1 feb. 2024
SPRINTS - Letter to self
13 mar. 2023
Sleaford Mods - UK GRIM
În piesa care dă titlul celui de-al șaptelea album al celor de la Sleaford Mods, UK GRIM oamenii ăștia care se scaldă într-un gen muzical pur și simplu prea complicat de descris cu cuvinte simple....decretează nici mai mult nici mai puțin că „In England, nobody can hear you scream”.
Dincolo de vremea ploioasă și frământările post Brexit din Marea Britanie, cei doi tipi din Notingham care reușesc să amestece stiluri muzicale diverse sunt originali tocmai prin simplitatea dezarmantă. Dacă pe albumul lor anterior din 2021 Sleaford Mods au făcut mișto la greu de măsurile luate de guvernul britanic în lupta cu pandemia, de această dată lista temelor abordate include o varietate inimaginabilă, punctul central al lyrics-urilor subliniind decăderea contemporană cu un umor abraziv, creionat pe lupta împotriva îndobitocirii în masă la care asistăm din păcate nu numai în țara lor de baștină.
Jason Williamson și Andrew Fearn par să abordeze teme pur britanice însă de multe ori chestiunile respective se aplică all over the world. Unul din momentele memorabile de aici este „So Trendy”, Nu doar pentru că e o colaborare cu Perry Farell și Dave Navaro de la Jane’s Addiction, ci mai ales pentru sound-ul abraziv și brut. Care răzbate din plin și în ‘Force 10 From Navarone’ (realizată alături de Florence Shaw (Dry Cleaning)“, sau în „Tilldipper“, aceasta din urmă fiind un soi de combinație de Deutche Amerikanische Freundschaft și Igyy Pop. Un alt motiv pentru care oamenii ăștia sunt exact ceea ce trebuie este și faptul că adesea textele lor trec de zona ortodoxă. De genul „Stick ya neck out/Lie like fuck/Who's the cunt?/It's all of 'em/Make the parcel, big and white/Sniff the bastard, fuck your life“.
Sau cele din „On te ground“ unde aflăm că „After the noise, the city eats me/I feel like shit in a heartbeat/I get the strains of air past me/From the stale smell and the dying feeling“. Chiar dacă uneori grație colaboratorilor melodiile ies nițel din standardul crud inventat de Sleaford Mods, per ansamblu muzica lor e atât de simplă de genul „right in your face“ cum era soundul etalat de Sex Pistols cu câteva decenii în urmă.
Nihilismul modern dublat de umorul abraziv și care pe alocuri subliniază pe deplin apatia și complezența care domină vremurile noastre sunt elementele cheie ale acestor britanici. Cu linii melodice suspect de simple oamenii construiesc o punte între public și artist și lovesc exact unde trebuie, mai ales în vremurile noastre când o grămadă de pământeni sunt supărați dezamăgiți și se simt nemulțumiți. În „Right Wing Beast” , pe un fundal sâcâitor oamenii spun„ But what’s gone on, what can I see?/You're all getting mugged by the aristocracy/But what's gone on, what can I see?/You’re all getting mugged by the right wing beast, yeah“. Desigur, putem aplica textul ăsta lejer și-n alte țări, nu-i așa?
„Pit2Pit” are un riff punk frumos iar „Apart From You” și „Tory Kong” sunt și ele mostre cât se poate de grăitoare pentru souundul Sleaford Mods. Pe scurt, băieții ăștia creionează complicatele vremuri pe care le trăim cu o muzică simplă și dezbrăcată de brizbriz-uri, dar cu un efect năucitor. De nota zece. fără îndoială!
20 ian. 2022
Le Brouf - Counter Measures
Fiindcă vremurile în care melomanii reușeau să țină pasul cu noutățile oferite de artiști au trecut demult, fiecare dintre noi recurgem la filtre cât se poate de sofisticate pentru a rămâne „la zi“ cu ceea ce ne interesează. Dacă vorbim de muzica „de afară“, lucrurile-s cât se poate de complicate căci cantitatea de muzică lansată zilnic pe mapamond este mai mult decât impresionantă. Pe plan autohton, lucrurile par a fi cât se poate de simple, căci dincolo de tonele de gunoaie sonore care își găsesc adesea locul în playlist-urile radiourilor și televiziunilor care se mândresc cu faptul că-s „comerciale“, nu prea se observă agitație. Numărul celor care-și etalează „ciudățeniile“ nedestinate populației largi nu este unul prea mare. Tocmai de aceea, din când în când dai peste surprize....
