Se afișează postările cu eticheta Soul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Soul. Afișați toate postările

3 mai 2016

Otherside - Neverending


                                          


Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat. 

8 dec. 2015

The Foreign Exchange - Tales from the land of milk and honey

The Foreign Exchange
Cel de-al 5-lea album de studio al proiectului care poartă numele de Foreign Exchange este o îmbinare reuşită între muzica americană plină de farmec (cu accente R & B soul şi funky) şi sound-urile „mai europene“ care se regăsesc oarecum în muzica numită generic electronică. Combinaţia asta gustoasă ar putea fi încadrată în muzică creată cu precădere adulţilor. Este important de subliniat acest aspect, căci compoziţiile acestei trupe sunt adresate cu precădere celor care nu gustă textele stupide dedicate stripperilor sau senzaţiilor pe care le are o fată atunci când sărută altă reprezentantă a sexului frumos. Chiar dacă la capitolul „experimente“, piesele incluse pe „Tales from the Land of Milk and Honey“ nu reuşesc să aducă nimic nou, motivul pentru care melodiile astea te cuceresc pe deplin este altul. Dincolo de textele subtile şi pline de graţie, felul în care oamenii aceştia amestecă armoniile soul, funk şi r & b cu beat-uri cât se poate de actuale este unul de admirat şi acest fapt denotă o maturitate artistică incontestabilă.  Cei doi piloni principali ai acestui proiect sunt Phonte şi  Nicolay. Pe numele său adevărat Phonte Lyshod Coleman, „jumătatea americană“ a acestei trupe este un rapper care a devenit cunoscut graţie formaţiei Little Brother care iese oarecum din clişeele unui muzician încadrat în hip hop. Piesele lui au adesea tematici care evocă clasa muncitoare iar aromele de R & B pe care le emană la tot pasul sunt pur şi simplu delicioase. De cealaltă parte, Nicolay este un producător muzical olandez a cărui specialitate este îmbinarea muzicii electronice cu hip – hop – ul. Dealtfel, cei doi au fost nominalizaţi şi la premiile Grammy în 2009 pentru o piesă inclusă în cel de-al doilea material discografic la interesanta categorie care poartă numele de „Best Urban/Alternative Performance“. Alături de ei, pentru acest album se află un keyboardist pe nume ," Lorenzo "Zo!" Ferguson şi solistele Carmen Rodgers şi Tamisha Waden.

Printre piesele remarcabile care se regăsesc pe acest material discografic se numără „Asking for a friend“, un amestec genial între sound-urile house americane şi funk-ul specific din aceeaşi zonă. La o primă vedere, piesa pare a fi o parodie, mai ales datorită accentului britanic al rapperului Phonte, dar pe parcurs devine o compoziţie notabilă graţie alternanţei dintre corul feminin extrem de interesant şi a flow-ului solistului. "Work It to the Top" pe de altă parte prezintă nişte ritmuri boogie care amintesc de KC & The Sunshine Band pe alocuri, iar piesa care deschide acest disc şI care totodată dă numele lui este un fusion între ritmurile braziliene şi armonii funky. Printre motivele care fac ca această audiţie să fie una classy este faptul că formaţia asta are parte de compoziţii cât se poate de solide. 

Piesele astea emană prin fiecare por sentimente pozitive, cu referiri stricte la magia iubirii şi complexitatea problemelor cu care se confruntă adulţii în zilele noastre. După cum spuneam e un disc pentru melomanii maturi care iubesc ritmurile R and B şi funk made in America „ambalate“ în straie moderne, dar care nu includ tâmpenii din aşa numita muzică EDM din zilele noastre. Piesele astea fac o legătură subtilă între trecut şi prezent şi fie că sunt încadrate în contemporaray soul music sau modern funk, au substanţă. Pe lângă momentele uptempo, albumul are parte şi de porţiuni „liniştite“ menite a pune ascultătorul într-o stare de melancolie. Cum e de exemplu "Face In The Reflection,": „Do you ever wonder why/ you can never unify/ the person that you are/ with every person that you think you should be,". Chiar dacă nu o să-l găsiţi printre clasamentele cu cele mai bune discuri ale anului 2015, vă asigur că „poveştile din ţara cu lapte şi miere“ sunt absolut adorabile şi merită a fi ascultate cu mare băgare de seamă de toţi melomanii adulţi care vor să experimenteze un album care uneşte trecutul şi prezentul într-un mod admirabil. 

