Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)

 

După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile. 

Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a lansat și câteva albume inedite printre care se numără Rocks (mixat în sistem Dolby Atmos) sau mai recentul  disc care sintetizează cu ajutorul sunetelor cel mai cunoscut drum cultural al României, via Transilvanica. 

Revenind însă la varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother, din capul locului e musai de menționat că piesele astea au și acum…la douăzeci de ani după apariția lor…același șarm. Și pentru că au fost îmbrăcate în haine moderne (remasterizate) dar și pentru că albumul are câțiva colaboratori cel puțin la fel de mișto ca și compozițiile în sine. Și mă refer aici la superba voce a Mariei Hristea, la inserțiile pline de magie ale lui Vlaicu Golcea, la scratchurile lui DJ Sleek din piesa Tristețe sau la beat-urile executate de colectivul timișorean Brigada Artistică Urbană (B.A.U.). Printre locurile în care aceștia din urmă își fac intrarea într-un mare fel se numără superba baladă Winter Wait și „Histories 2“ care abundă în niște armonii care te teleportează în lumea sintetizatoarelor analogice etalate cândva de Cabaret Voltaire sau Blancmange. 

„Didădadă“ este unul din momentele discului care iese în evidență atât datorită amalgamului de sounduri electronice misterioase amestecate cu o doză cât se poate de potrivită de inserții folclorice și superba voce a Martei Hristea. Iar „Tango din Balcani“ este o combinație de Massive Attack cu sunete specifice spațiului carpato - danubiano – pontic, în timp ce „Perfect Time vs East Village“ te duce cu gândul la barurile de modă veche din celebrul cartier new – yorkez colorate cu o vreme perfectă și un timp așijderea. Avem și o surpriză aici, bonus trackul Marfa și Banii, piesa inclusă în filmul omonim care te cucerește instantaneu și irevocabil. 

Pe scurt, varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother nu are niciun moment din categoria „așa și așa“, fiind un tot unitar care merită ascultat cap – coadă și acționat după aceea butonul de repeat. E musai de ascultat pentru orice cetățean care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce numim generic  „delicatese muzicale“ și de sunetele pe care le pot scoate acele mici mașinării care poarta numele de sintetizatoare. Conține în doze optime și downtempo și midtempo, emană și tristețe și bucurie. Pe deasupra îți aduce și sound-uri de genul Kruder & Dorfmeister cu arome de Filla Brazillia și Tosca,. Unde mai pui că pe ici pe colo te duce cu gândul și la bucățele de Timpuri Noi și bossanova. Lista poate continua, dar ideea e clară: e de ascultat. Și de scos pe vinil, maybe….

Pragu de Sus - Să nu urăști nimic

 

Nu știu alții cum sunt, dar, când mă gândesc la magia muzicii primul lucru care-mi vine în cap pentru o explicație pertinentă a pieselor cu adevărat memorabile este ........un gram de impredictibilitate. Bucățile muzicale și albumele care au o „nebunie“, care reușesc să te surprindă prin diverse metode, fie că au texte șugubețe fie că armoniile muzicale-s surprinzătoare....cam asta numesc eu „cireașa de pe tort“. Personal, nu mă dau în vânt după chestiile „clasice“, cele care corespund „așteptărilor“. Din acest punct de vedere la prima ascultare, „Să nu urăști nimic“, noul album al celor de la Pragu De Sus, nu m-a dat pe spate. Aparent, ceea ce prestează băieții ăștia aici intră-n categoria sunetelor și pieselor „cuminți“, cu aranjamente muzicale corect executate, dar care nu au acea scânteie care separă lucrurile extraordinare de celelalte. La o audiție mai atentă a discului însă, există șansa să descoperi elemente mai puțin predictibile. 

În ultimii 17 ani, de când există Pragu de Sus, trupa a trecut prin multe schimbări. Atât de componență, cât și la capitolul „modalitatea de exprimare a trăirilor artistice“, dacă vreți. Șase albume lansate „oficial“ în țărișoara noastră este o chestie mai mult decât remarcabilă, fapt pentru care nu pot decât să exclam....chapeau bas! Dincolo de determinarea liderului trupei, Călin Bârcean de a rezista în branșă, se cuvine să remarc și faptul că trupa și-a creat o bază de fani cât se poate de sănătoasă, mai ales datorită evoluțiilor lor live, desfășurate în cluburi sau în cadrul unor evenimente private. 

La prima vedere/ascultare, discul cu numărul șase din discografia Pragu de Sus este un amestec de Mircea Baniciu și Compact. Un amalgam de folk tradițional și rock „old school“, peste care se adaugă  ambițiile de „ultim poet“ (unul din albumele celor de la Pragu de Sus) ale liderului formației. După un start cât se poate de folk în care aflăm că „Poate că de mâine/Vei schimba ceva în tine/Și va fi lumină-n viața ta“ , ascultătorul este întâmpinat cu „Ieși de după perdea“ compoziția care în refrenul ei cuprinde și titlul acestui album, dar cele mai bune momente ale albumului urmează în următoarele două piese: „Măcar o clipă“ și „N-ai nevoie de foarte multe“. Ambele compoziții fac parte din categoria „șlagăre folk inspirate din rețete de succes“, iar cea din urmă este creația lui Dinu Olărașu. „Actul 4“ poartă o amprentă distinctă semnată de Gabriel Cindea, iar cea mai surprinzătoare piesă de pe acest album,este fără îndoială  „Moara“ . Remake-ul piesei înregistrate în toamna anului 1977 de către Semnal M (muzica Iuliu Merca și versurile de Puiu Cristea) duce discul într-o zonă rock de bun augur. Dealtfel sound-ul de chitară a lui Florin Demea (care aduce aminte melomanilor de Stevie Ray Vaughan sau mai autohton...Riff) completează frumușel alura de folkist a lui Călin Bârcean, iar basistul Costel Răsuceanu contribuie și el din plin la definirea unui sound „specific“ Pragu de Sus, completat desigur de „bețele“ tobarului Cosmin Herac. Un alt punct demn de remarcat din acest disc este „Dintr-o cafea“, piesă în care Mircea Vintilă este pregnant. Printre ceilalți colaboratori ai acestui disc se numără Horea Crișovan și Victor Miclăuș, iar ultimul track de aici, „Stop pe cadrul vieții“ este.......un speech poetic al lui Călin Bârcean, care oglindește cât se poate de corect vremurile complicate pe care le trăim. Era să uit! Mai există aici un plus: mirosul acela de tipografie care te lovește când frunzărești cărticica CD-ului ce cuprinde texte și imagini. Yep, old school, dar cui nu-i place?

Pe scurt, Pragu de Sus navighează undeva între apele delimitate cu titulatura de „muzică pentru toată lumea“ și cele botezate „muzică pentru inițiați“. Piesele lor prind bine de tot în rândul oamenilor care folosesc muzica pe post de relaxare după o zi extenuantă la servici și care caută să fredoneze „la li la li lu li“ alăuri de gașca lor, dar pot fi consumate lejer și de „ceilalți“.  

Zoli Toth - Better Together

 

Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“. 

Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc. 

Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții. 

În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune  Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat. 

Anna Meredith - Varmints

                                                 

Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capitolul delicatese, din mai multe posibile motive. Unul ar fi acela că Anna Meredith se simte bine în ambele ipostaze. Artista a devenit cunoscută prin participarea ei în din BBC Scottish Symphony Orchestra şi Sinfonia VIVA. Pe lângă asta, a compus diverse chestii clasice, dar a cochetat adesea şi cu sound-urile electronice. Carevasăzică, ştie să facă switch-uri superbe între cele două stiluri. Dar asta nu e tot. Căci, Varmints are arome de folk. Ba chiar şi de rock. Presărate cu beat-uri folosite îndeobşte de artişti de genul Caribou. Toate acestea adăugate într-un aluat de muzici clasice copt cu mare grijă în laboratorul personal al artistei. Poate ar mai fi de adăugat şi faptul că muzica asta e undeva între casual şi haute couture. Are destule perle şi pentru cei care caută cu tot dinadinsul originalitatea dar nu poate fi neglijată nici de către aceia care caută lucrurile mai simple şi relaxate.