Introducerea asta lungă s-a născut cumva ca o explicație asupra faptului că zilele astea am dat absolut întâmplător peste orădenii care alcătuiesc proiectul Le Brouf. Edward Nicoară şi Mircea Floruţ, doi băieți zurlii din Oradea care au scos cel de-al doilea album discografic pe la începutul anului 2021, sub numele de Counter Measures. Fiindcă oricare produs are nevoie de o etichetă pentru a ajunge pe rafturi, ceea ce prestează orădenii ăștia este inclus pe pagina lor drept „alternative - electro punk – pop și new wave - post-punk“. Ceea ce se aude în cele 12 piese incluse pe disul ăsta este însă mult mai mult decât niște simple înșiruiri de termeni meniți să descrie niște stiluri, căci amestecul de influențe cât se poate de bogate din melodiile astea dau dovadă de o maturitate artistică remarcabilă. Prima piesă a albumului, Stopher debutează cu niște synth-uri industrial din zona celor de la The Ministry care sunt combinate cu EBM-ul celor de la Front 242, iar odată cu vocea pur „new wave“ lucrurile o iau spre un tărâm necunoscut care te surprinde spre final cu niște strigăte din zona noise – rock punctate la fix. Pe parcursul melodiilor care alcătuiesc acest disc ți-e dat să ai parte de surprize, căci e greu de imaginat să auzi laolaltă piesă cu iz de psychadelic – stoner rock („Random“) sau sound-uri care-s parcă un amalgam de Toulouse Lautrec, The Mono Jacks și Grimus din așa numitul val de rock alternativ românesc („Seraphine“). Sonorități extrase parcă din creațiile celor de la The Cure combinate cu arome de Sisters Of Mercy sunt omniprezente în „Cup of tea“ iar „Dragonfly“ și „Pattern“ au un pronunțat topping de Depeche Mode.
Una din cele mai drăgălașe piese de aici, Ryga Krypto ar putea fi lejer folosită ca și coloană sonoră pentru un serial polițist, anumite porțiuni din acestea amintindu-mi de The Brian Jonestown Massacre și a lor mirifică piesă folosită în Boardwalk Empire pe numele ei Straight Up and Down. Finalul acestui disc este la fel de surprinzător ca și majoritatea pieselor de aici, căci Punk your mother se vrea a fi un street punk oi! amestecat cu hardcore și arome de crossover thrash. Desigur, se regăsesc și porțiuni de rockabilly, Sonic Youth și Exploited, numai bune să-ți imaginezi că ești în toiul verii la întâlnirea punkerilor de pe întreaga planetă. Piesa are și niște sample-uri care spun la un moment dat....What a pleasant surprise. Chiar așa, o surpriză mai mult decât agreabilă.
Dacă e să găsesc un minus în această audiție ar fi faptul că overall discul ăsta sună puțin prea „homemade“, un master mai șmecher ar fi fost un plus. Dincolo de influențele din zona muzicii vechi, drumul celor de la Le Breuf este interesant și pentru că folosește sound-uri care se aud și-n „ciudățenii“ proaspete de genul Fontaines D.C., Bob Vylan, Idles, Wet Leg, Fat White Family sau Sleaford Mods, așa că nu pot decât să recomand cu căldură tuturor celor care sunt avizi de sound-uri interesante realizate pentru oameni așijderea.
20 apr. 2017
Toxpack - Schall & Rausch
Mea culpa, până nudemult nu am auzit de Toxpack. Un echipaj german care a debutat cu vreo 16 anişori în urmă şi a editat până acum nu mai puţin de şapte discuri. Noul disc al berlinezilor care au colaborat în trecut cu trupe ca Pro-Pain sau Agnostic Front, poate fi încadrat lejer în categoria „remember the good old days“. Adică vremurile în care chitările erau aspre, sound-ul abraziv şi trupele cu cojones o „ardeau“ cât se poate de energic.
