Nina Hagen - Unity

 

La unsprezece ani distanță față de precedentul ei album Volksbeat (care conținea numai melodii în limba germană), Nina Hagen a lansat zilele acestea discul „Unity“. 

Artista care și-a inceput cariera în trupa Automobil și a devenit un sinonim al noțiunii de „excentric“ grație albumului Nina Hagen Band în 1978 reușește și de această dată să fie la-nălțime, la fel ca tot ce a lansat în carieră. Spre deosebire de o bună parte a muzicii care este catalogată în zilele noastre cu titulatura de „excentrică“ Nina Hagen a știut întotdeauna să fie o figură aparte și să facă spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu mă credeți pe cuvânt ascultați oricare single al ei de la începuturi sau chiar și versiunea ei la Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode. 

Încă din prima piesă a albumului, „Shadrack”, e clar că discul ăsta nu seamănă cu nimic din ce ai ascultat în ultima vreme. Piesa a fost compusă în anii 1930 de compozitorul Robert MacGimsey și a fost cântată printre alții și de Louis Armstrong, Sonny Rollins sau  Beastie Boys, dar versiunea aceasta capătă originalitate prin câteva inserții de electro – funk care o fac adorabilă. Se poate spune că pe alocuri, textele pieselor din Unity sunt nițel stângace. Banale. Însă vocea solistei, care poate fi considerată un instrument muzical în adevăratul sens al cuvântului compensează aceste minusuri. 

În cea de-a doua piesă a discului, „United Women of the World“ aflăm că „We're fighting first for our family/We're fighting for our dignity/Virtuous woman fighting for our rights“. Dincolo de textul mai puțin inspirat piesa are valoare și pentru că este realizată alături de Liz Mitchel și Lene Lovich. Prima dintre ele a făcut parte din formula originală a Boney M (cu care a concertat chiar și la Timișoara) iar Lene Lovich este o figură emblematică a new wave-ului care a cunoscut faima în 1979 grație single-ului Lucky Number. Și piesa care dă titlul albumului are un nume cât se poate de greu la colaboratori. E vorba de unicul George Clinton, care-și pune amprenta din plin aici. Piesa a fost compusă ca un omagiu mișcării Black Lives Matter  și dincolo de ideea de „make love not war“ este încărcată de vibrații pozitive căci „Let's enjoy the unity in our community/There is no room for negativity/Positive vibrations/ Surround the world's nations“,. 

Cover-ul după 16 tons, piesa lui Merle Travis din 1947 nu se încadrează în momentele reușite ale discului, dar „Atomwaffensperrvertrag” este dincolo de titlul ei un punct de referință. Cam câte piese există oare în lume care au titlul de „Tratatul de non-proliferară nucleară“? Melodia e un colaj sonor retro futuristic în care limba germană e amestecată en-gros cu cea engleză și referirile la pșoliticieni și cronicari de știri sunt mirifice. Revenind la momente ciudate, ajungem la “Die Antwort Weiss Ganz Allein der Wind” . Nu trebuie să știi prea multă germană ca să realizezi că melodia asta e un cover după celebrul “Blowin’ in the Wind” a lui Bob Dylan, dar versiunea asta sună cât se poate de prost și putea fi lejer sărită din tracklistul Unity. 

Redemption Day este un alt moment remarcabil al acestui disc. Compoziția (care are la bază piesa cu același titlu de Sheryl Crow) este construită pe o structură cât se poate de simplistă care seamănă oarecum cu scheletele muzicale folosite de U2 de exemplu iar refrenul There's a train/That's heading straight/To Heaven's Gate/And on the way/Child and man/And woman wait/Watch and wait/For redemption day“ are menirea să te tulbure.“Open My Heart (Dinner Time,) este un soi de Prince cu voci bolborosite adăugate peste o linie de bas ucigătoare, iar finalul albumului este cât se poate de surprinzător. Orice artist din lumea asta care încheie un disc cu o piesă care are textul „Days are long/Nights are too/I'm sitting here wondering/Where are you/Don't know what it's coming to/It doesn't matter now“ are toate șansele să dea greș. Nu e cazul Ninei Hagen care aici cântă alături de  Bob Geldof un soi de country – blues – folk acustic  care pur și simplu este mistic. 