Varmints începe într-un mare fel cu Nautilus, o piesă care are vreo patru anişori vechime, dar care trasează cât se poate de exact drumul pe care păşeşte artista britanică. Într-un interviu acordat site-ului diymag, creatoarea acestui album sublinia faptul că ea nu compune pastişe. „Nu încerc să scriu versiuni ale unui cântec. Cred că au ieşit aşa cum trebuie. Fiecare cântec are ceva al lui, care m-a făcut să-mi doresc să-l compun“ spunea Anna Meredit, care în trecut a compus printre altele şi Concerto for Beatboxer and Orchestra (o colaborare cu Shlomo). Single-ul Taken este un alt moment care zugrăveşte pe deplin multitudinea de influenţe ale artistei. Sintetizatoarele sincopate dublate de incursiunile chitaristice a la Nirvana sunt combinate cu voci din zona art – pop într-un mod cât se poate de izbutit şi conferă melodiei un aer aparte. „Nebuniile“ experimentale sunt combinate cu momente din zona de confort a muzicii clasice (Lost Rose). Vocea artistei care se face auzită în Something Helpful aminteşte de vremurile folk ale muzicii britanice, în timp ce R – Type oscliează undeva între dance, clasic şi rock. Există şi momente apropiate de muzica pop a vremurilor noastre (Dowager, de exemplu), iar The Vapors este o excursie de aproape şapte minute în lumea plină de mistere a artistei britanice, cu dese incursiuni în muzica clasică dar şi percuţii cât se poate de impresionante, care nu se regăsesc de obicei în această zonă. Ghiveciul acesta de stiluri este cât se poate de reuşit în acest caz şi oferă ascultătorilor open – minded o experienţă de zile mari. Categoric, Anna Meredith este o vizionară. Pe parcursul albumului ei de debut ai impresia că asisţi la o „înfruntare a titanilor“. Una în care nu există un verdict final.  Folk-ul se ia la trântă cu bass music, iar în celelelte reprize asişti şi la meciuri între dance şi rock, dar influenţele clasice nu au adversar p-aici. Diversele „direcţii“  fac din acest Varmints o audiţie mai mult decât agreabilă. Indubitabil, este unul din cele mai interesante albume ale anului în curs.

David Gilmour - Rattle that lock

Fiindcă avem de-a face cu David Gilmour, trebuie să încep cu un clişeu. Legat de Pink Floyd-ul de anul trecut. The Endless River nu s-a ridicat defel la înălţimea aşteptărilor. Ba chiar, a reuşit să fie pe alocuri inodor. Pentru cei care au avut acelaşi feeling, era clar că vestea unui nou album solo David Gilmour, nu a reuşit să creeze mega – vâlvă.  Poate e mai bine aşa, căci discul acesta chiar e de poveste. La cei 69 de ani ai săi, domnul  cu acel unic sound de Statocoaster şi care a fost numit şi Cavaler al Imperiului Britanic, a reuşit să surprindă cu un disc „curat“ şi sincer, cu multe fineţuri.  Tema albumului este expusă cât se poate de abil şi în coperta discului. Păsările care îşi iau zborul semnifică vremurile de odinioară, iar textele de aici sunt cât se poate de intense, chiar dacă pe alocuri cad niţel în prea-mult-sentimentalism. 

Piesa instrumentală 5 a.m, care deschide discul, debutează cu aproape 28 de secunde de pauză, pentru ca mai apoi, să intre-n „cărţi“ cu inconfundabilul sound de chitară semnat Gilmour. Nu e cel mai bun start pentru un aşa album, chiar dacă piesa asta aduce aminte de  4.30 am, care întâmplător sau nu a deschis primul album solo Roger Waters, The Pros and Cons of Hitch Hiking. Mai apoi, intră-n ecuaţie melodia care dă titlul acestui material. O piesă „uşoară“, dar de efect,  construită  în jurul unui sample cunoscut tuturor călătorilor din Franţa (o adaptare după un gingle care se face auzit în gările din Franţa), care reuşeşte să te cucerească din prima. Remarcabile sunt şi "A Boat Lies Waiting,", care este un tribut adus regretatului clăpar Rick Wright din Pink Floyd sau Faces Of Stone, aceasta din urmă fiind un alt exemplu pentru care Gilmour merită toate aplauzele. 

Există şi momente mai puţin inspirate. De exemplu The Girl In The Yellow Dress, care iese total din şabloanele cu care ne-a obişnuit artistul. Şi care duce discul ăsta undeva în zona muzicii de bar. Din fericire, plusurile predomină, iar atunci când termini de ascultat simpatica And than....(care încheie albumul) ai certitudinea că ai asistat la o audiţie impresionantă. un show de cu care se încheie discul, nu ai de ce să te plângi. Dincolo de cele zece piese, Rattle that Lock sună „aşa cum trebuie“ şi datorită producţiei şi mixajului. Se simte bine de tot mâna co-producătorului Phil Manzarera iar texetele scrise de Polly Samson (soţia artistului) adaugă un plus de originalitate. E drept, există aici nişte fade out-uri la piese care în opinia subsemnatului ar fi putut fi evitate. Dar, una peste alta nea Gilmour ne-a oferit un disc corect, sincer şi plin de subtilităţi. Care aduce pe ici pe colo de vremurile bune Pink Floyd şi care merită ascultat pe repeat.

Empress Of - Me

Doamnelor şi domnilor, Lorely Rodriguez promite multe. Artista care şi-a luat numele de scenă Empress Of a reuşit să ajungă în atenţia melomanilor din întreaga lume graţie unui E.P. apărut în luna aprilie a anului 2013, în urma căruia a fost invitată să evolueze în deschiderea unor nume ca Jamie Liddell, Jungle, Kimbra sau Florence and The Machine. Şi asta, înainte de a scoate vreun disc! Albumul ei de debut intitulat cât se poate de simplu „Me“ este una din cele mai interesante apariţii în domeniul „pop music“ pentru anul de graţie 2015. Pentru realizarea pieselor care alcătuiesc tracklist-ul acestui excelent debut, artista americană cu rădăcini în Honduras a hotărât să petreacă cinci săptămâni undeva departe de „lume“, în Mexic. Alegerea a fost cât se poate de inspirată, căci cele zece piese incluse aici sunt pline de substanţă. 

Nu doar pe palierul instrumentaţiilor, care sunt pline de elemente neprevăzute, ci şi din perspectiva versurilor. Care, previzibil, se învârt în jurul sentimentelor umane. Fără înflorituri şi elemente artificiale, textele melodiilor demonstrează faptul că artista americană este cât se poate de sinceră. Iar acest feeling transcende din plin urechilor care ascultă piesele. Empress Of nu iroseşte pelicula cu elucubraţii despre sistemul solar sau minioni, ci amestecă adesea alandala sentimentele umane care converg în jurul noţiunii de dragoste. Fie că e vorba de stări care se ivesc atunci când te-ai despărţit de o persoană dragă sau fluturii din stomac care îşi fac apariţia atunci când cineva ţi-a picat cu tronc, dacă asculţi textele pieselor vei avea un sentiment de feeling good.
 

Printre atu-urile pentru care recomand acest disc cât se poate de călduros se numără faptul că Empress Of nu se cantonează într-un stil anume. Etichetele cu care adesea însoţim o audiţie muzicală nu-şi au rostul aici, căci urechile atente vor descoperi o sumedenie de influenţe. Începând de la Kate Bush până la Bjork, dar lista poate continua desigur cu multe alte „bunătăţuri“. Piesa care deschide albumul „Everything is you“ reuşeşte să deschidă apetitul pentru devoratorii de sound-uri interesante, fiind un amestec interesant de vocalize şi synth-uri care aduc aminte de Robyn, printre altele. Lucrurile se schimbă destul de radical în „Water, Water“, care e o incursiune în latura unor instrumentaţii care se regăsesc prin discurile lui Caribou, iar „Standard“ merge şi mai departe şi ne oferă o excursie sublimă în care naturaleţea vocii solistei este transpusă pe câteva sound-uri care ar putea fi încadrate şi-n „bass music“. 