Aşa cum îi şade bine oricărui album „nervos“, discul debutează cu un intro de 54 de secunde în care berlinezii îşi fac „încălzirea“, piesa „Intrada“ pregătind cât se poate de bine iureşul care se dezlănţuie în track-ul cu numărul doi „Kommerz“. Care este o combinaţie reuşită între Oi! Streetpunk, hardcore şi chiar şi heavy metal pe alocuri. Lucruri care nu au cum să nu te ungă la suflet în cazul în care nu guşti melodioarele cretino – handicapate care curg cu nemluita pe posturile de radio comerciale din zilele noastre. Dacă asculţi piesa “Auf Alte Tage” ai impresia că băieţii aceştia îmbină Amon Amarth şi Kreator, în timp ce în „Willkommen in Klub“ băieţii se dezlănţuie într-un rock and roll „sănătos“. Desigur, textele celor de la Toxpack au un rol aparte şi sunt cât se poate de şăgalnice pentru vorbitorii de limba germană, dar discul ăsta „curge“ la fel de bine şi pentru cei care nu înţeleg o iotă din limba celor de la Rammstein, graţie energiei de care beneficează fiecare dintre cele 15 piese de aici (plus intro-ul). Single-ul „Bis zu letzen ton“ este una din acele piese care te cucereşte din prima şi ilustrează cât se poate de bine atmosfera pe care o degajează germanii care au scos acest disc la casa de discuri Napalm, după ce anterior au fost semnaţi de label-uri mici.
Una peste alta, recomand cu cea mai mare căldură albumul de faţă, tuturor celor care pun preţ pe atitudine, energie şi rock adevărat. Un amestec sălbatic de golani germani, chitări gălăgioase, sound-uri fără compromisuri care aduc o porţie consistentă de sunet şi fum (Schall & Rausch).
9 sept. 2016
Ramones - Ramones 40th Anniversary
În cazul în care nu ai ascultat niciodată Ramones, sunt destule şanse să nu te dea pe spate sound-ul acestei trupe legendare. Şi totuşi, pentru cei care au urechile desfundate audiţia albumului Ramones – apărut iniţial în luna aprilie a anului 1976 – ar trebui să fie o experienţă deosebită. Zilele acestea, albumul cu pricina a căpătat o apariţie nouă, frumos botezată 40th Anniversary. Desigur, de-a lungul timpului a curs multă creneală pe subiectul Ramones, aşa că e cât se poate de greu să spui ceva nou despre acest subiect. Discul original cuprinde versiuni remasterizate ale unor diamante sonore ca „I Don’t Wanna Go Down to the Basement,” “Now I Wanna Sniff Some Glue,” sau “Beat on the Brat.” În ultimele decenii, o tonă de trupe din întreaga lume s-au inspirat din creaţiile trupei americane care şi-a înregistrat discul de debut pentru numai 6.400 de dolari, o sumă infimă la acea dată. Muzica lor trebuie judecată şi după faptul că pe vremea aceea topurile erau dominate de altfel de muzici. Poate aşa se explică şi faptul că Ramones, unul din cele mai influente discuri punk din întreaga lume, a reuşit să ajungă doar până pe poziţia a 111-a a topului Billboard la apariţia sa. Desigur, de-a lungul anilor o sumedenie de trupe şi-au manifestat respectul pentru acest disc, printre cei care au înregistrat cover-uri fiind Sonic Youth sau Die Toten Hosen.
Revenind la vremurile noastre, acest box set care apare după 40 de ani cuprinde piesele remasterizate, dar şi versiunile originale (mono!). Plus o serie de bunătăţuri care vor fi gustate din plin de fani. Şi mai există aici şi două discuri care au fost înregistrate live. Diferenţele dintre cele două recitaluri pot fi sesizate doar de fanii înrăiţi, dar asta e altă mâncare de peşte. Blitzkrieg Bop are parte de nu mai puţin de şapte variante. Una peste alta, recomand cu căldură acest box set pentru toţi rockerii. Nu numai pentru cei care ştiu ce înseamnă punk. Poate fi o audiţie interesantă şi pentru cei care şi-au cumpărat tricouri Ramones de la H M şi nu ştiau ce reprezintă chestia asta. Din păcate, toţi cei patru membri originali ai trupei au decedat în decursul ultimilor ani, dar ne-au lăsat muzica. Şi un spirit rebel, care cu greu se mai găseşte în zilele noastre. Carevasăzică Hey Ho Let s Go.
