Se afișează postările cu eticheta Synth Pop. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Synth Pop. Afișați toate postările

23 mar. 2023

Depeche Mode - Memento Mori

 


Puține formații din lumea asta au darul de a te face să le asculți cu aceeași plăcere ca și când le-ai auzit pentru prima oară. Dar dincolo de valurile de nostalgie, Depeche Mode face parte din gașca trupelor care se reinventează aproape de fiecare dată, iar dincolo de eternele clișee care s-au spus de-a lungul anilor despre ei rămâne senzația de bine cu care te molipsești după audiția compozițiilor lor. Și pentru asta...jos pălăria. 

Fie că-ți place, că suporți muzica lor sau ai impresia că e cea mai nașpa chestie muzicală de pe planeta noastră, e clar că oricine are o părere visavis de trupa care a debutat în 1981 cu albumul Speak & Spell. Revenind la zilele noastre,minunea s-a produs, căci avem cel de-al 15-lea material discografic, Memento Mori. Un disc care s-a născut în vremuri complicate ( și datorită morții lui Andy Fletcher) dar care este musai de ascultat. Spre deosebire de precedentul „Spirit“ (2017), care în opinia subsemnatului  nu se încadrează defel în categoria discurilor mișto din visteria DM, de această dată Memento Mori este mai mult decât reușit și se ridică la înălțimea celor mai izbutite creații din istoria DM. 

E clar pentru oricine că un disc care începe cu versurile „Don't play with my world/Don't mess with my mind“ (My Cosmos is Mine) are indubitabil o tentă dark. Sau mai exact „black“ în cazul de față, căci urechile avizate pot descoperi pe parcursul pieselor destule armonii din perioada optzecistă a formației, de pe vremea „Black Celebration“-ului, de exemplu. „Wagging Tongue“  este o baladă superbă cu ușoare arome de Yazoo care în a doua sa jumătate este colorată cu percuții cât se poate de actuale și un sound de nota zece plus. E și normal căci trupa asta a fost dintotdeauna pe val atunci când te gândești la sound-uri vechi și noi. Tema conform căreia toți murim  este subliniată sublim în mai multe piese, inclusiv în „Faith is sleeping/Lovers in the endWhisper we'll be ghosts again“ (Ghosts Again) iar cea mai atipică piesă din istoria trupei este  „Dont say you love me“, care pune în valoare cât se poate de bine  superba voce a lui Dave Gahan în full efect. Nu știu alții cum sunt, dar „My favorite Stranger“ este din primele ei secunde o piesă pretendentă la capitolul „cele mai izbutite piese din cariera trupei“ și nu ar trebui să se mire nimeni dacă bucata asta o să devină favorita multora pe concertele lor de pe stadioane. 

„Soul with me“ este o altă baladă care te atinge din prima, iar „Caroline’s Monkey“ împrumută și ea arome vechi (puțintel din „Love in itself“ ) și ne anunță că „Fading's better than failing/Falling's better than feeling/Folding's better than losing/Fixing's better than healing/Sometimes“.  Nici că se putea ceva mai specific DM. Chiar dacă pe disc există destule momente întunecate, pe „People are good“ (care seamănă doar ca titlu cu „People are people“) Dave ne oferă o rază de speranță iar „Never let me go“ intră și ea din prima în borcanul cu „cele mai mari hituri “. Există desigur multe alte surprize, cum ar fi și „Speak to me“, care în a doua ei jumătate are câteva răsturnări de orchestrații demențiale. 

Desigur, dincolo de orchestrații, Memento Mori are un aer aparte și grație textelor. Dincolo de vorbe, albumul ăsta e o capodoperă de netăgăduit în discografia Depeche Mode. Pe alocuri nostalgic, cu accente dark pe ici pe colo dar întotdeauna cu acel „ceva aparte“, cu care maeștrii aceștia ai sunetului ne-au obișnuit. 

Dacă nu ați aflat încă, Depeche Mode va susține un concert inclus în turneul de promovare a albumului „Memento Mori“ și în România, urmând să cânte pe 26 iulie la Arena Națională din București. Trupa va cânta în 28 iulie și la Budapesta, la Puskas Arena. 



28 mai 2018

Omelette - With a rose with a fire



Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic nou, muzica Omelette te face să te încarci cu energie pozitivă. 