„How do you do it“ readuce în atenţie sound-urile mai pop, iar „Kitty Kat“ subliniează din plin latura experimentală a artistei. Un alt punct interesant al discului este „Make Up“ care oscilează undeva într-o zonă a new wave-ului peste care s-au aruncat din belşug influenţe moderne. Practic, niciuna din cele zece piese nu e de umplutură, unicul regret al ascultătorului fiind acela că cele zece piese se termină neaşteptat de repede. Poate nu ar fi lipsit de importanţă de subliniat faptul că absolut toate instrumentaţiile şi textele albumului au fost realizate în totalitate de Lorely Rodriguez. Odată cu aceste clarificări, nu-mi rămâne decât să vă invit să ascultaţi unul din cele mai interesante albume pop ale anului 2015.

Disclosure - Caracal

În cazul în care numele de Disclosure nu vă spune nimic, e necesar să facem câteva precizări: avem de-a face cu un duo britanic format din fraţii Howard şi Guy Lawrence, care cu albumul lor de debut „Settle“ apărut în vara anului 2013 au fost nominalizaţi la premiile Grammy. La secţiunea Best Dance-Electronica, dacă v-aţi întrebat. Fiindcă în zilele noastre nu există practic nicio zi fără ca vreun pasionat de muzică să scoată ceva care poartă eticheta „dance“ sau „electronica“, este tot mai greu să filtrezi adevăratele talente de „restul lumii“. Disclosure face parte din prima categorie şi acest al doilea album al britanicilor vine să dovedească acest fapt, fiind unul din discurile actuale din genul „dance – pop“ care merită ascultat. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea debutului, un disc care i-a făcut pe critici să-i numească pe Disclosure adevăraţi trendseteri, Caracal are momente interesante şi are un vibe pozitiv.


Spre deosebire de oraşul Caracal (al cărui nume este inspirat după un turn care a fost atribuit de folclor împăratului roman Caracalla), britanicii şi-au ales numele acestui material discografic după o specie de pisici sălbatice. Dincolo de amănunte, discul ăsta e unul „de ascultat“ fiindcă conţine beat-uri dance combinate cu influenţe R&B şi pop cât se poate de lovely. Deşi generic chestia asta e încadrată în „dance“, piesele incluse aici au o aură cât se poate de proeminentă de „pop music“. Sau cel puţin ceea ce înţelege subsemnatul prin pop în anul de graţie 2015. Un alt amănunt care aduce un plus de magie, e faptul că Disclosure au parte de o serie de invitaţi de marcă. Încă de la prima piesă, Nocturnal, care beneficiează de vocea inconfundabilă a canadianului Abel Tesfaye (przenet în topuri sub numele de The Weeknd), seria de colaboratori adaugă sare şi piper pieselor. Alte momente care ies în evidenţă sunt Magnets (în care apare Lorde), Good Intentions (cu Miguel) sau Hourglass (cu Kwabs).

Desigur, cârcotaşii ar putea remarca că graţie lungului şir de colaboratori albumul ăsta ar putea fi numit şi un soi de best of the tops. Dar, sincer, cui îi pasă? Căci atunci când asculţi superbul amestec de dance cu vocea celebrului jazzman Gregory Porter - în piesa Holding on – nu ai cum să nu te înconjori cu sentimente pozitive. Un alt moment de remarcat este apariţia lui Sam Smith pe piesa Omen. Şi pentru ca lista să fie completă trebuie să mai amintim şi apariţiile semnate Nao, Brendan Reilly sau Jordan Rakei. Desigur, dincolo de voci şi aranjamente fără cusur, există şi momente în care sound-ul pare pe alocuri niţel repetitiv. Din fericire, plusurile eclipsează micile momente lipsite de inspiraţie (cum ar fi Echoes sau Molecules), iar rezultatul final este decent. Caracal are acel „ceva“ care separă muzica de duzină de cea care merită ascultată. Desigur, „ceva“-ul ăsta este diferit în funcţie de individ, dar important este că există. Carevasăzică, Caracal merită ascultat, şi-n Timişoara, şi-n Iaşi şi-n Bucureşti.

Ratatat - Maginifique

Nu e un secret pentru nimeni faptul că semnificaţia cuvântului „electronica“ ataşat artei numite muzică are conotaţii diferite. Începând de la Kraftwerk şi terminând cu „nebuniile“ muzicii din 2015, „plaja“ de muzică electronică are aspecte diverse. E o mare diferenţă şi între continente căci americanii percep în general altfel muzica. E şi cazul acestui duo din Brooklyn, care se află la al 5-lea material discografic şi se numeşte Ratatat. Magnifique este un album care vine la cinci ani după precedentul „LP4“ şi dincolo de toate menţine oarecum vie ideea noţiunii de Long Play. Nu doar fiindcă conţine un intro şi un outro, ci în special graţie faptului că track-urile acestea au noimă în cazul în care le asculţi ca un tot unitar, nefiind vorba de single-uri concepute în ideea de a fi difuzate non – stop la radiourile comerciale. 

Faptul că piesele astea nu conţin voci e un alt plus, căci adeseori mesajele transmise de „electronişti“ sunt atât de puerile încât sunt depăşite şi pentru nişte puştani care încep şcoala în luna septembrie. Primul moment de reală desfătare auditivă este “Cream On Chrome“, în care bass-ul hipnotic te cucereşte din primele secunde. “Abrasive” este o altă confirmare a talentului celor doi americani, care oscilează între armonii de chitară absolut „loveable“ şi elemente de percuţie presărate fix în locurile unde e enevoie de ele. Chiar dacă la prima audiţie piesa “Pricks of Brightness” îţi sună oarecum deja – vu, felul în care oamenii ăştia combină sound-urile „oldies“ este cât se poate de magnific, iar amestecul de chitări a la Queen cu beat-uri din era LCD Soundsystem e pur şi simplu genial. 

Printre cele mai nebune momente ale acestui material discografic se numără Nightclub Amnesia, care se vrea o parodie mega – reuşită a muzicii EDM din zilele noastre. Supreme în schimb ne loveşte cu un sound de chitară cât se poate de clasic, iar una din suprizele de aici este I will return. Nu doar pentru că este primul cover scos de Ratatat din cariera lor (melodia fiind un remake după piesa cu acelaşi titlu a grupului Springwater), ci şi pentru că are un vibe deosebit. Evan Mast şi Mike Stroud au creat aici un disc de ascultat pe repeat. Nu îl recomand celor care sunt îndrăgostiţi de şlagăre. Şi nici celor care dintr-un motiv sau altul sunt cantonaţi într-un anumit gen de muzică. Magnifique are sound-uri drăgălaşe pentru urechile ale căror posesori au mintea deschisă. 

Muse - Drones

Chiar dacă pe ici pe colo mai „şchioapătă“, cel de-al şaptelea album al celor de la Muse nu are cum să fie catalogat cu eticheta „merge ş-aşa“. Mulţi s-au grăbit să comenteze asupra faptului că discul ăsta are un concept aiurea, uitând că în istoria muzicii au mai existat opere de acest gen, pe felia Science Ficition. Am să amintesc doar 2112 al celor de la Rush sau The Electric Lady-ul scos cu doi ani în urmă de Janelle Monae. În lumea melomanilor există destui cetăţeni care fac parte din categoria oamenilor „cu gusturi altfel“. Carevasăzică iubesc chestiile mai puţin populare. Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, urmaţi de acest val, oamenii respectivi judecă totul din prisma popularităţii. Drept urmare, dacă un disc devine No.1 în topul american, nu are cum să fie bun. Cu părere de rău (şi bucurie deopotrivă) vă anunţ că subsemnatul nu face parte din categria amintită. E drept,  multe din numele despre care citiţi în aceste recenzii nu ocupă locuri fruntaşe în clasamentele internaţionale. Dar asta nu înseamnă că dacă un disc pică cu tronc, îl declar naşpa doar pentru că a fost cumpărat de milioane de oameni. Dar, gata cu lamentările şi hai să trecem la lucrurile bune, căci acestea predomină în acest Dromes. 