10 mai 2016
Baby Elvis - White Elephant
Oamenii care alcătuiesc trupa Baby Elvis nu irosesc deloc „peliculă“, aruncând încă din primele secunde ale piesei care deschide albumul lor de debut un hotărât „one two three four, I got a situation / without an explanation“. Piesa care dă şi titlul albumului, White Elephant conturează cât se poate de exact atmosfera care se revarsă pe majoritatea celor 12 compoziţii de aici. Spre deosebire de multe alte formaţii din aşa numitul val „alternativ“ românesc, Baby Elvis merg mai mult pe sound-urile „murdare“ de chitară şi reuşeşsc să transmită un feeling de „rock n roll“ supărat, fabricat mai degrabă pentru a distruge geamuri într-o sală de concerte decât pentru a fi cântat la un foc de tabără alături de hipsteri corproratişti în căutare de „orice altceva în afară de mainstream“. Majoritatea pieselor din album sunt cât se poate de „nervoase“, dar din peisaj nu lipsesc nici porţiunile de virtuozitate, cele două aspecte reuşind să creeze un tot unitar deosebit. După cum era de aşteptat, dincolo de „„pandalii“, trupa ajunge niţel şi în porţiunile mai melancolice. La acest capitol, piesa „Stay“, pusă strategic exact la mijlocul albumului, reuşeşte să creeeze un „boom“ aparte. Dincolo de compoziţia cu mult bun simţ şi felul în care se completează instrumentele pe finalul acesteia, melodia are acel ceva care cerne grâul de neghină. Printre momentele remarcabile se mai numără şi Move Away, Plonk sau Annie Thing, fiecare dintre ele având arome cât se poate de sănătoase de nebunie şi melodicitate. Avem aici şi un Hey Joe, care din fericire nu este un cover, deşi printre versurile ei băieţiii ne oferă câteva trimiteri la celebra compoziţie cu acelaşi titlu care a devenit cunoscută prin interpretarea lui Jimi Hendrix. Desigur, piesele au influenţe diverse şi fiecare meloman poate sesiza arome de surf, garage sau chiar punk. „I got you“, de exemplu, poate să-ţi creeze un deja – vu în care asculţi o combinaţie de The Troggs cu Sex Pistols, iar în primele momente ale piesei de încheiere „Rosie“ ai impresia că tocmai ai dat peste o piesă inclusă în celebrul disc Sandinista al celor de la The Clash. Peste care s-au adăugat arome de The Pogues şi chiar niţel The Kooks. Ultima piesă a discului, Rosie, poate fi considerată o surpriză. Şi asta pentru că în mod normal te-ai aştepta ca finalul să fie unul cât se poate de experimental. Când colo, e unul din momentele „light“ ale celor de la Baby Elvis. Una peste alta, trupa Baby Elvis a reuşit să scoată un disc cu cojones, care nu are cum să îi dezamăgească pe cei care apreciează muzica plină de adrenalină.
26 ian. 2016
Savages - Adore Life
Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de compoziţiile de aici. Cert este că de multişor nu am mai avut parte de un post – punk atât de furios şi concentrat deopotrivă.
Un alt lucru cât se poate de neobişnuit este faptul că producătorul acestui album este danezul Trentemoller. Da, acel artist care în 2013 a cântat în deschiderea concertelor Depeche Mode şi a cărui muzică eminamente electronică a fost inclusă în peliculele unor regizori ca Oliver Stone, Pedro Almodóvar sau Jacques Audiard. În cadrul unui interviu acordat revistei britanice Uncut, solista trupei, Jehnny Beth (care e franţuzoaică, dealtfel) a fost întrebată de ce a ales ca acest disc să fie mixat de către un producător de muzică electronică. „Câteva lucruri au fost atractive. El nu este un om care mixează în mod tradiţional discuri de rock an roll, vine din aria muzicii electronice dar are cunoştinţe vaste despre chitară. Ce a fost cel mai atractiv a fost faptul că am lucrat cu cineva din generaţia noastră. Trupele adesea colaborează cu ingineri de sunet old school care au scris istoria rock+ului. Dorinţa noastră este să lucrăm cu oameni dintr-o generaţie care merge înainte cu noi, nu cu cei din trecut“, a fost răspunsul ei. Fără îndoială şi acest amănunt face ca acest disc să sune „altfel“.