16 oct. 2013

Nightmares on Wax - Feelin Good


Nightmares on Wax - Feelin Good
Categoric, britanicul George Evelyn are toate motivele să se simtă bine. Şi-n plus, ştie cum să transmită acest sentiment ascultătorului, fără a apela la trucuri ieftine. Cel care a colorat începutul anilor 90 cu infuzia sa de hip – hop şi breakbeat şi care a definit cât se poate de exact vremurile de început ale label-ului Warp propune de această dată o excursie în lumea orchestraţiilor sonore izbutite. Cel de-al şaptelea album al său e plin de trompete, percuţii africane, saxofoane şi viori şi oferă un amalgam fericit de stiluri muzicale.
„Be, I Do“ se concentrează în zona  efectelor sonore africane şi cubaneze, în timp ce Master Plan e piesa perfectă pentru o duminică după – amiază petrecută în intimitatea fotoliului personal. Printre track-urile care reuşesc să fie mega – adorabile încă de la prima audiţie se numără şi Luna 2, în care percuţionistul german Wolfgang Haffner face pur şi simplu minuni. Desigur, lista deliciilor sonore nu are cum să cocolească „ Now is the time“, o infuzie de reggae şi dub „aşezat“ pe beat-uri cât se poate de cuceritoare sau „Eye (Can’t See) plus Tapestry, două momente care emană cantităţi serioase de energie. Ar mai fi şi Om Sweet H(Om)e, piesa care închide într-un mare fel acest disc.  Feeling Good transmite transmite energii pozitive cu nemiluita. E şi normal să fie aşa căci de vreo şapte ani de zile George Evelyn şi-a mutat sediul în Ibiza. Sau poate şarmul acestui disc i se datorează şi lui Sebastian Studnitzky, orchestratorul celor de la Jazzanova, care face o treabă excelentă aici. Poate ar trebui să-l ascultaţi, pentru a vă contamina de o serioasă porţie de „feeling good“.



17 aug. 2012

Neneh Cherry and The Thing - The Cherry Thing

Cronica The Cherry Thing
Pentru cei care au deschis urechile mai tarziu, Neneh Cherry e o doamna care pe vremea cand la noi se punea de Revolutie, domina topurile internationale cu Buffalo Stance, o melodioara inclusa in albumul ei de debut Raw like sushi. Pentru cei care nu sunt la curent cu jazz-ul nordic,  The Thing e un trio care si-a luat numele dupa o compozitie de-a lui Don Cherry (ati ghicit! - tatal vitreg al solistei), o figura legendara a muzicii jazz care a colaborat mult timp cu Ornette Coleman. Nu mai e un secret pentru nimeni ca muzica made in „nordul Europei“ are valente deosebite, iar daca mai pun la socoteala si faptul ca acest disc e primul material de sine statator al celebrei Neneh Cherry dupa 16 ani de pauza, e clar ca asteptarile-s maricele. Parafrazand albumul din 1989 al cantaretei, acest  The Cherry Thing e cat se poate de crud. E al naibii de brut, mega – neprelucrat, la mii de ani – lumina de ceea ce se poarta azi in muzica pop.

18 apr. 2012

Michael Kiwanuka - Home again

Disc Michael Kiwanouka
Poate pentru multi e un adevarat soc, dar neastamparatul John Lydon se declara un fan infocat al celebrei Kate Bush. Desigur, e greu de crezut ca Sex Pistols ar fi avut vreodata ceva-n comun, cu celebra solista care a debutat cu Running up that hill, dar…Ideea e ca uneori si cei mai vajnici nonconformisti “se inmoaie”. Nu stiu daca muzica lui Michael Kiwanuka a reusit sau nu sa-I pice cu tronc punkistului amintit anterior, dar bag mana-n foc asupra faptului ca piesele sale au darul de a te linisti, asta in cazul in care le lasi sa-ti patrunda “in ureche”…

La sfarsitul fiecarui an calendaristic, cei de la BBC alcatuiesc un clasament botezat Sound of... in cadrul caruia isi dau cu presupusul asupra numelor care vor face furori. Tanarul Michael Kiwanuka de 24 de ani a facut ceva senzatie fiindca in lista pentru anul 2012 „le-a luat fata“ unor nume ca Frank Ocean , Azealia Banks, Skrillex sau Niki & The Dove.