Ca de obicei, Matt Bellamy şi gaşca reuşesc şi de această dată să vină cu nişte compoziţii mega – interesante. Multe din piesele astea se dezvoltă oarecum haotic, dar chestia asta este una cât se poate de deşteaptă fiindcă piesele celor de la Muse nu sunt predictibile. Discul curge cât se poate de bine, nefiind o simplă înşiruire de piese compuse alandala, fără legătură între ele. Ca şi minus, aş remarca unele versuri, care scoase din context într-adevăr pot fi dubioase. Albumul începe în forţă cu Dead Inside, un electro – pop simpatic în care percuţia are un rol hipnotic, urmat de Drill Sergeant, intr-ul perfect pentru fantastica Psycho, care cu un riff extras parcă din visteria celor de la Depeche Mode are toate atu-urile pentru a fi ascultată la maxim. Pe repeat, evident. „Mercy“ nu se redică defel la înălţimea primelor două compoziţii de aici, dar nu e defel nelalocul ei, căci vocea e exact acolo unde trebuie şi chiar dacă ai au aer de deja – vu când asculţi această piesă, track-ul nu e de neglijat. 

Desigur riff-ul de chitară din „Reapers“ nu are cum să nu-ţi amintească de AC DC, dar dincolo de asta avem de-a face cu una din cele mai „nervoase“ piese de aici. Pe The Handler băieţii merg undeva în zona Black Sabbath din care nu lipseşte „semnătura“ vocală specifică a lui Bellamy. După speech-ul JFK melomanii au parte de un alt episod în care băieţii „o ard“ undeva în zona Queen. Puţin prea dramatic, dar „teatrul“ ăsta muzical a fost prezent dintotdeauna în Muse. Urmează două dintre cele mai slabe momente ale discului. Întâi, Revolt, o piesă care e insipidă şi incoloră, după care „Aftermath“, o baladă scrisă parcă pentru Shania Twain (să nu uităm că producătorul discului este  Robert John "Mutt" Lange) care concurează lejer la titlul cel mai penibil moment al acestui Drones. Din fericire, băieţii revin cu The Globalist. După un start bazat pe Ennio Morricone şi sound-uri Pink Floyd, piesa capătă culoare şi devine spre mijlocul ei o explozie necontrolată de bunătăţuri muzicale, ca mai apoi să se liniştească ca momentele de după furtună. 

Finalul e cât se poate de surprinzător, căci ne devăluie o faţă ciudată a băieţilor. Nu e neapărat cea mai interesantă piesă de pe disc, dar cu siguranţă e o bună alegere pentru finalul unui disc. E exact ceea ce trebuie ca să te lase în ceaţă la final. Desigur, pentru cei care caută un disc cu versuri academice, noul Muse nu e alegerea cea mai potrivită. Căci pe ici pe colo, mai dai şi peste ceva de genul „Your ass belongs to me now“ (în piesa Psycho). Dar, once again, Muse sunt maeştri pentru compoziţiile lor, nu neapărat pentru „drone“. Dincolo de toate, Muse rămâne una din cele mai interesante trupe de mainstream rock din lume la ora actuală. Spre necazul unora. Şi bucuria altora....

Jamie XX - In colour

Trăim nişte vremuri în care numărul albumelor care apar săptămânal este înfricoşător de mare. Iar dacă ne uităm la felia numită muzică dance, lucrurile sunt parcă şi mai tragice, căci e tot mai greu să reuşeşti să „cerni“ lucrurile bune de tonele de track-uri produse parcă pe bandă rulantă de diferiţi indivizi din toate colţurile lumii. Vechile bariere care separau artiştii consacraţi de „wannabies“ au dispărut complet, căci pentru producţia unui album în zilele noastre nu mai ai nevoie nici de un studio profesional şi nici măcar de instrumente reale. Teoretic, cele 11 piese incluse în debutul muzicianului cunoscut pentru remixurile sale deştepte şi graţie The XX, conţin o sumedenie de şiretlicuri folosite en – gros în muzica dance care se lăfăie pe ringurile de dans din zilele noastre. 

Practic, Jamie XX reuşeşte să vină cu „altceva“, o chestie care ar putea fi încadrată lejer ca un soi de antidot la stupizenia EDM-ului actual. Spre deosebire de tonele de track-uri dance din zilele noastre, piesele lui au personalitate. Suflet. Fie că vorbim de sublima „Gosh“ care deschide acest disc de referinţă pentru muzica anului 2015 sau de „Sleep sound“ (aceasta din urmă mai apropiată de zona The Field sau Four Tet), compoziţiile astea au o magie aparte, atât datorită sample-urile vocale folosite dar mai ales din cauza instrumentaţiei care în cele mai multe momente devine surprinzătoare. Acesta este doar unul din atu-urile lui Jamie XX: îmbinarea „la fix“ între latura experimentală a muzicii şi sound-urile omniprezente în hiturile din clasamentele actuale. „Obvs“ este un alt moment în care urechea este „tratată“ cu nişte sonorităţi de-a dreptul meseriaşe, iar „Stranger in a Room“ generează valuri de şarm şi graţie vocii lui Oliver Sim din The XX. 

Practic, pe parcursul acestor piese ascultătorul este „lovit“ cu influenţe diverse , de la accente R & B moderne la post – rave, electro – pop  a la Everything But The Girl (în „Loud Places“) sau chiar bucăţi de hip – hop modern (în „I know theres gonna be good times“), toate împachetate într-un staniol cât se poate de strălucitor. Desigur, avem aici şi piesa „Girl“ care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Pe scurt, Jamie XX a aruncat pe piaţă unul din cele mai şmechere albume de dance music din 2015, care merită şi poate fi ascultat pe repeat fără contraindicaţii, un disc care ar trebui să le dea niscaiva lecţii tuturor artiştilor care consideră că au ceva de spus în mult – prea – aglomerata etichetă de muzică electronică din zilele noastre. 

Implant pentru Refuz - Cartography

Trăim nişte vremuri în care implanturile trendy sunt cele la sâni. Drept urmare, e tot mai greu să rezişti într-o lume în care totul e pe dos. Ar fi cât se poate de necesare şi nişte implanturi de creier pentru mulţi din cetăţenii actuali ai Terrei, dar asta e deja altă poveste. Şi totuşi, există oameni pentru care noţiunea de „implant“ şi-a păstrat aceeaşi relevanţă ca la începutul carierei timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Care acum 20 de ani au încercat să implanteze în muzica noastră un ţesut menit să dezvolte capacitatea de a spune nu oricărui fel de abuz. În jurul trupei, de-a lungul anilor s-a format o adevărată gaşcă. Şi nu e vorba de sensul „hip – hop – istic“ al termenului „gaşcă“, ci mai degrabă despre faptul că muzicienii din IPR au avut parte întotdeauna de o sumedenie de oameni care au apreciat ceea ce au construit de-a lungul timpului. Care s-au identificat cu ei, indiferent că a fost din spiritul de a lua atitudine împotiva explorării gazelor de şist, a demolării liceelor de artă sau din dorinţa de a trimite lumea la vot. Spiritul ăsta de „gaşcă“ s-a materializat şi în momentul în care anul trecut, IPR a lansat o campanie de crowdfunding. O mişcare destul de riscantă, căci în România anilor noştri puţini au avut curajul de a demara aşa o acţiune. Şi mai puţini au reuşit s-o ducă pâna la capăt (un alt exemplu pe lângă IPR fiind acela al lui Iordache). Una peste alta, băieţii au strâns peste şase mii de euro din donaţiile fanilor şi au aruncat pe piaţă un material Cartography. Un disc bine închegat, exact ceea ce aşteptau numeroşii fani care au contribuit la naşterea compoziţiilor. Carevasăzică, IPR şi-a îndeplinit misiunea. 

Desigur, discul ăsta a fost aşteptat cu sufletul la gură. Nu doar de cei care fac parte din gaşca Implant şi care au dat bănuţi pentru apariţia lui, ci şi de melomanii curioşi să vadă încotro se îndreaptă poate cea mai bună trupă de hardcore din România. Am pus intenţionat „poate“, căci ca şi-n alte domenii şi în felia asta există orgolii cât casa. Dincolo de orgolii şi introduceri, Cartography prezintă o formaţie ajunsă la maturitate deplină, în care sound-ul agresiv binecunoscut de pe creaţiile anterioare n-a dispărut defel din peisaj. În plus, compoziţiile de pe disc prezintă şi „alunecări“ spre genuri înrudite hardcore-ului. O observaţie cât se poate de necesară ar fi aceea că discul Cartography e mega – „supărat“. Emană agresivitate prin toţi porii lui, iar momentele clasice de „relaş“ lipsesc cu desăvârşire. E mai bine aşa, căci prin spectrul autohton se găsesc tot mai puţine exemple de trupe care amestecă cu atâta talent agresivitatea cu textele bine gândite. Fiind vorba de Implant Pentru Refuz, e pur şi simplu anapoda să mă apuc să aleg momentele care ies în evidenţă. Cartography e un disc care trebuie ascultat din secunda unu până la capăt pentru a fi digerat la adevărata lui valoare neavând „single-uri“ sau „highlight“-uri.