În piesa care dă titlul acestui album de excepţie, cele patru fete cercetează anxietăţile care definesc specia umană întrebându-se cît se poate de retoric „Is it human to ask for more? Is it human to adore life?“. Pe parcursul discului, sonorităţile sunt cât se poate de crude şi cocolesc adesea sound-urile „şlefuite“ cu care ne delectează de obicei formaţiile atunci când aruncă pe piaţă un album. Pe piesa “The Answer” solista Beth ne explică o filozofie de mare efect în versurile “If you don’t love me, don’t love anybody.” Iar în anumite momente din „Surrender“ fetele reuşesc să readucă în atenţie riff-urile nervoase a la Sonic Youth. Majoritatea pieselor din Adore Life sunt teribil de directe iar textele ocolesc cu bună ştiinţă metaforele, pentru a crea un disc cât se poate de „crud“, care evocă realitatea fără retuşuri a zilelor noastre. Un moment deosebit este şi I need something new, o compoziţie care trece printr-o serie de stări şi în care interpretarea vocală îţi poate aminti de Lene Lovich, de exemplu. Deosebit de brutală şi agresivă e T.I.W.Y.G. (prescurtarea de la “This Is What You Get) în care se simte influenţa celor de la Atari Teenage Riot. Fără îndoială, acest disc nu este recomandat acelora care sunt în căutare de muzică „de entertainment“. Unul din lucrurile care separă acest disc de multe alte albume din branşa post punk este faptul că per ansamblu, mesajul este pozitiv. Nu degeaba încă din prima piesă a disculuzi ni se spune că Love is the answer. Recomand cu cea mai mare căldură tuturor celor interesaţi de muzică furioasă şi energică. Fie ei rockeri sau punkeri. De ascultat pe repeat, spre disperarea vecinilor cantonaţi în muzică de genul bubble – gum.
18 mar. 2015
Sleater-Kinney - No cities to love
17 feb. 2015
Viet Cong - Viet Cong
Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor.
„Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul de 11 minute care poartă titlul de Death, este cât se poate de noisy şi va face deliciul urechilor care gustă acest gen. Pe ici pe colo canadienii merg şi pe drumul creaţiilor de la început ale celor de la Public Image Limited, ca de exemplu în Silhouettes. Piesa aceasta descrie cât se poate de bine feeling-ul pe care ţi-l lasă în general acest album discografic: acela pe care îl ai când te afli într-un tren şi întrezăreşti pe ici pe colo câteva siluete umane în gări prin care treci cu viteză. Cele şapte piese ale acestui debut sunt ciudate şi sălbatice, iar debutul canadienilor e un must have pentru cei care s-au plictisit de tonele de trupe alternative – rock care-şi fac veacul prin muzica modernă.
13 nov. 2014
Billy Idol - Kings and Queens of the Underground
2 iul. 2013
Hanni El Khatib - Head in the dirt
23 ian. 2013
Dropkick Murphys - Signed and sealed in blood
13 iun. 2012
Public Image Ltd - This is PIL
8 dec. 2011
Nina Hagen - Volksbeat
Revenind la solista care a intrat in constiinta punkistilor de pretutindeni cu piese ca African Reggae sau TV-Glotzer (White Punks on Dope), e de bun augur sa amintesc ca noul ei disc este primul material hundert prozent in limba germana din anii 80 incoace. Pentru ideea principala a discului cel mai bine e sa o citez intocmai pe solista care la patru ani a studiat baletul: „E o incercare de a atrage atentia lumii asupra pacii, dragostei, compasiunii si lupta impotriva razboiului si a nedreptatilor si atrage atentia asupra unor nume ilustre ca Brecht, Martin Luther, Larry Norman. In spiritul lui Dr. Martin Luther King si Isus Cristos care au luptat pentru aceleasi idealuri, suntem nascuti sa iubim si sa avem grija unii de altii“. Ei, bine, hai sa ne indreptam atentia totusi asupra muzicii, care este pe alocuri atat de nebunatica precum ne-a obisnuit Nina Hagen, dar in alte locuri e....hmmm, ciudata.