Încă din primele secunde ale piese care deschiude albumul „With a rose with a fire“, feeling-ul te duce undeva în zona celebrei Happy People a celor de la Yazoo. Vocea ușor misterioasă și plină de efecte a solistei Dez se mulează perfect pe un schelet instrumental de bun gust, iar „We can fly“ duce lucrurile într-o  zonă și mai melodică, sound-urile aducând nițel a  Rufus, de această dată vocea fiind mult mai pregnantă. Dincolo de beat-uri piesa îți induce un puternic feeling  Dolores O'Riordan, grație inflexiunilor solistei. Hello pornește cu un iz de Human League și nu reușește să se ridice la înălțimea primelor două track-uri, dar lucrurile se echilibrează rapid cu „Kissing“, una din perlele formației. Pe lângă inevitabilele paralele cu synthpop-ul anilor 80, melodia are și un aer de Austra sau Trust, liniile de synth din refren find pur și simplu dement de reușite. Trupa reușește să pătrundă nițel și în zona italo – disco a celor de la Twins, Koto sau Den Haag cu melodia „Oh baby“, iar „Sadie“ se păstrează în zona track-urilor drăguțele. Luna și Nikita rămân în zona italo – disco în care odinioară Boytronic făceau furori, iar una din surprizele discului este fără îndoială instrumentala „Felix“. Cu siguranță că dacă pe acest disc existau mai multe experiemnte de acest gen, albumul avea și mai mult șarm. Piu Piu completează lista pieselor cu cojones din acest disc, iar „Be kind for real“ încheie cu brio acest debut al bucureștenilor. Ultima piesă inclusă aici, versiunea Flora a piesei care dă titlul albumului este un bonus interesant. 

Omelette se înscrie în rândul formațiilor românești care și-au propus să umple un gol în industria de profil. E vorba desgur de synth – pop, o felie la care România nu a excelat niciodată. Dincolo de caracterizări stilistice sau „verigi lipsă din  muzica românească actuală“, piesele celor de la Omelette sunt voioase, cu șarm și bun gust. Categoric, la capitolul instrumentație Omelette mai are ceva de „învățat“, dar idea este corectă iar discul e happy. Lucruri care nu au cum să te facă să nu zici...tot așa mai departe!


14 mar. 2016

Junior Boys - Big Black Coat

                                        

Având în vedere faptul că în zilele noastre trendurile în materie de electronic – pop se schimbă cu o rapiditate alarmantă, cinci ani de pauză în acest domeniu pot fi fatali. Canadienii de la Junior Boys nu ar trebui să fie o noutate pentru cei care digeră sound-urile electronice, căci începând din 1999 au reuşit să creeze oareşce „valuri“ în acest domeniu, iar cele patru materiale discografice editate până în 2011 le-au conferit o aură „specială“ printre fani. Chiar dacă „Big Black Coat“ vine după cinci ani de pauză de la precedentul It's All True, piesele astea „prind“ foarte bine încă de la prima audiţie şi reuşesc să surprindă cât se poate de veridic noile tendinţe în materie de electronic – pop. Jeremy Greenspan şi Matt Didemus oferă un synth – pop cât se poate de solid, îmbibat din belşug cu influenţe din Detroit Teechno, Kraftwerk, arome de Pet Shop Boys dar şi „nebunii“ din gama Caribou, acesta din urmă remixând dealtfel şi una din piesele lor de la începuturi..

Aromele de 90s electronica se fac prezente din plin în prima piesă a discului „You say that“, după care ascultătorul e tratat cu unul din cele mai reuşite momente pop de aici, „Over it“, cu un ritm care pur şi simplu te face să te zbenguieşti. E genul acela de electronic – pop cu suflet care nu prea se mai practică în zilele noastre, dar care e de-a dreptul euforic. C'mon Baby e un alt exemplu în care influenţele „tradiţionale“ se împletesc cu sound-urile moderne. "Baby Give Up On It"' are serioase accente de electro – funk fiind parcă un remix după hiturile anilor 90 editate de Prince. Unicul moment mai neinspirat de aici este "No One's Business" , un midtempo care nu reuşeşte să transmită eenergia celorlalte piese incluse aici. Una din cele mai mari surprize ale acestui disc este „What You Won't Do For Love“ un remake de mare clasă după hitul lui Bobby Caldwell apărut în 1978. Varianta canadienilor păstrează cât se poate de exact vibe-ul original dar adaugă sound-uri cât se poate de actuale. Sunetele devin cât se poate de techno pe "Love Is A Fire," o piesă care s-ar potrivi de minune celor de la Pet Shop Boys în zilele noastre. Discul se încheie cu cele şapte minute ale piesei care dă titlul acestui material, piesa aceasta redând din plin şarmul de experiment versus pop cu care canadienii jonglează din plin pe parcursul celor 50 de minute cât însumează acest disc. Chiar dacă Junior Boys înoată în etichtetele electronic şi pop – music, Big Black Coat e cu totul altceva faţă de tonele de muzici made in 2016 care apar cu aceste particule. Carevasăzică, avem de-a face cu muzică compusă atât pentru creier cât şi pentru trup. E de ascultat cu atenţiune sporită. 