Vorba aceea celebră cu Ignorance is bliss e cât se poate de potrivită pentru vremurile noastre. Implant Pentru Refuz e una din puţinele trupe autohtone care încearcă să dărâme ignoranţa. Dacă reuşeşte sau nu, asta rămâne de văzut. Şi e alt subiect. Cert este că şi aici găsim o sumedenie de mesaje „de bine“. Mai puţin implicate direct în politic (cum au fost de exemplu în „Votează“), dar foarte bine punctate. E interesant şi că în unele momente băieţii apelează la un amestec de versuri în limba română şi engleză. Cum ar fi de exemplu „Seven shades“, o compoziţie cu un mesaj „right in your face“:  „E o cale întinsă de praf şi scrum / Şi tu trecător eşti prins oricum“. Atitudine la pătrat există şi-n piesa „Arid (tărâmul negustorilor de apă)“. Care povesteşte câte ceva despre muşterii care în căutarea comorilor ascunse distrug cu bună ştiinţă Planeta, ajutaţi fiind desigur de corupţii aceia pe care îi vedem acum la televizor în diverse breaking – news – uri. Fiindcă....„Sapă, forează, driluie, pomperază/Preţul e sus, doar asta contează/Să intrăm în zăcământ imediat/Statul corupt ne este un bun aliat“. Personal, mi-aş fi dorit ca toate piesele de pe acest Cartography să beneficieze de texte acide în limba română. Sunt sigur că majoritatea fanilor IPR cunosc limba engleză, dar nu toată lumea are un First Certificate in English (FCE)  Desigur, asta nu ştirbeşte defel frumuseţea acestui Cartography.

Cel de-al şaptelea album al băieţilor se vrea a fi un îndemn la „Implant pentru distors şi atitudine“. Şi fiindcă muzica românească a devenit atât de lipsită de versuri „cu rost“, e nevoie de cât mai multe implanturi. De rock adevărat, cu mesaj bine stabilit. Implant pentru Refuz continuă să navigheze în apele rock-ului protestatar din ţara noastră, iar Cartography este un must have pentru toţi acei care mai au undeva în adâncul fiinţei lor urme de spirit protestatar. E un disc esenţial pentru hardcore-ul românesc şi nu putem decât să sperăm că şi-n continuare băieţii ăştia vor ţine steagul sus. Desigur, în momentul în care acest disc va fi aşezat în raft cu alte creraţii muzicale din aceeaşi branşă în ţările mai la vest de noi, s-ar putea ca lumea să-l perceapă ca pe un disc OK. Pentru spaţiul muzical carpato – danubian însă, acest disc este unul esenţial, care nu are cum să lipsească din colecţia niciunui individ pasionat de rock cu atitudine.

Sleater-Kinney - No cities to love

Având în vedere că trăim vremuri complicate, şi muzicienii s-au adaptat acestui trend. O bună parte din apariţiile discografice ale anului 2015 sunt atât de eclectice, încât stilurile au devenit „etichete“ considerate de mulţi drept un apanaj al celor care gândesc old school. Desigur, există şi curentul opus, cel care face ca o sumedenie de artişti actuali să-şi încerce norocul mergând back to the roots. Una peste alta, e tot mai greu să găseşti ceva „curat“ şi care nu e „fumat“, un album care să te încarce cu energie şi pe care să-l simţi că a fost creat mostly for fun, nu în laboratoarele care produc entertainment muzical la kilogram din zilele noastre. 

Deşi nu sunt deloc noi în domeniu – discul ăsta fiind cel de-al 8-lea album de studio – fetele care alcătuiesc trupa americană Sleater-Kinney reuşesc să fie cât se poate de „fresh“. Chiar dacă abordează un stil muzical în care ai impresia că s-a cam spus tot ce era de spus. E vorba de punk – rock. Scurt pe doi. Pentru amatorii de teoria chibritului, ar fi de bun augur să menţionez că printre cele zece piese de aici se regăsesc şi alte influenţe. E oarecum şi normal, căci albumul No cities to love vine la zece ani de pauză după precedentul The Woods. Avem de-a face cu o formulă simplă, dar eficientă: două chitări, voce şi tobe. De menţionat ar fi că gaşca asta n-are chitară bass, chiar dacă unele acorduri seamănă pe ici pe colo cu instrumentul lipsă din trupa Sleater-Kinney. Cel mai mult mă bucură faptul că piesele nu au acele efecte de studio din categoria „artificii moderne“, astfel încât sound-.ul e abraziv şi natural.  Dacă asculţi atent, realizezi că acest No Cities To Love e un comeback în care fetele se scapă de nişte frustrări pe care probabil le-au acumulat în cei zece ani de pauză. Discul merge pe calapodul punk – rock, dar are şi destule momente de garage rock şi chiar şi post – punk. Price Tag deschide şirul pieselor într-un mare stil, iar primul moment cu adevărat remarcabil e Surface Envy, care conţine o explozie rock cum rar ţi-e dat să auzi în ultima vreme. 

Deşi nu e cea mai „gălăgioasă“ piesă de aici, single-ul A new wave are un vino – ncoa aparte şi reuşeşte să surprindă cât se poate de exact sound-ul acestui disc. Uşor, uşor, piesele astea îţi amintesc de vremurile în care Nina Hagen şi B 52s făceau legea în urechile melomanilor, chiar dacă riff-urile murdare ale fetelor sunt din alt film. Albumul nu are „umpluturi“. E un amestec de chitări murdare şi sound-uri liniştite. În No anthems, de exemplu, există multe simillarităţi cu epoca de aur a celor de la Sonic Youth. Iar textul acesteia zice destul de multe despre ziua de azi “I once was an anthem/that sang the song of me/but now there are no anthems.”. Singurul minus al acestui disc este faptul că cele zece piese de aici însumează doar 32 de minute. Desigur, chestiunea asta poate reprezenta şi un avantaj pentru mulţi. Lipsesc momentele de umplutură. E doar punk – rock de calitate superioară. Şi un prilej de răsfăţ auditiv pentru cei care au ascultat vreodată Patti Smith, MC5 sau The Slits. Desigur, lista poate continua la nesfârşit, dar aţi prins ideea....

Ibeyi - Ibeyi

Probabil că atunci când nu cântă, cele două fete care au realizat acest album discografic sunt puse mai tot timpul pe harţă. E oarecum şi normal, căci fetele au frumoasa vârstă de 20 de anişori. Moment în care s-au hotărât că ar fi bine să împărtăşească lumii câte ceva din viziunea lor. Până aici, nimic special. Mai trebuie să adaug faptul că tatăl celor două gemene a fost Miguel "Angá" Díaz, muzician cunoscut din Buena Vista Social Club. OK, nici asta nu e ceva special, căci multe progenituri ale unor artişti celebri n-au reuşit să impresioneze cu ceva interesant. Dincolo de moştenirile de familie, cele două gemene au preferinţe cât se poate de diverse. Concret,  Lisa-Kaindé preferă muzica gen Nina Simone şi  Ray Charles, în timp ce Naomi se delectează cu Kendrick Lamar, hip-hop, ragga, dancehall şi muzică electronică. Şi tocmai acest ghiveci face ca cele 13 track-uri incluse pe acest debut să fie unul de bun augur.