9 ian. 2012

Rebecca Ferguson - Heaven

Recenzie Heaven
Categoric, albumul de debut al solistei numite Rebecca Ferguson nu isi propune sa inventeze gaura de la macaroana. Chiar daca nu aduce nimic nou, materialul acesta este unul cat se poate de atragator, fiindca e impachetat in straie mai mult decat decente si e plin de momente de bun gust. La prima vedere, pare a fi acel „adult pop“ imbratisat in ultima vreme de Amy Winehouse sau Adele. Tipa asta are un timbru vocal bine definit, care te duce in multe randuri cu gandul la Gabrielle, penru cine o mai tine minte. In cazul in care sunteti la curent cu show-urile gen Floarea din gradina de prin United Kingdom, pun pariu ca stiti despre aceasta Rebecca esentialul: tipa a terminat anul trecut X Factor-ul englezesc pe locul doi. Dincolo de voce, un alt motiv pentru care piesele astea suna convingator este faptul ca Rebecca a reusit sa alinieze la capitolul producatori muzicali niste nume babane Eg White (Adele), Wayne Hector (Westlife) sau Fraser T Smith (James Morrison). De fapt, aici e magnetul succesului acestui disc. Sa nu ne ascundem dupa deget: traim niste vremuri in care establishmentul pune un accent deosebit pe compozitori, iar rolul acestora in creearea unor noi nume pentru entertainment-ul marilor mase este covarsitor. Din aceasta cauza tarisoara noastra nu are parte de acest pop cu staif, fiindca indivizii care chiar stiu sa compuna pe acest calapod sunt ca si inexistenti. Iar vocile misto din domeniu nu au parte de hituri. Revenind la Rebeca, vocea ei adorabila e completata de compozitii cat se poate de solide, iar piese de genul Glitter and Gold reusesc sa ti se para fredonabile inca de la prima auditie. Chiar daca mesajul e nitel cheesy, felul in care sunt interpretate piesele face toti banii, iar single-ul Nothing's Real But Love e un exemplu care descrie cat se poate de exact senzatia de bine care ti-o da aceasta auditie. Mai putin interesante mi se par momentele de genul Fighting Suspicions, in care suntem tratati cu acele balade made in UK care deja reusesc sa plictiseasca, dar daca e sa ramanem la balade piesa Teach me how to be loved are acel „ceva“ care face diferenta. Si nu ma refer la pianul previzibil din instrumentatie si nici la inflexiunile a la Tracy Chapman detectabile in voce. Mr Bright Eyes si Run Free completeaza sirul pieselor cu adevarat remarcabile de pe acest material discografic care contine zece piese care-si trag seva din muzica autentica soul. Pe scurt, Rebecca Ferguson e al naibii de simpla, dar reuseste sa fie atragatoare tocmai prin lipsa brizbriz-urilor. O surpriza placuta, carevasazica....

19 iul. 2011

Aretha Franklin - A woman falling out of Love

Asteptari: La fel ca-n orice arta si atunci cand vine vorba de muzica, exista cateva nume sacre. Care au scris o istorie aparte si despre care orice om normal la cap nu are cum sa devina carcotas. Regina Muzicii Soul Aretha Franklin e unul din acestea. Solistya care a debutat in 1956 cu albumul Songs of Faith are la activ vreo 18 premii Grammy, iar "Aretha: A Woman Falling Out of Love" este cel de-al 38-lea album de studio. 

Rezultat: Din fericire, vocea legendarei soliste este aceeasi. Si asta face ca acest disc sa fie unul reusit. Chiar daca compozitiile pieselor amintesc acut de anii 70, productia de anii 80 iar aranjamentele aduc aminte de smooth jazz-ul anilor 90, noul album este conform asteptarilor.

3 mai 2011

Raphael Saadiq - Stone Rollin

Asteptari: Inainte de a implini varsta de 18 ani, tanarul care in buletin poarta numele de Charles Ray Wiggins a avut ocazia de a canta in trupa de acompaniament a lui Prince. Mai apoi Raphael Saadiq a facut parte din grupul Tony! Toni! Toné! si Lucy Pearl. Primul sau album solo, Instant Vintage a aparut in 2002 si a avut cinci nominalizari la premiile Grammy. Stone Rollin' este cel de-al patrulea album solo al artistului, care cuprinde zece piese.

Rezultat: Fiindca in zilele noastre legea spune ca trebuie sa avem cate o eticheta la fiecare produs, muzica lui Raphael Saadiq a fost pusa in raftul numit neo – soul.

28 feb. 2011

Charles Bradley - No Time For Dreaming

Asteptari: Charles Bradley are o poveste scoasa parca din basme. Dupa ce si-a trait majoritatea vietii ca bucatar, cu ceva vreme in urma a inceput sa sustina show-uri tribut James Brown prin cluburi din New York. Unde a fost remarcat de un cautator de talente care i-a propus sa scoata un album de debut. Pana aici poate nu e nimic interesant. Dar cand o sa va spun ca domnul care paseste acum in lumea muzicii are 62 de ani? Eh, asa mai merge…
Rezultat: „Uite un disc misto, care e parca o calatorie in trecut. Parca e fratioul mai mic a lui James Brown“, mi-am spus inca de la primele acorduri ale acestei auditii. Mai apoi, afland ca e vorba de un album de debut pentru un muzician care are 62 de ani mi-am permis sa exclam Waw!