8 mar. 2016

Christine and the Queens - Chaleur Humaine

                                          
„Chaleur Humain este antidotul perfect împotriva conservatorismului muzicii pop“, remarca cât se poate de corect Alexis Petridis în cronica dedicată acestui album care a apărut zilele trecute în ziarul britanic The Guardian. În spatele numelui Christinne And The Queens se află  o singură persoană, Héloïse Letissier, cea care în ţara ei natală a devenit în ultimii doi ani o adevărată vedetă mainstream. A ocupat poziţii fruntaşe în topuri şi a cucerit o serie de premii (inclusiv două distincţii la Victoires de la musique 2015) cu acest material de debut care a apărut în Franţa în 2014. Între timp albumul a fost lansat şi în America în toamna anului trecut şi a fost scos şi pe cea mai importantă piaţă de discuri din lume, cea britanică, zilele trecute. Desigur, genul acesta de synth – pop care se amestecă invariabil şi cu componenta „queer“ a artistei franceze, nu e pentru toată lumea. Probabil că fredonatorii de servici ai hiturilor semnate Adele sau rockerii care se delectează cu „Its my life“-ul celor de la Bon Jovi nu vor găsi prea multe ingrediente gustoase printre compoziţiile care alcătuiesc acest debut. Dar pentru urechile care vibrează pe sound-uri ieşite din „turma“ pop – ului creat pe acelaşi calapod, piesele Christine And The Queens au o rezonanţă aparte.

Încă din primele armonii ale piesei de deschidere „iT“, ascultătorul e avertizat că lucrurile nu-s deloc „ordinare“, atât datorită construcţiei sonore cât şi graţie versurilor care ies din traiectoria pop- ului care ne inundă în clasamentele din zilele noastre: „She is a man now, and there’s nothing you can do to make her change her mind,”. Spre deosebire de artiştii care se chinuie să „provoace“ cu orice preţ, artista nu încearcă să demonstreze nimic, textele fiind de un hedonism pur, cât se poate de „lovely“. Varianta franceză a discului cuprinde excelenta piesă „Christine“, iar momentele mai „slow“ ale albumului – cum ar fi de exemplu Paradis Perdus – au un rafinament aparte fiind un amestec genial între muzica chanson din Franţa şi acordurile unor artiste din zilele noastre cum ar fi Lorde. Dealtfel „Paradis perdus“ este o îmbinare genială între un hit din 1973 cântat de Christophe şi un sample scos din unul din hiturile lui Kanye West. Un 70s meets zilele noastre – dacă vreţi - cu topping de creativitatea aceea specifică perioadei muzicale din anii 80. „Science Fiction“ posedă arome de Depeche Mode, iar „Half Ladies“ îţi poate aminti pe alocuri de începuturile Madonnei. Şi chiar niţel de Laura Pausini, în caz că asculţi exclusiv vocea. Versiunea originală (din 2014) a discului nu cuprinde excelenta „Jonathan“, adusă la lumină alături de Perfume Genius. Printre momentele de reală graţie se numără şi Saint Claude, iar lista momentelor reuşite poate fi extinsă practic la fiecare track al discului. Puţine discuri apărute în ultima vreme în muzica pop internaţională oferă atâtea motive de satisfacţie melomanilor care nu caută banalitatea. Din acest motiv, Chaleur Humaine merită toată atenţia, fiindcă e un pop colorat cu multă fantezie. E un disc care merită patru stele şi jumătate. Şi audiţii multiple.