Practic, pe parcursul pieselor, urechile îţi sunt delectate cu sound-uri diverse. Nimic nu e liniar, influenţele muzicale se schimbă cu repeziciune de la minut la minut, iar întregul format e unul plin de şarm. Fetele cântă în engleză, franceză şi în Yoruba, o limbă africană care a ajuns până în Cuba. „Behind the curtain“ este una din piesele cele mai sensibile momente ale discului, fiind construită pe sound-ul unui pian minimalist, în care cele două fete îşi etalează din plin calităţile vocale. Total neaşteptat, în ultimele 50 de secunde ale piesei, apare un aer cubanez şi nişte efecte electronice agresive. Doar pentru câteva secunde, căci finalul e în acelaşi registru romantic. Printre momentele cu adevărat delicioase de aici se numără şi Oya, primul track propiu – zis al acestui disc, care aminteşte de Bjork sau Regina Spektor. Pe de altă parte, „Ghosts“, se derulează într-un mod cât se poate de original şi însumează destul de biunişor diversele influenţe ale celor două gemene. Chiar dacă se inspiră ceva mai mult decât restul pieselor din ritmurile cubaneze, "Yanira" reuşeşte să ofere o serie de surprize, iar „Singles“ e un amalgam cât se poate de ciudat de vociferări adăugate peste o linie de pian extrasă parcă din vremurile de aur ale house-ului peste care se toarnă efecte de percuţie care te vrăjesc din prima secundă. 

„River“, primul single al fetelor care trăiesc la Paris reuşeşte să exprime cât se poate de bine amalgamul realizat de Ibeyi. Vocea naturală a fetelor e un plus indubitabil, iar mixajul şi masterul au şi ele un rol aparte în frumuseţea acestui disc. Principalul atu este amestecul ăsta de world  - music cu efecte din muzica electronică, cu frânturi de alte curente trendy. Dincolo de toate, atunci când amesteci în cantităţi inteligente curente clasice cu moderne, poate ieşi o ciorbă faină. E cazul debutului Ibeyi. Deşi n-au trecut nici trei luni din 2015, îndrăznesc să prevăd că acesta e unul din cele mai interesante discuri ale anului în curs. La capitolul pop – music. 

Negura Bunget - Tau

Din capul locului trebuie să mărturisesc că genul muzical practicat de timişorenii de la Negură Bunget nu îmi este prea familiar. Drept urmare, nefiind deloc amator de accente black – metal, îmi este foarte greu să emit o părere obiectivă despre cel de-al şaselea album al formaţiei, Tău, apărut la casa de discuri germană Prophecy Records. Dacă punem la socoteală simplul fapt că zilele trecute trupa a apărut pe coperta revistei britanice Subterranea editată de Metal Hammer UK, e clar că avem de-a face cu un produs cu un „nume greu“. Asta e cert. Negură Bunget este una din formaţiile timişorene care reprezintă muzica românescă cu succes în întreaga lume, numeroasele lor concerte susţinute atât în Europa cât şi peste Ocean fiind cât se poate de apreciate de melomanii care gustă black metal-ul cu influenţe folclorice româneşti. 

Cele zece piese prezente pe ediţia standard a acestui disc debutează cu Nametenie, un track care se desfăşoară de-a lungul a zece minuţele în care momentele „calme“ sunt alternate cât se poate de ingenios cu răbufnirile specifice black metal – ului. „Izbucul Galbenei“ merge pe acelaşi şablon, iar prima supriză pentru urechile subsemnatului a apărut odată cu piesa cu numărul trei de aici, „La hotarul cu cinci culmi“. Desigur, prestaţia lui MC Bean din Subcarpaţi aduce un plus de culoare acestei piese, dar dincolo de acest featuring – previzibil într-o oarecare măsură - urechea ascultătorului este tratată cu o compoziţie în care armoniile sunt cât se poate de interesant aşezate. Categoric, piesa aceasta e una din cele mai „comerciale“ de aici – dacă mi-e îngăduit să folosesc această etichetă în cazul unei trupe care nu face deloc compromisuri. „Curgerea muntelui“ e un alt moment interesant pentru urechile subsemnatului, în care sunetul naturii reuşeşte să-şi facă prezenţa foarte intens. 

Liderul formaţiei greceşti Rotting Crist îşi face apariţia pe Taram Vilhovnicesc, dar highlight-ul acestui disc este Împodobeala Timpului. Care în primele 75 de secunde ale ei nu prea diferă cu nimic de restul compoziţiilor, dar adevăratul „boom“, începe de aici încolo. E reconfortant să auzi vocea Alexandrinei aici, iar sound-urile a la Goran Bregovici care îşi fac apariţia spre mijlocul piesei sunt deasemenea inspirate. Alături de Alexandrina pe această piesă îşi face apariţia şi Rune Eriksen, fostul chitarist al trupei norvegiene Mayhem. Alăturarea celor doi „goşti“ atât de diferiţi este una de bun augur, iar piesa e fără îndoială una din cele mai interesante creaţii de pe aici. Featuring-ul dintre Negură Bunget şi Alexandrina e una din cele mai neverosimile colaborări din muzica românească. Sunt foarte curios, care va fi reacţia fanilor „înrăiţi“ ale celor două nume visavis de acest aspect. 

Una peste alta, dincolo de momentele previzibile pentru un disc de black – metal, discul timişorenilor reuşeşte să surprindă. Formaţia timişoreană a pornit într-un amplu turneu de promovare a noului album, care va conţine o serie de apariţii în Europa şi va continua cu o serie de apariţii la festivalurile de vară în iunie, iulie şi august, urmând ca în lunile septembrie şi octombrie trupa să susţină un turneu pe tărâmul american. Lansarea din Timişoara a acestui album va avea loc în data de 28 martie la Amplificat. Recunosc, că discul ăsta nu va prinde topul celor mai bune albume ale anului 2015, în opinia subsemantului. Micuţa recenzie de faţă nu a fost concepută pentru ascultătorii dedicaţi de black metal. S-a vrut a fi un short notice pentru melomani în general. E oglinda unui disc de black metal, făcută prin urechile unui tip care nu ascultă aşa ceva. Concluzia e irefutabilă: audiţia asta poate fi una interesantă, pentru cei care n-au prejudecăţi de nicio culoare. Overall, pentru creativitate Negură Bunget merită toate aplauzele. Şi dacă mai e să amintesc şi faptul că o trupă made in Timişoara reuşeşte să beneficieze de succes „dincolo“, e clar că trebuie să zic, chapeu bas. Indiferent dacă îmi place sau nu genul  muzical. 

Pinholes - Era pietrelor neslefuite

Gaşca de trupe cărora li s-a pus eticheta de „alternative – rock“ în România s-a îmbogăţit cu un new entry care vine tocmai de la „Botoşani – Chişinău“ (conform Facebook-ului lor) şi poartă numele de Pinholes. Poate pentru unii nu e chiar un new entry, căci muzicienii au lansat cel de-al doilea material discografic şi între timp au fost distinşi şi cu premiul de „best alternative newcomers“, la Metalhead Awards, anul trecut. Visavis de eticheta „alternative“ pot exista mari dubii. Şi asta pentru că cele zece piese incluse în „Era Pietrelor Neşlefuite” fac parte mai degrabă din categoria rock. Modern. Actual. Cum vreţi să-l numiţi, dar nu „alternative“. Şi nici „indie“. For God's sake, suntem în 2015, când termenii ăştia şi-au pierdut totalmente semnificaţia. E drept, industria muzicală românească, mai ales pe felia rock, are mari lacune, dar vremurile când trupele erau indie şi alternative au cam trecut demult. E drept, nu am avut o scenă reală nici de punk, nici de grunge şi nici de alternative. Asta, la vremea când aceste curente chiar însemnau ceva. Dar hai să trecem la oile noastre şi să vedem ce-s cu copii ăştia de la Pinholes?

Albumul debutează în ceaţă, căci intro-ul care poartă numele de Croatoan, se vrea o excursie plină de mister undeva în lumea lui David Lynch, în care îşi fac simţită prezenţa câteva adieri de experimental şi psihadelic. Un start cât se poate de bun, care e urmat mai apoi de Porcul spinos, în care efectele „murdare“ de chitară se întrepătrund cu momentele liniştite. Combinaţia asta de dirty guitars şi armonii „cuminţi“ se regăseşte în mai toate piesele trupei, dealtfel. Inclusiv în Balada împăratului Ros care se vrea a fi o combinaţie între Wonderwall-ul celor de la Oasis şi momentele supărate ale celor de la Smashing Pumpkins. Structura aceasta cu ruperi de ritm şi distorsuri bine structurate conferă piesei un aer aparte. Lucrurile nu le reuşesc de fiecare dată, căci, „Lungul drum spre mediocritate“ nu are acel „lipici“ necesar unei piese reuşite. E drept, dincolo de structura compoziţiilor care în mare parte se cam repetă, stau cuvintele. Aici, băieţii au un plus. Căci în marea lor majoritate, versurile sunt inspirate. Şi în limba română, încă o bilă albă pentru Pinholes. Unul din momentele interesante ale discului este şi Doina. O piesă de nici două minuţele, în care aştepţi cu nerăbdare să înceapă „zgomotul“. Surpriza e că piesa se termină fără nebunia aşteptată. E o piesă atipică, care „rupe“ discul într-un mod interesant. 