26 iun. 2010

Soul merveilleux made in France: Ben L Oncle Soul

Mervellieux, pur si simplu. Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. De ascultat fara nici o retinere!
Asteptari: Nu va lasti indusi in eroare de coperta discului: e din 2010! Pe numele sau adevarat Benjamin Duterde, francezul care se afla la albumul de debut a activat intr-o vreme sub numele de Uncle Sam. Fiindca a avut probleme cu firma care produce orez sub acelasi nume, muzicianul si-a schimbat numele in Ben l’Oncle Soul, iar casa de discuri Motown – la care a aparut materialul – ar trebui sa spuna cate ceva despre stilul muzical al acestuia.
Rezultat: Mervellieux, pur si simplu. Desi piata actuala este pur si simplu inundata de nume care incearca printr-un fel sau altul sa reinvie muzica „oldies“ din orice tabara stilistica, tanarul francez reuseste sa surprinda printr-un disc omogen, curat si plin de energie. Stilistic acest material se invarte in jurul unor Raphael Saadiq (dealtfel a si cantat in deschiderea concertelor lui) sau Sharon Jones. Soul, de la mama lui, combinat cu cateva ingrediente actuale, dar la fel de incitant. Prima piesa a discului este totodata si unul din single-urile de mare succes ale francezului. De fapt, e un cover dupa cei de la White Stripes, dar Seven Nation Army in varianta soul suna cat se poate de izbutit. Muzica soul a anilor 60 respira cat se poate de accentuat din marea majoritate a celor 14 melodii. Soulman e un alt exemplu care te face sa te indragostesti neconditionat de muzica francezului, piesa fiind un omagiu adus celor de la Sam & Dave. Mon amour are si ea o mireasma cat se poate de autentica a soul-ului de alta data, iar vocea francezului este pur si simplu exact acolo unde trebuie. Si mai ales asa cum trebuie. Printre delicatesele acestui material se numara si faptul ca are si cateva piese cantate in engleza, cum ar fi mirifica I dont wanna waste, care pe langa soul are si niscaiva reggae, dar tot din acela incadrabil in categoria oldschool.



Aint off the back este unul din diamantele acestui disc, iar faptul ca aceasta piesa seamana cel putin ca stil cu Jamiroquai n-are cum sa fie contestat. Si Demain jarette e p melodie de nota zece, iar finalul nu se abate de la acest trend. Back for you are sarm cat cuprinde si suna bine pentru orice ureche care nu e speriata de termenul de oldies but goldies.
Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. Pentru acei care cauta originalitatea cu orice pret s-ar putea ca cel putin stilistic discul sa nu fie unul in care surprizele se intalnesc la tot pasul. Nu, e soul cat se poate de cumintel, care in prisma faptului ca e cantat in 2010 cu atata verva si pasiune il face sa fie unul din categoria simpatique. Ben L Oncle Soul are toate atu-urile pentru a deveni pe viitor un nume care sa fie amintit pentru o serie de lucruri bune in enciclopedia mondiala a muzicii moderne. Exista oameni care s-au grabit sa il asemuie pe talentatul francez ca fiind un Smokey Robinson made in France.Orice eticheta i s-ar aplica Ben L Oncle Soul e un francez care isi aduce aportul la renasterea „sufletului” si implicit a muzicii soul….
Recomandari: Indiferent de ce se intelege prin muzica veche, oricine poate gasi ceva pe plac in acest disc. De ascultat fara nici o retinere!

27 apr. 2010

Soul de la mama lui: Sharon Jones & The Dap Kings

sharonjonesAsteptari: Pentru cei pierduti in tonele de muzica moderna care se revarsa asupra omenirii in fiecare saptamana care n-au aflat inca de Sharon Jones, din capul locului trebuie precizat ca solista in varsta de 54 de ani activeaza in zona soul/funk si acest disc este cel de-al patrulea ei material discografic realizat alaturi de trupa The Dap Kings. Spre deosebire de popularul curent retro – revival care se manifesta in multe din produsele actuale, Sharon reuseste sa surprinda prin veridicitate, albumele ei sunand de parca ar fi fost inregistrate la sfarsitul anilor 60 sau inceputul anilor 70.