19 mar. 2014

Trust - Joyland

E un contrast evident între coperta întunecată şi titulatura acestui al doilea album al proiectului canadian Trust. Contradicţiile nu se opresc aici, căci dincolo de tărâmul bucuriei şi coperta sumbră a albumului, melomanul are parte de un disc cu totul diferit faţă de debutul canadianului Robert Alfons, despre care aţi citit aici. De data aceasta, „bucuria“ sonoră nu vine cu una cu două, albumul ăsta având nevoie de mai multe audiţii pentru a fi pe deplin înţeles. Sincer, la primele audiţii ale acestui Joyland, am fost oarecum dezamăgit. N-am simţit acele miresme catchy ale unor piese ca Dressed for space sau Candy Walls. Dar, la ascultări succesive am găsit altceva: discul ăsta e mult mai închegat şi matur în ansamblul său decât TRST. Deşi în mare parte, aranjamentele sonore se păstrează oarecum în zona darkwave sau goth – electronica, ascultătorul e vrăjit cu mult mai multe ingrediente strecurate cu abilitate printre piese. Prima piesă a albumului “Slightly Floating” te avertizează din start că nu ai de-a face cu o înşiruire de beat-uri trendy peste care au fost turnate alandala câteva texte idioate. E mai mult o piesă „cărămidă“ care construieşte fundaţia pentru track-ul secund, „Geryon”, un synthpop la graniţa dintre muzica electronică şi cea numită impropriu „goth“. Odată cu această piesă, simţi tot mai acut noţiunea de „trust“. Carevasăzică, de aici, fie te laşi pe mâna canadianului (care adeseori te poartă în lumea celor de la Crystal Castles), fie o laşi baltă şi te apuci să asculţi ceva care face furori prin topuri. Următorul track, Capitol are darul de a sublinia şi mai mult „întunericul“ orchestraţiilor specifice Trust. Ţipătul înspăimântător de la începutul melodiei e urmat de un melanj sonor mirific pe alocuri. Textele de aici au darul de a adânci misterul dat de aranjamentele „reci“ şi adesea se învârt în sintagma „No light - All night, all night, all night“ cu care începe acest track. Fiindcă după furtună urmează adesea un curcubeu, piesa care dă titlul acestui album are darul de a aduce „lumina“. Să nu vă închipuiţi că Trust cochetează cumva cu conceptul de happy people al melodioarelor menite să descreţească frunţile melomanilor de ocazie. Deşi e cea mai „melodioasă“ piesă de aici, Joyland nu ar reuşi să-şi găsească locul în playlist-ul vreunui radio comercial de pe la noi nici măcar în toiul nopţii. Printre momentele cu adevărat sclipitoare ale acestui disc se numără fără îndoială şi „Are We Arc?”, o superbă explorare în diverse zone electronice care emană bun gust prin fiecare notă a ei. Sunt şi momente mai puţin cum ar fi Icabod sau Lost Souls/Eelings sau Peer Pressure. Care pot fi sărite lejer, căci momentele bune continuă cu paranoia sonoră din “Four Gut” sau cu single-ul “Rescue, Mister”, care deşi nu e taman printre cele mai faine creaţii de aici, e de ascultat cu volum. Cum era de aşteptat şi finalul Barely e din cale de afară de original şi drăgălaş. Per ansamblu, Joyland merită ascultat la volum măricel, fiindcă îţi oferă de fiecare dată noi şi noi motive de „joy“. Indiferent că numim chestia asta „coldwave,” “goth synthpop“ sau “witch house”, muzica asta e cât se poate de nealterată de trenduri. Dacă ar fi să-l citez pe Robert Alfons, canadianul în care merită sp avem încredere, discul ăsta e influenţat de coloanele sonore ale jocurilor video, acid house şi techno, Kate Bush şi Elizabeth Frazer din Cocteau Twins. Dacă e să vă zic eu, discul ăsta îţi provoacă cam aceleaşi stări şi trăiri pe care le ai după vizionarea serialului Twin Peaks. E magic, subteran, altfel. E ceea ce trebuie, pentru orice meloman care caută exprimări artistice dincolo de clişee.

15 ian. 2014

La Femme - Psycho Tropical Berlin

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu care oamenii ăştia amestecă stiluri care au făcut istorie în muzica modernă. Cele 16 track-uri incluse pe acest debut prilejuiesc urechilor atente un melanj mirific de Velvet Underground, Krafwerk, B 52s, Beach Boys, stilurile care-şi fac prezenţa simţită fiind de la surf music la punk – rock, cu arome de synth – pop şi chiar şi cold wave. Desigur, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale se regăsesc şi mostre de bubblegum rock. Cum ar fi de exemplu Amour Dans Le Motu, o compoziţie care conţine doze serioase de glam rock dar şi acorduri punk extrase parcă din visteria oricărei trupe psychadelice care a activat de-a lungul vremurilor în spaţiul britanic. Antitaxi, pe de altă parte, e o explozie de sound-uri dark care poate aminti de un soi de Sigue Sigue Sputnik meets The Cure and The Beach Boys, efectele sonore deosebit de interesante conferindu-i piesei un iz aparte.  Paleta deosebită a influenţelor face ca discul ăsta să fie unul de ascultat pe îndelete. În ‘It’s Time To Wake Up 2023’ ai impresia că oamenii încearcă o revigorare a krautrock-ului celor de la Can, iar în ‘Sur La Planche 2013’ ascultătorul e delectat cu un surf – rock amestecat cu goth din zona 80s a celor de la Sisters Of Mercy. Dincolo de latura energică, se regăsesc şi momente lirice deosebite, cum ar fi ‘Le Blues de Francoise’ o melodie construită pe o orgă cinică, peste care voci feminine pline de efecte recită tot felul de „problemes“. Muzica celor de la Le Femme este întocmai ca şi o femeie, cât se poate de misterioasă şi acest atribut conferă un plus de originalitate acestui debut. 'From Tchernobyl With Love', piesa care închide acest album are un farmec aparte, iar la Nous etions deux ai impresia că asculţi una din piesele de început ale celor de la Depeche Mode. Desigur, în mare parte, sound-urile prezente pe aici se pot încadra în categoria vintage. Doar că „femeia“ imaginată de artiştii ăştia francezi are o personalitate modernă, chiar dacă printre influenţele de aici nu se regăsesc nimic din „electronicele“ de azi. De ascultat cu mare încredere, un debut cât se poate de promiţător.

12 iun. 2013

Torul - Tonight we dream fiercely

Torul - Tonight we dream fiercely

Cred că e destul de clar pentru toată lumea cam ce stil muzical poate aborda un proiect care se lansează cu un album numit „Dark Matters“. Trecut-au trei ani de atunci, iar între timp proiectul Torul a mai editat materialul discografic „In Whole“. Care a beneficiat de oareşce succes din partea urechilor îndrăgostite de electro – pop. Cel de-al treilea album al grupului din Slovenia care poartă numele de Torul are toate şansele să devină mult mai „înfipt“ în inimile melomanilor, căci conţine doze serioase de good – time – music. Desigur, primul lucru care îţi poate trece prin cap atunci când auzi de Slovenia este Laibach. Sau poate pentru cei care au prins adevăratul E.B.M. mai poate intra în discuţie şi Borghesia. De acum încolo, categoric, alături de ei merită să stea şi Torul. Un proiect alcătuit din producătorul Torul Torulsson, chitaristul şi clăparul Jan Jenko şi solistul Borut Dolenec.