Piesa care are parte şi de un videoclip, Amândoi de-o culoare, e un amestec straniu de Timpuri Noi şi Red Hot Chilli Peppers. Deşi componistic, bucata cu pricina nu e printre cele mai bune momente de aici, piesa asta e bine aleasă ca „single“ şi poate fi o bună carte de vizită pentru băieţi. Un alt moment aparte e finalul discului. Care este o piesă in memoriam Radu Grădinariu, un regretat artist ieşean. Şi care are cele mai multe momente de „experimental“ din disc. Personal, mi-aş fi dorit mai multe „nebunii“ de acest fel, piese în care urechea să fie invadată de sound-uri neaşteptate. Una peste alta, cele zece piese incluse pe Era Pietrelor Neşlefuite fac parte din categoria „bucăţilor“ decente din muzica românească. Chiar dacă nu face parte din categoria aceea numită „things that make you go hmmm“, discul celor de la Pinholes e unul acceptabil. Puţin prea „liniar“ pentru gusturile subsemnatului, dar cu siguranţă un album bunicel pentru piaţa românească de discuri rock. Care piaţă e într-o profundă suferinţă şi-n anul de graţie 2015. Dar asta e o altă discuţie....

Pinholes vor cânta la Timişoara vineri 6 martie la clubul Daos, alături de The Kryptonite Sparks, în deschiderea celor de la Implant Pentru Refuz, care-şi lansează noul album Cartography. Dacă sunteţi din alte oraşe şi vreţi să-i vedeţi live, fiţi pe fază, căci trupa face un turneu naţional. Mai multe amănunte găsiţi aici

Viet Cong - Viet Cong

Cele mai convenabile etichete pentru debutul canadienilor care alcătuiesc formaţia Viet Cong ar fi fără îndoială cele de post punk sau noise. Spre deosebire de multitudinea de alte trupe care activează în aceeaşi branşă formaţia alcătuită din doi foşti membri ai trupei Woman reuşeşte să navigheze elegant între mai multe stiluri, printre care se întrezăresc desigur şi câţiva stropi de industrial.

Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor.

„Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul de 11 minute care poartă titlul de Death, este cât se poate de noisy şi va face deliciul urechilor care gustă acest gen. Pe ici pe colo canadienii merg şi pe drumul creaţiilor de la început ale celor de la Public Image Limited, ca de exemplu în Silhouettes. Piesa aceasta descrie cât se poate de bine feeling-ul pe care ţi-l lasă în general acest album discografic: acela pe care îl ai când te afli într-un tren şi întrezăreşti pe ici pe colo câteva siluete umane în gări prin care treci cu viteză. Cele şapte piese ale acestui debut sunt ciudate şi sălbatice, iar debutul canadienilor e un must have pentru cei care s-au plictisit de tonele de trupe alternative – rock care-şi fac veacul prin muzica modernă.

Billy Idol - Kings and Queens of the Underground

Încă de la primele acorduri ale primului disc scos după opt ani de pauză de către Billy Idol, urechea ascultătorului este bombardată cu acele sonorităţi care l-au făcut celebru pe cel care în buletin poartă numele de William Michael Albert Broad.  Artistul britanic care făcea furori în vremurile mai de demult cu Rebell Yell sau White Wedding îşi începe noul album cu o compoziţie numită Biter Pill, care deşi nu reuşeşte să te dea pe spate, are acel „vino-ncoa“ care te face să devii atent. Piesa nu a fost gândită ca un mega – hit dar are multe ingrediente din „ciorba“ care l-a făcut celebru pe Billy Idol. Şi îl repune pe tapet pe artist:care deşi recunoaşte că  nu mai e sălbaticul de odinioară, duce dorul acelor vremuri: „I’d forgotten how to fly But I’ll remember before I die“. Single-ul „Cant break down“ este unul din punctele de atracţie ale acestui material discografic, în care rockerul devenit între timp un veritabil crooner surprinde cu o piesă care are toate atu-urile să devină un super – song în concertele live, mai ales datorită refrenului „de stadion“ plin de „oh-oh-oh“-uri şi „bang – bang- bang“-uri. Desigur, cârcotaşii se pot întreba pe bună dreptate ce mai poate aduce nou un rocker care peste câteva zile împlineşte vârsta de 59 de ani. Iar răspunsul sec ar putea fi demoralizator pentru unii: nimic. Cu toate acestea, cele 11 piese incluse pe acest comeback de zile mari sunt cât se poate de pertinente pentru urechile care degustă rock-ul ambalat în straie punk. „One breath away“ reaminteşte de superbele balade din trecut ale artistului, iar „Postcards from the past“ beneficiează de un amestec de efecte electronice şi punk omniprezente pe albumul Cyberpunk. Cea mai surprinzătoare piesă din acest disc este tocmai compoziţia care dă titlul acestui nou album, „Kings & Queens of the Underground“. Colorată cu viori şi acorduri de flaut şi un text autobiografic (1984 and “Rebel Yell” had the floor/All they said, was “more more more”/Well I touched you with My “Eyes Without A Face” / I was “Hot In The City” Yes, I thought I was ace“), melodia reuşeşte să fie acel „altceva“ care are darul de a te introduce într/o stare de reverie. Un alt punct interesant al albumului este „Ghosts in my guitar“, care deşi se apropie destul de mult de pop – rock – ul practicat cu mult succes de Robbie Williams are o vrajă aparte. Finalul „Whiskey and Pills“ îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de „zgomot“, fiind una din cele mai antrenante piese de aici. N-aş putea spune că discul lui Billy Idol e o capodoperă. E unj comeback mai mult decât decent, menit să fie ascultat la volum cât se poate de tare de cei care au fredonat măcar odată în viaţă „In the midnight hour she cried  "more, more, more". Sunt sigur că discul ăsta nu îi va aduce noi fani, dar pentru cei care au auzit unul din cele şapte albume anterioare ale britanicului e o audiţie mai mult decât plăcută.