O sumedenie de artiști vechi trăiesc nostaglia discurilor comeback cu mai mult sau mai puțin succes. Așadar…mai  era nevoie de un album Nina Hagen în 2022? Dacă ești nevoit să cauți pe Wikipedia cine e Nina Hagen răspunsul concis este nu. Pentru ceilalți este o audiție mișto și necesară. 

Nina Hagen - Volksbeat

Parafrazandu-I pe baietii de la Sarmalale Reci care spuneau odinioara ca „Tu razi de mine ca port cravata/si te falesti cu blugii rupti si geaca decolorata/pe care-ai scris cu pixul AC/DC“, trebuie sa va marturisesc ca atunci cand ma gandesc la Nina Hagen n-am cum sa omit ca odinioara subsemnatul a scris cu pixul pe o caseta Memorex de culoare neagra The Queen Of Punk, Nina Hagen. Trecem peste amintiri si ajungem la 2011, unde o gasim pe Catharina Hagen (dupa numele ei adevarat), o doamna de 56 de ani care a scos zilele acestea cel de-al 14-lea album din cariera, care poarta numele de Volksbeat. Vremurile s-au schimbat, iar regina punk – ului a inceput sa propavaduiasca de vreo doi anisori crestinismul. Desi s-a botezat numai acum doi ani, Nina Hagen sustine ca a facut cunostinta cu Dumnezeu la varsta de 17 ani in urma unei excursii prelungite pe meleagurile LSD-ului. Mai poti sa mai comentezi ceva la aceasta afirmatie?

Revenind la solista care a intrat in constiinta punkistilor de pretutindeni cu piese ca African Reggae sau TV-Glotzer (White Punks on Dope), e de bun augur sa amintesc ca noul ei disc este primul material hundert prozent in limba germana din anii 80 incoace. Pentru ideea principala a discului cel mai bine e sa o citez intocmai pe solista care la patru ani a studiat baletul: „E o incercare de a atrage atentia lumii asupra pacii, dragostei, compasiunii si lupta impotriva razboiului si a nedreptatilor si atrage atentia asupra unor nume ilustre ca Brecht, Martin Luther, Larry Norman. In spiritul lui Dr. Martin Luther King si Isus Cristos care au luptat pentru aceleasi idealuri, suntem nascuti sa iubim si sa avem grija unii de altii“. Ei, bine, hai sa ne indreptam atentia totusi asupra muzicii, care este pe alocuri atat de nebunatica precum ne-a obisnuit Nina Hagen, dar in alte locuri e....hmmm, ciudata.
Daca ati avut ocazia de a asculta albumul ei de anul trecut Personal Jesus, ati sesizat desigur o oarecare turnura in mesajele ei. Si totusi, chiar si daca Nina Hagen citeste ceva din Biblie, gratie stilului ei excentric ai impresia ca tocmai asculti un E-book cu Cele 120 de zile ale Sodomei de Sade...Gratie vocii ei, nicio piesa de aici nu dezamageste, mai ales daca nu esti foarte atent la cuvintele rostite. Dar cel mai misto lucru este ca dupa ce a cochetat cu ideea de gospel, Nina Hagen revine la radacini rock. Chestia asta e evidenta inca de la prima piesa Bitten Der Kinder & An Meine Landsleute, in care iti vine sa executi un pogo singur prin camera. Printre piesele care suna bine de tot se numara cover-ul ei dupa Killer-ul lui Seal (in germana, naturlich), Ich Bin, care debuteaza cu un usor iz de Primal Scream sau Soma Koma, aceasta din urma avand acel „ceva” pentru care Nina Hagen a fost dintotdeauna speciala. Desigur mesajul crestin este presarat peste tot chiar si-n piesa Jesus ist ein freund von mir (Isus e un prieten de-al meu), piesa care are puternice arome de ska – reggae neconvingatoare. Se mai gaseste pe aici si o balada surprinzatoare sub titulatura de Keiner von uns ist frei (Nici unul dintre noi nu este liber). Un alt lucru interesant este ca una din piesele discului Ermutigung este dedicata tatalui ei vitreg, Wolf Biermann, unul din dizidentii de seama din fostul DDR. Un alt motiv pentru care Nina Hagen merita toata atentia este faptul ca copertile discurilor ei au avut intotdeauna un look aparte. Da, traim intr-o vreme in care putini mai dau importanta acestui aspect, dar va spun eu: conteaza si acest aspect.

Summa summarum: Volksbeat este un disc care n-are cum sa lipseasca din colectia niciunui colectionar serios de muzici, de orice fel.