27 mar. 2013

John Grant - Pale green ghosts

John Grant - Pale green ghosts
Distanţa dintre precedentul disc semnat John Grant – Queen of Denmark, şi acest Pale Green Ghosts este de trei ani. Dincolo de glumă, distanţa reală e ca de la cer la pământ. Şi asta pentru că precedenta realizare discografică a fost o reală desfătare sonoră care şi-a luat „seva“ undeva din sonorităţile folk – rock ale anilor 60 – 70, în timp ce acum alături de ele au apărut din belşug sunete scoase parcă din era Kraftwerk. Chiar şi Sinead O Connor a fost mega – impresionată de John Grant, căci pe discul ei How About I Be Me (And You Be You)? a  avut curajul să cânte un cover după piesa care dă titlul debutului solo al lui John Grant. De această dată fostul solist al trupei The Czars, a apelat la serviciile producătorului muzical Biggi Veira de la GusGus.
Poate pentru faptul că actualmente amândoi stau în Islanda. Sau nu.

28 nov. 2012

Susanne Sundfor - The Silicone Veil

Coperta album Susanne Sundfor The Silicone Veil
In momentul in care esti pus sa etichetezi un album de genul The Silicone Veil, esti intr-o oarecare dificultate. Evident, as putea sa ma avant in descrieri de genul „un amalgam de new classical music stropit din belsug cu influente folk si synth-uri care ti se cuibaresc in ureche instantaneu“. Doar ca....niciuna din etichetele de mai sus nu pot fi aplicate pentru aceasta auditie complexa. Ei bine, din fericire, tocmai asemenea „ciorbe“ greu de descris fac deliciul oricarui meloman interesat de nou si frumos. Daca n-ati trait in ultimii ani in Norvegia, exista mari sanse ca numele de Susanne Sundfør sa nu va spuna nimic. Gratie atotputernicului Internet, am aflat ca acest nume a creeat multe valuri in tara ei natala, unde precedentul ei disc „The Brothel“ a stationat multe saptamani pe prima pozitie a topurilor. The Silicone Veil e un material discografic plin de romante moderne fabricate in tara in care se afla cel mai adanc lac din Europa, care contine o sumedenie de „carlige” sonore care pot deveni obsesive atat pentru amatorii de pop cat si pentru cei care navigheaza mai adesea in asa numita  muzica „clasica“.

30 oct. 2012

Schiller - Sonne

Schiller
Buna seara, bine ati venit in lumea noua a lui Schiller - cu aceste cuvinte incep în mod traditional albumele de studio ale artistului Christopher Deylen aka Schiller. Pe care spre rusinea mea, l-am descoperit relativ tarziu, odata cu marele sau hit „I feel you/in every stone/in every leaf of every tree/if ever grown“, o superba compozitie croita in stilul Depeche Mode, in care indatoririle vocale au fost sublim executate de fostul solist Wolsheim, Peter Heppner. E greu de crezut ca au trecut noua ani de la acest superb single, dar ideea e ca omul nu a stat pe margine in tot acest rastimp, ci a editat disc dupa disc, ajungand acum la albumul cu numarul sapte (de studio) numit Sonne. Clasicul clasicul intro de „herzlich willcomen“, oarecum de moda veche, care nu se mai practica de  confratii mai tinerei inglobati in mendrele muzicii electronice, are rolul de a te pregati pentru o excursie geniala, care se intinde pe parcursul a unul sau doua CD-uri.

29 oct. 2012

Lescop - Lescop

Recenzie album Lescop
Ca mass – media are nevoie intotdeauna de etichete noi nu mai e o noutate. Dar atunci cand in prezentarea unui artist citesti negru pe alb ca scopul acestuia este acela de a creea „muzica bipolara“, parca e prea de tot. „Suntem interesati in contradictii muzicale, credem ca aici apare magia, vrem sa amestecam muzica populara franceza cu punk-ul si luptam impotriva plictiselii din muzica de azi“, se spune in comunicatul de presa al acestui disc, care a iesit la Noir Pop. Un nume cu grija ales, caci dincolo de faptul ca acest „pop negru“ pus la cale de un tip care odionoara isi facea veacul intr-o trupa punk numita Asyl nu e tocmai atat de revolutionar cum are spune unii, fara indoiala cele 11 piese care s-au strecurat pe albumul lui de debut iti dau impresia ca ai de-a face cu un produs bine definit si slefuit. Cat o sa schimbe chestia asta muzica franceza, ramane de vazut totusi...