FKA twigs - LP1

În zilele noastre a fi „ciudat“ a devenit un lucru destul de des întâlnit. Există o sumedenie de artişti cărora li se poate aplica cu uşurinţă această etichetă. Dar, printre nenumăratele ciudăţenii din când în când apare şi ceva „unic de ciudat“. E cazul acestui material de debut. Unul din atu-urile care face ca acest disc să fie unul din cele mai interesante apariţii a anului 2014 este acela că reuşeşte să jongleze la marea artă unele construcţii sonore din aria aşa-numitului „underground“ cu tendinţele manifestate în muzica impropriu denumită „pop“ în zilele noastre. În cazul în care te pui să etichetezi ceea ce se aude în acest LP1 scos de solista al cărei nume adevărat este Tahliah Barnett, ajungi la o sumedenie de genuri. Poţi numi chestia asta drept R&B „mult mai subtil decât ceea ce se găseşte la ora aceasta sub această etichetă pe piaţă“. Cea mai convenabilă etichetă care-mi vine la îndemână este „modern pop music“. Şi totuşi, în momentul în care e să compari track-urile acestui album de debut cu ceea ce ocupă poziţii fruntaşe în topurile pop - fie ele şi din Marea Britanie - parcă nici această etichetă nu e defel concludentă. Lucrurile sunt cât se poate de interesante încă din primele secunde căci „Preface“ reuşeşte încă din start să te bage în ceaţă. Şi asta pentru că ai de-a face cu un fel de incantaţie repetitivă cu un reverb ciudat în care solista rosteşte misterios “I love another, and thus I hate myself.”. Să fie niscaiva influenţe Zola Jesus? Sau mai degrabă un soi de Lene Lovich updatată la vremurile noastre? Desigur e foarte greu să-ţi dai seama de cuvintele astea cu care începe această prefaţă sonoră, dar booklet-ul CD-ului e întotdeauna un ajutor de nepreţuit. Sentimentul de „oare ce e asta?“ continuă şi în următorul track numit Lights On, o piesă cu un sound cât se poate de trist în care vocea superbă a solistei face casă bună cu instrumentaţia de trip – hop a la Portishead care e colorată cu nişte efecte de bass – music cât se poate de răvăşitoare. Dealtfel, ca multe din producţiile muzicale moderne, albumul ăsta merită ascultat pe boxe profesionale. Sau căşti aşijderea, dacă aveţi vecini care nu gustă muzicile astea de format „nou“. „Two weeks“ este unul din momentele cele mai interesante de pe acest debut, în care pe alocuri ai impresia că asculţi Cocteau Twins, ca în momentul următor să ai impresia că tocmai deguşti noul Burial. O combinaţie ciudată, dar care funcţionează bine de tot. Şi nu doar pentru că există pe aici şi cuvinte nedifuzabile la radio: „Higher than a motherfucker, dreaming of you as my lover“ repetat obsesiv la refren. În momentul când ai ajuns la „Pendulum“ nu ai cum să nu realizezi că acest material discografic este unul greu de comparat cu orice altceva prezent pe piaţă la ora actuală. Iar creditele pentru asta merg în mare măsură către Paul Epworth, un producător muzical ce are la activ nume ca Adele, Florence and the Machine, Coldplay, Cee Lo Green, Foster the People, John Legend, Azealia Banks, Paul McCartney, Bruno Mars, Plan B, Crystal Castles, Friendly Fires, Bloc Party, Primal Scream şi mulţi mulţi alţii. Indiscutabil, Pendulum este un moment de referinţă al acestui LP1. „Numbers“ este o altă piesă care îţi taie respiraţia. În primul rând pentru instrumentaţia a la Sampha, britanicul cunoscut printre altele pentru munca sa în cadrul proiectului SBTRKT. Dincolo de cifre şi nume, melodia asta te ţine în suspans până la final iar distorsiunile introduse în mod deliberat pe ici pe colo adaugă plusuri de şarm construcţiei. Din loc în loc, felul în care cântă fătuca asta îţi aminteşte de Kate Bush sau de Bjork. Dar şi de Enya. De exemplu în piesa Closer, dacă e să faci abstracţie de buchetul de reverii electronice prezent în fundal. Cea mai lungă piesă de pe acest disc este finalul Kicks, care are darul de a te lăsa la fel de nedumerit ca şi la începutul acestui disc. LP1 nu e un disc pe care să-l asculţi în timp ce cureţi cartofi în bucătărie şi nici în fundal, în timp ce tocmai citeşti ceva interesant. E un disc care te acaparează doar dacă ştii să îl asculţi cu urechile destupate. Şi e pentru aceia care ştiu că adevăratele comori nu sunt întotdeauna la suprafaţă. Debutul ăsta nu poate fi încadrat totuşi în underground. Nu de alta, dar a fost nominalizat printre altele la premiile Mercury. Da, ştiu, Mercury nu e egal cu Grammy. Dar nu ăsta e motivul pentru care FKA Twigs merită aplauze furtunoase. Ci pentru că e un disc cu adevărat unic şi eclectic. Care o să fie inclus în multe clasamente cu cele mai bune trei albume ale anului 2014. Parol!

Todd Terje - It's Album Time

Excepţia întăreşte regula. Primul E.P. care a avut parte de un review pe acest blog, a aparţinut maestrului norvegian pe care unii s-ar putea să-l ştie sub numele de Todd Terje. Prezent pe scena nu disco încă din 2004, artistul a hotărât că e momentul să scoată un album full – lenght. Şi ce nume mai inspirat decât It's Album Time putea să găsească? Previzibil, discul conţine câteva din creaţiile sale cuprinse în E.P.-urile anterioare. După un intro cât se poate de misterios în care suntem anunţaţi prin synth-uri mega disco că e timpul unui album, lucrurile devin cât se poate de interesante cu  Leisure Suit Preben, o piesă care ar putea fi inclusă uşor în categoria detectiv – jazz şi s-ar preta la fix ca şi coloana sonoră a serialului Derrick. Cel puţin în prima ei parte, căci spre final artistul duce ascultătorul în lumea space – disco – ului plin de melodicitate. Desigur, asemănările cu Lindstrom sau Prins Thomas sunt cât se poate de evidente, dar spre deosebire de cei amintiţi, norvegianul reuşeşte să se menţină într-un soi de nomansland undeva între „melodie“ şi „experiment“, cele două atribute completându-se în mod fericit pe parcursul celor 12 track-uri. Preben Goes to Acapulco este unul din acele track-uri care se asortează cât se poate de perfect cu coperta mega – izbutită a acestui material discografic, iar Svensk Sås este fără îndoială cel mai surprinzător moment de aici. E un soi de salsa fabricată în Norvegia, o piesă care deşi nu conţine niciun cuvinţel (ca şi aproape toate restul de aici) te face să zâmbeşti instantaneu. Una din piesele cunoscute de mai demult din visteria lui Todd Terje, Strandbar, reuşeşte şi astăzi să fie cât se poate de inspirată, iar Delorean Dynamite are toate atu-urile să fie devorată aşa cum se cuvine de urechile care vibrează pe sound-uri disco moderne. E un soi de T.N.T. cu beat-uri vesele şi arpegii colorate, unul din cele mai bune momente ale albumului. Piesa cu numărul şapte din acest debut al norvegianului poate concura cu uşurinţă la cel mai ciudat moment al discului. În primul rând, spre deosebire de celelalte piese clădite pe ritmuri uptempo, bucata asta e o baladă. În al doilea rând, track-ul conţine voce. Şi ce voce, Bryan Ferry din Roxy Music. Dacă mai adaugi şi faptul că piesa este un cover după melodia cu acelaşi nume de Robert Palmer, lucrurile-s cât se poate de clare. E un moment de respiro extrem de inspirat, căci îţi dă răgaz să te linişteşti, exact la timp pentru a savura restul pieselor de aici. Alfonso Muskedunder e genul acela de piesă pe care te aştepţi să o găseşti pe vreoo compilaţie obscură cu retro – exotica din anii 60, o piesă care emană din toţi porii ei bucăţi de kitsch. Dar, în mâna lui Todd Terje chiar şi kitsch-ul sună altfel. Cele două părţi ale piesei Swing Star sunt deja binecunoscute publicului avizat, iar Inspector Norse e deasemenea un track atât de solid încât nu mai merită să fie analizat. Oh Joy, în schimb e un alt moment pentru care Todd Terje ăsta ar merita să fie mult mai cunoscut amatorilor de muzici electronice. Nu doar fiindcă piesa asta e demenţială, ci şi pentru că e exemplul clar că şi-n zilele noastre poţi scoate ceva incendiar fără să apelezi la brizbriz-urile atât de uzitate de majoritatea artiştilor din această branşă. Una peste alta, Todd Terje e genul acela de om care produce muzică happy, iar discul ăsta e unul din cele mai valabile realizări pe tărâmul nu – disco din ultimii ani.  

HollySiz - My name is

În cazul în care sunteţi la curent cu scena franceză, probabil o ştiţi pe Cecile Cassel. Ea este fiica regretatului actor francez Jean – Pierre Cassel şi sora celebrului actor Vincent Cassel. Şi e la mintea cocoşului – e şi ea actriţă, da? Dar fiindcă blogul de faţă nu se adresează cinefililor în mod special, am să mă opresc cu introducerea aici. Sub numele de Hollysiz, tipa asta care a devenit blondă pentru această apariţie şi-a lansat albumul de debut „My name is“. Discul este promovat de single-ul „Come Back to Me“, o piesă care are acel „vino-ncoa“ care defineşte hiturile din zona pop made in France. Mai presus de toate, melodia asta te cucereşte graţie aerului de Blondie upgradat la vremurile noastre. Categoric are un „quelque chose“ care te dă pe spate, cu referiri la Gene

Kelly, Frank Sinatra sau Michael Jackson aîn videoclip. Pe scurt, e o mostră de pop făcut pentru oameni care nu suferă de dereglări ale IQ-ului.