Daca ati avut ocazia de a asculta albumul ei de anul trecut Personal Jesus, ati sesizat desigur o oarecare turnura in mesajele ei. Si totusi, chiar si daca Nina Hagen citeste ceva din Biblie, gratie stilului ei excentric ai impresia ca tocmai asculti un E-book cu Cele 120 de zile ale Sodomei de Sade...Gratie vocii ei, nicio piesa de aici nu dezamageste, mai ales daca nu esti foarte atent la cuvintele rostite. Dar cel mai misto lucru este ca dupa ce a cochetat cu ideea de gospel, Nina Hagen revine la radacini rock. Chestia asta e evidenta inca de la prima piesa Bitten Der Kinder & An Meine Landsleute, in care iti vine sa executi un pogo singur prin camera. Printre piesele care suna bine de tot se numara cover-ul ei dupa Killer-ul lui Seal (in germana, naturlich), Ich Bin, care debuteaza cu un usor iz de Primal Scream sau Soma Koma, aceasta din urma avand acel „ceva” pentru care Nina Hagen a fost dintotdeauna speciala. Desigur mesajul crestin este presarat peste tot chiar si-n piesa Jesus ist ein freund von mir (Isus e un prieten de-al meu), piesa care are puternice arome de ska – reggae neconvingatoare. Se mai gaseste pe aici si o balada surprinzatoare sub titulatura de Keiner von uns ist frei (Nici unul dintre noi nu este liber). Un alt lucru interesant este ca una din piesele discului Ermutigung este dedicata tatalui ei vitreg, Wolf Biermann, unul din dizidentii de seama din fostul DDR. Un alt motiv pentru care Nina Hagen merita toata atentia este faptul ca copertile discurilor ei au avut intotdeauna un look aparte. Da, traim intr-o vreme in care putini mai dau importanta acestui aspect, dar va spun eu: conteaza si acest aspect.
Summa summarum: Volksbeat este un disc care n-are cum sa lipseasca din colectia niciunui colectionar serios de muzici, de orice fel.
11 nov. 2011
Scroobious Pip - Distraction Pieces
31 oct. 2011
The Lords of Altamont - Midnight to 666
18 oct. 2011
Misfits - Devil's Rain
Desigur, nici o cronica serioasa despre noul album Misfits nu poate omite faptul ca e primul disc al lor „pe bune” din 1999 incoace. E drept, Jerry Only a preluat postul de solist al trupei inca din 2003 cand s-a nascut Project 1950, dar avand in vedere ca albumul ala a fost exclusiv de cover-uri, ar fi mai „safe” sa nu-l punem la socoteala. In tabara celor de la Misfits, de-a lungul anilor au avut loc o sumedenie de scandaluri. Despartiri, certuri, batalii in instanta, alea alea. Pentru o scurta vreme la ei a aparut inclusiv Marky Ramone din Ramones la tobe. Figura centrala a trupei, Glen Danzig, a parasit si el barca. Dincolo de povesti nemuritoare, creatorii horror – punk – ului au revenit pe baricade in formula Jerry Only, Dez Cadena si Eric Arce.
Probabil ca banuiti deja: discul asta e mult mai palid decat creatiile aparute in trecut sub aceasta emblema.
3 aug. 2011
The King Blues - Punk and Poetry
Rezultat: De cand am auzit prima oara refrenul melodiei We are fucking angry – care este al 2-lea track de aici – mi-a picat fisa: londonezii astia au reusit sa compuna un imn al Romaniei de azi! Piesa inmagazineaza in ea o stare generala destul de raspandita in spatiul geografic in care ne ducem existenta, iar pe final londonezii indeamna la revolta europeana: „Students, workers and unemployed unite and rise out of the slum/ France, Spain, Greece we're joining you finally our time has come“.
22 iul. 2011
Atari Teenage Riot - Is this hyperreal?
Rezultat: Fiindca traim intr-o lume concentrata pe Facebook si asta ne ocupa tot timpul, e clar pentru toata lumea ca mesajul de protest al muzicii din zilele noastre s-a disipat. Incet dar sigur. Fara indoiala, lumea s-a schimbat, artistii asijderea iar noi toti ne-am adaptat intr-un fel sau altul vremurilor de bejenie in care ne scaldam existenta. Carevasazica, nu prea mai avem sansa sa prindem „miscari“. Cele propagate de MC5 prin 1969 cu al lor Kick out the Jams, God Save The Queen-ul celor de la Sex Pistols sau „Fuck you I wont do what you tell me“- ul din visteria Rage against the Machine (si exemplele pot continua intr-o veselie).
15 iun. 2011
Flogging Molly - Speed of darkness
Rezultat: Sa inceapa Revolutia! Refrenul celei de-a doua piese din acest album (Revolution) e cat se poate de energic si reflecta perfect atmosfera unui material care merita ascultat cu urechile ciulite. Nu doar fiindca e plin de texte sugubete ci si fiindca e cat se poate de nealterat: e punk cu influente celtice care nu contine aditivi “comerciali” plus cateva momente “linistite” dar din categoria balade decente a la Pogues.