24 sept. 2012

The XX - Coexist

Synth Pop de calitate cu The XX
Imagineaza-ti ca intr-o superba zi de vara te afli la geamul Orient Expres-ului si parcurgi distanta dintre Herculane si Orsova. Privirea ti-e absorbita de spectaculoasele privelisti care ti se intiparesc pe retina cu viteza. Din cand in cand insa, atunci cand trenul incetineste, observi involuntar mormane de gunoaie aruncate de-a lungul caii ferate. Ceva nu pusca in peisaj, isnt it? Calatoria prin cel de-al doilea album al celor de la The XX are aceleasi coordonate. Feericele peisaje reprezentate in acest caz de constructiile sonore sunt umbrite de un predominant sentiment de tristete care emana din piese. Of course, at the end of the day, calatoria e una de vis, cu toate inadvertentele care s-au strecurat in ea.

28 aug. 2012

Men Without Hats - Love in the age of war

Synth Pop Man without hats
Love in the age of war e ca si o intalnire pe care o ai brusc cu un prieten cu care nu te-ai mai vazut din copilarie. Asta in cazul in care stii fara sa cauti pe Google cu ce se mananca new wave –ul. In caz contrar, poate e bine de stiut ca trupa de fata isi are sediul central in Canada si este concentrata in jurul vocii baritonale a lui Ivan Doroschuk. Desi in comparatie cu alte nume gigantice din acea perioada, trupa asta n-a avut decat una bucata mare hit (The Safety Dance), stilul asta de bubblegum synth pop care poate creea similitudini cu era Sisters of Mercy din anii 80 e unul cat se poate de reconfortant, chiar si la trei decenii distanta si ofera o reala desfatare auditiva.

22 mai 2012

Peter Heppner - My heart of stone

Album my heart of stone
Daca va spun ca Peter Heppner are cea mai memorabila voce din showbiz-ul muzical german, are cineva curajul de a ma contrazice? Cel de-al doilea album solo al fostului membru al trupei Wolfsheim reuseste sa-ti creeze niste stari cat se poate de diverse, croite desigur in randul acelui aer de melancolie care pluteste peste toate creatiile germanului. Ca si-n alte cazuri, e greu de zis ce muzica face domnul acesta care a colaborat cu Schiller, Paul van Dyk sau Nena. E clar ca e synth – pop, caci in vremurile noastre orice formatie care foloseste synth-uri fara sa fie penibila poate fi incadrata in aceasta palarie. Pe de alta parte e si darkwave, pentru ca foloseste – cu cap si talent – elemente specifice muzicilor „intunecate”. Daca as zice ca omul acesta face un synth-pop optzecist care aduce pe alocuri a Depeche Mode sau Sisters of Mercy si alte bunataturi din aceeasi categorie n-as fi probabil departe de adevar.

3 mai 2012

Unheilig - Lichter der stadt

Album Unheilig
V-ati intrebat vreodata cum ar suna Unheilig in engleza? Ei bine, atunci si curentul Neue Deutsche Härte (NDH) ar trebui sa se numeasca New German Hardness. Revenind la realitate, cel de-al 8-lea album al trupei care e inclusa in curentul ce poarta numele de Neue Deutsche Härte e complet in germana, dar acest fapt n-ar trebui sa sperie pe nimeni. Chiar daca nivelul meu de cunostinte in limba lui Gothe e „eine kleine“, melodiile celor de la Unheilig reusesc dintotdeauna sa beneficieze de o rezonanta aparte in urechi. Oricat te-ai invarti, atunci cand asculti Unheilig nu ai cum sa nu faci referire la Rammstein. Iar echipajul acesta e cel putin pe picior de egalitate cu mult mai cunoscuta trupa condusa de de Till Lindemann.

11 feb. 2012

Trust - TRST

Recenzie TRST
Se stie: muzica e cea mai puternica forma de magie. Iar atunci cand ceva iti pica cu tronc, degeaba stai sa cauti explicatii plauzibile, caci vraja e facuta deja. In cazul de fata, samanii care alcatuiesc acest proiect isi au sediul in Canada si se numesc Robert Alfons si Maya Postepski. In cazul in care nu ocolesti cu buna stiinta muzica electronica, exista sansa s-o stii pe Maya din cealalta trupa a ei, Austra, responsabila pentru unul din cele mai misto discuri ale anului trecut, despre care ai putut citi aici.

E de ajuns sa arunci o singura privire pe coperta ca sa realizezi ca acest exercitiu sonor nu face parte din categoria „shiny happy people“ si categoric nu e vorba de un album pe care sa-l faci cadou la aniversarea matusii. Desi emana un aer cat se poate de dark, specific muzicii goth, albumul acesta e unul in care poti avea deplina incredere, caci te rasplateste cu o caldura launtrica. Felul in care este structurata muzica elimina ideea de plictiseala printr-un exercitiu cum nu se poate mai simplu – placerea sunetului. E un sound multi – colorat in care efectele electronice sunt „stoarse” in toate modurile posibile, dar spre deosebire de creatorii de muzici experimentale, cei de la Trust nu uita defel de melodicitate. Dincolo de evidentele comparatii cu Austra, auditia acestui disc mi-a adus aminte de universul sonor pe care l-am descoperit odata cu debutul celor de la Crystal Castles. Dar aici e altceva: e un divertisment inteligent pentru urechile consumatoare deopotriva de darkwave si goth – electronica. 