Nina Hagen - Personal Jesus

Asteptari: A fost o vreme in anii 80, cand daca puneai la chefuri Nina Hagen riscai fie sa trimiti lumea acasa fie sa declansezi o nebunie. Cei care subliniaza faptul ca Nina Hagen e o excentrica fac o mare greseala. E un pleonasm, Nina e definitia excentricitatii, e crème de la crème.  Solista nascuta in 1955 in Berlinul de Est si-a inceput cariera intr-o trupa numita Automobil dar a cunoscut faima gratie albumului Nina Hagen Band in 1978, realizat in partea de vest a Germaniei de atunci. Criticile cu care a fost blagoslovita la vremea aceea sunt valabile si-n ziua de azi: Nina s-a dedicat intotdeauna suta la suta muzicii, reusind sa puna la punct performance-uri adeseori socante, care de-a lungul vremurilor au inclus si colaborari cu nume ca Lene Lovich, Anthony Kiedis, Christopher Franke, Tim Burton, Rammstein sau Apocalyptica. Personal Jesus vine dupa patru ani de la precdentul Irgendwo auf der Welt.

Rezultat: Atunci cand am auzit prima oara ca solista care a editat un album de genul Nunsexmonkrock este gata sa scoata un disc de gospel, reactia a fost una nu tocmai placuta. Pare inceputul unei glume, dar nu e deloc asa: de ceva vreme Regina Punk-ului, Nina Hagen a devenit o crestina model. Drept urmare, majoritatea pieselor de pe acest disc se invart in jurul acestui subiect: Jesus. Cu toate acestea, Nina Hagen a ramas aceeasi Queen Of Punk. Doar ca la cei 55 de ani ai sai stilistic navigheaza in alte ape. Dealtfel Nina intotdeuna a fost o femeie de la care nu stiai la ce sa te astepti. Acum e la fel.....

Cunoscatorii de standarde din categoria muzica de „church” vor regasi aici o sumedenie de melodii familiare celor care au calcat vreodata intr-o  tabara crestina de vara, ca I’ll Live Again,” “Down at the Cross,” “Just a Little Talk with Jesus,” “Take Jesus with You“. Dar si ceva obscuritati, cum ar fi inceputul discului, care poarta numele de God s Radar. Si care ne spune ca radarul lui Dumnezeu este fixat asupra noastra! Piesa debuteaza cu o chitara acustica care ma tarziu suna foarte a la Red Hot Chilli Peppers, iar vocea este aceea pe care o stim de demult. Cand stridenta, cand linistitoare, cu alte cuvinte superba! In ceea ce priveste piesa care da titlul albumului, Personal Jesus, aceasta este una care defineste perfect cuvantul extraordinar. Piesa celor de la Depeche Mode a mai avut parte de interpretari absolut fabuloase. Printre altele de Marilyn Manson si Johhny Cash. Dar versiunea plina de sarm a Ninei Hagen merita sa intre in cartea cu cele mai bune preluari ale tuturor timpurilor. In primul rand datorita prestatiei vocale ale solistei (care e de nota zece si pe restul pieselor). Iar mai apoi datorita instrumentatiei care desi la prima vedere e un country neinspirat, reuseste sa cucereasca. Printre cele 13 piese se regasesc elemente de blues, rock n roll, country si gospel. In cantitati industriale, cat pentru mai multe albume la un loc! E drept lipseste punk-ul de odinioara, dar Nina Hagen demonstreaza ca e la inaltime. Fara indoiala vocea solistei, care in unele momente aminteste de prestatia madam-ei Shirley Bassey este aceea care adauga multe plusuri acestui album. Din fericire, n-avem parte de „noutati” in ceea ce priveste instrumentatia, plaja sonora fiind una clasica dar diversa. Exista o sumedenie de motive pentru care acest Personal Jesus se recomanda a fi un album care merita sa intre in colectia personala cu CD-uri de suflet. Desigur cei care au prins vremurile in care Nina Hagen era o auditie – cult alaturi de DAF, Sex Pistols sau Billy Idol vor imbratisa neconditionat acest material. Merita ascultat pe repeat si de restul lumii, daca nu pentru altceva macar pentru diversitate.

Recomandari: Nina Hagen n-are nevoie de asa ceva. E un nume care spune tot si care merita sa patrunda si cu Personal Jesus in sufletele a cat mai multi melomani.