Acomodarea cu cei de la Trust se face cat se poate de lin, prima melodie avand un minutel fara synth-uri dar care subliniaza din plin drumul pe care este invitat sa paseasca melomanul: unul presarat de creatii surprinzatoare. Vocea super – procesata si efectele te baga uneori in ceata, unele momente ale discului fiind parca un soundtrack pentru filmele lui David Lynch. Prima piesa care te face sa exprimi un puternic Waw vine taman la track-ul cu numarul doi, Dressed for Space, o melodie care se recomanda a fi un slagar instant pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Kraftwerk sau LCD Soundsystem. Sau Yazoo si Depeche Mode, iar exemplele ar putea continua la nesfarsit. Vocea e exact acolo unde trebuie iar micile delay-uri adauga un plus de sarm. Bulbform – unul din single-urile albumului - are aceleasi propietati miraculoase, doar ca de data aceasta sound-ul e mult mai gothic decat pe piesa anterioara, iar primul moment ceva mai neinspirat al albumului se regaseste in track-ul patru, The Last Dregs. Din fericire lucrurile devin din nou pur si simplu flamboaiante odata cu Candy Walls, care desi pare cat se poate de monoton la prima auditie ofera niste experiente senzationale melomanilor care stiu sa asculte dincolo de aparente. Gloryhole merge pe un sound synth – pop peste care este turnata o voce care devine obsedanta la un moment dat, iar This Ready Flesh duce materialul in zona mai experimentala. F.T.F. readuce ascultatorul pe taramul mai prietenos al melodiilor “dansante”. Unica piesa downtempo a acestui debut este Heaven, care se contituie intr-un exercitiu anost pe alocuri, dar per ansamblu suportabil. Desi are o percutie imprumutata parca din epoca New Order (Blue Monday) piesa numita Chrissie E reuseste sa fie cat se poate de actuala, avand usoare arome de techno, gata de a fi savurate pe deplin de amatorii de electronice sofisticate. Cele peste sase minute ale piesei Sulk sintetizeaza cat se poate de bine muzica celor de la Trust iar unicul regret pe care il ai dupa auditia acesteia este ca din pacate cele 11 track-uri ale albumului de debut Trust tocmai s-au incheiat. Pentru asta s-a inventat insa butonul de repeat.

Albumul asta mi-a provocat niste cugetari transcedentale pe seama notiunii de nisa. Sa fim seriosi: prin tarisoara noastra Hercules and Love Affair (inaintea carora au concertat cei de la Trust) reprezinta o nisa. La fel ca si LCD Soundsystem sau o caruta de trupe invitate anul acesta la cele doua festivaluri din vecini de la noi, Sziget si Exit. Si mai grav este ca membrii diverselor nise se delimiteaza categoric de reprezentantii altor asemenea nise. Asa se ajunge la bisericute, cu viziunea asta bidimensionala complet anapoda, propagata cu buna stiinta de unii. Exista posibilitatea ca unii sa vada acest disc doar din perspetciva tot mai popularului curent de revival de synth – pop. Complet fals, caci muzica celor de la Trust e cat se poate de fresh. E dance pentru cei care nu se regasesc in popcorn. Sau ca sa citez comunicatul de presa al acestui release: „e o fabrica de hituri pop ingropata adanc in noroi“. De nota zece, indubitabil!

24 ian. 2012

CasioKids - Aabenbaringen over aaskammen

Ma vad nevoit s-o repet a nu stiu cata oara, tot ce vine din tarile nordice ale Europei e special. Chiar si suedezele care veneau pe vremea lui Ceasca pe Litoral erau asa. Redevenind serios, majoritatea produselor muzicale de p-acolo au un iz aparte. La fel sta treaba si cu CasioKids, o trupa de synth – pop din Norvegia care prin 2008 au reusit performanta de a patrunde in topul oficial al Marii Britanii cu primul single cantat exclusiv in limba norvegiana. De data aceasta, muzicienii recidiveaza cu Aabenbaringen over aaskammen, un titlu care in traducere inseamna Revelatia deasupra muntilor, un material superb care contine zece melodii axate pe acelasi taram stilistic.

Piesa care deschide acest album – si care totodata da titlul acestui material – este o melodie instrumentala care a fost realizata alaturi de o mini – orchestra, dar adevaratul start este odata cu piesa secunda a discului Det Haster!, single care fara indoiala face parte din momentele speciale ale albumului. Sound-ul acesta este atat de ciudat si pop in acelasi timp incat nu are cum sa nu te cucereasca si dovedeste cat se poate de bine paleta stilistica bogata a norvegienilor. Chiar daca din cauza barierei lingvistice, melomanul nenorvegian nu pricepe absolut nici o iota din cuvintele rostite de solistul Ketil Kinden Endresen, melodiile acestea au o vraja aparte fiind o simbioza cat se poate de reusita intre refrenele catchy si sound-urile de sintetizatoare atat de specifice tarilor nordice, etalate printre altii de Miike Snow sau Goldfrapp. Golden Years e un alt exemplu de pura maiestrie compozitionala a celor de la CasioKids, dar cireasa de pe tort este atinsa odata cu Kaskade, o melodie care are putin din “de toate” si iti aduce aminte de LCD Soundsystem sau Hot Chip, printre altii. Din fericire, norvegienii acestia nu precupetesc nici un effort in a pune tot ce au mai bun in cele zece melodii, astfel incat discul asta e mai mult decat decent, e ceea ce ar trebui sa insemne electro – pop – ul la ora actuala. O auditie mai mult decat reconfortanta si o descoperire de nota zece pentru subsemnatul.



                         

6 dec. 2011

Northern Lite - I Like

Unul din clipurile muzicale care mi-a picat cu tronc in ultima vreme mi-a adus in atentie o trupa care a scos o gramada de albume prin Germania, care activeaza de prin 1997 si care-si spune Northern Lite. Daca e sa te iei dupa criticii muzicali germani muzica lor poarta denumirea de neo – pop, carevasazica o imbinare de pop cu diverse stiluri incadrabile in galeata muzicii electronice. Gasesc categorisirea asta o mega – tampenie monstruoasa, caci aceasta imbinarea dintre electro, synth – pop si chitari nu are nici in clin nici in maneca cu nimic din zona pop. Dupa mai multe schimbari de componenta oamenii acestia au intrat in posesia premiului de cea mai buna trupa indie/electronic la Dance Music Award din Germania, iar daca ar fi sa-I inrudesc “undeva” pe Northern Lite, asta ar fi mai degraba in zona Sono, Yello sau chiar Paul Kalkbrenner (mai ales in They say). Printre remixurile care le-au executat de-a lungul anilor, se numara si cateva track-uri pentru Sigue Sigue Sputnik, Rammstein, Peaches, sau Apoptygma Berzerk.

Black Day, single-ul care deschide materialul, e exact acel gen de piesa care merge la fix pentru orice ureche care a apreciat vreodata sound-urile Depeche Mode, fiind totodata si cel mai strong moment al acestui disc. Din nefericire, nu toata ambianta sonora se pastreaza in aceasta idee de inceput: cele sapte minute ale piesei care da titlul acestui album sunt escortate de niste instrumentatii scoase parca de la naftalina techno – ului anilor 90, monotone si deloc simpatice. Unele piese (cu precadere Hellborn Man) seamana cu atmosfera intalnita la maestrul german Schiller, iar printre momentele deosebite pentru care merita sa ascultati acest album se numara si Running. In cazul in care priviti clipul de mai jos si va intrebati, daca a fost filmat in Romania, raspunsul este nu!

17 oct. 2011

Erasure - Tomorrow's World

Nu-i musai sa fii un magician ca sa descoperi ca rezonez destul de serios la borcanul care include asa numita muzica synth – pop, e de ajuns sa arunci o privire la albumul anului 2010 de pe acest blog. Asadar, nutresc niste sentimente multicolorate vizavi de minunata lume a sound-urilor inventate de-a lungul timpului de domnul care a fost poreclit adesea un soi de Benjamin Franklin al synth-ului, monsieur Vince Clark. Vinovat printre altele pentru actul oficial de nastere a Depeche Mode-ului. Dupa mici opriri prin Yazoo si The Assembly, tipul acesta a dat un anunt intr-o revista de specialitate (Melody Maker) si l-a „cules“ pe Andy Bell, semnand astfel un alt act de nastere, de aceasta data pentru Erasure. Anii au trecut, iar dupa peste 25 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga si la patru ani distanta fata de precedenta realizare discografica, duo-ul a revenit in lumina reflectoarelor cu Tommorows World.

12 oct. 2011

New Look - New Look

Daca urechile tale asculta muzica doar in sala de asteptare a unui cabinet stomatologic, s-ar putea sa nu simti nimic din prospetimea duo-ului canadian New Look. La fel sta situatia si daca asculti cai verzi pe pereti si ti-e totuna daca in fundal e hitul aflat pe locul doi sau trei in topuri la ora actuala. Daca te consideri insa un meloman cu capu pe umeri nu ai cum sa nu fii macar surprins – daca nu uimit – dupa ce degusti asa cum trebuie discul de debut al cuplului Sara Ruba si Adam Pavao, „husband and wife“ pe bune. Ce trebuie sa stii este ca oamenii au domiciliul in Canada si pot fi inglobati in linii mari in tot – mai – trendy – ul synth – pop care isi traieste o noua tinerete in cercurile muzicale.