Se afișează postările cu eticheta Tom Petty. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tom Petty. Afișați toate postările

6 oct. 2010

The Gaslight Anthem - American Slang

Asteptari: The Gaslight Anthem este o trupa de rock n roll din New Jersey. Cand spun rock n roll, nu ma refer neaparat la Elvis sau rockabilly, ci tonele acelea de muzica fabricata in adncul sufletului. Oamenii au editat pana acum doua albume bine primite de criticii muzicali, iar American Slang are toate atu-urile pentru a deveni un disc de referinta.

Rezultat: Nu ai cum sa nu incepi o recenzie despre acesti americani fara a aminti de Bruce Springsteen. The Boss a cantat alaturi de ei in cateva ocazii si acest lucru n-are cum sa fie unul daunator pentru nimeni. Similitudinile cu muzica lui Springsteen merg insa numai pana la anumit punct. Spre deosebire de The Boss, The Gaslight Anthem sunt un fel de Need for Speed: muzica lor e parca pe fast forward si nici nu au creatii din categoria „peste sase minute“. Scurt si la obiect. Plusuri ar fi riff-urile solide sau strofele care suna a adevarate refrene. Ce mai, e o muzica creata parca pentru a fi cantata la open – air – uri in fata a zeci de mii de oameni.

Feeria rock emana inca din start, unde piesa care da titlul materialului este mega – antrenanta. Chiar daca multe “clisee” ale curentelor rock actuale sunt evitate cu buna stiinta, melodiile reusesc sa surprinda prin dinamicitate si omogenitate Chiar daca pe plan muzical de la Bruce Springsteen la The Clash este un drum lung, americanii reusesc sa inglobeze si influentele punkerilor englezi mai ales in piese ca Stay lucky sau The Queen of Lower Chelsea. Aceasta din urma este o adevarata demonstratie de imbinare perfecta a unei linii de chitara simple cu ritmuri reggae. Ritmurile turbo din piesa Orphans sunt si ele adorabile si te fac sa compari piesa cu Born to run-ul lui Springsteen. Cu siguranta e unul din momentele care merita reascultate de cat mai multe ori. In ciuda titlului,  The Spirit of Jazz, ramane in zona riff-urilor dementiale. Asa dupa cum sade bine unei trupe de calibru,The Gaslight Anthem isi incheie albumul printr-o piesa atipica. We did it when we were young e unica piesa “linistita” a discului, dar una care nu e balada tipica la care te-ai astepta de la asa o trupa. E rock n roll si aici pana la ultima picatura.

Se prea poate ca in unele momente vocea solistului sa dea impresia unui Rod Stewart. Sau poate Brandon Flowers?  Nici nu mai conteaza, fiindca ceea ce ramane este un disc solid, care merita sa-I propulseze pe americanii The Gaslight Anthem in randul trupelor care au un cuvant de spus in evolutia rock-ului.



E un album de care merita sa te indragostesti neconditionat. Si asta pentru ca in domeniul rock n roll – ului rasar tot mai rar nume care sa iasa in evidenta. The Gaslight Anthem e unul dintre ele, cu siguranta. Care suprinde cu o reverie sonora care vine direct din pantece si se adreseaza inimii. Pe alocuri e un fel de amestec intre punk si mainstream rock, dar care face furori. Exista posibilitatea sa sesizezi sound-uri de chitara a la Tom Petty, Counting Crows sau Bruce Springsteen insa toate acestea sunt impachetate in energia de odinioara a punk-ului. Chiar daca paralele cu Springsteen sunt inevitabile, liderul Brian Fallon e mai degraba un fel de Bono in vremurile lui de inceput. American Slang merita cu prisosinta sa fie mentionat in clasamentele de final de an pe locuri fruntase. E muzica sincera, suta la suta. De aceea vi-l recomand cu acelasi procent.

Recomandari: Pentru oricine vrea sa-si aplece urechea la un good old rock n roll updatat pentru 2010.

26 iun. 2010

Un disc solid, de neratat: Tom Petty

Chiar daca fac abstractie de faptul ca discul acesta a fost inregistrat in studio fara prea multe retusuri (mai pe romaneste, natural, fara procesari ulterioare) discul acesta suna bestial. Nu doar pentru ca are un sunet adevarat, nealterat. Si nici doar pentru faptul ca absolut toate piesele sunt inchegate pana la maxim. Un alt atu este si acela ca nu contine preluari. Din pacate si in lumea blues-ului e la moda sa strecori piese arhicunoscute, pentru a “indulci” ascultatorul. Tom Petty nu face compromisuri si acest fapt este de laudat.
Asteptari: Domnul care anul acesta implineste 60 de ani, Tom Petty este una din figurile legendare ale muzicii americane rock n roll, care e “in bransa” de vreo 34 de ani. Ar trebui sa sune cunoscut pentru cei care au auzit vreodata Free Falling. Sau de Travelling Willburries. Oricum, domnul care a scos acest album alaturi de The Heartbreakers se poate mandri cu faptul ca a vandut in intreaga sa cariera vreo 60 de milioane de exemplare. Mojo este primul album dupa opt ani de pauza semnat de Tom Petty alaturi de trupa lui numita The Heartbreakers.
Rezultat: Chiar daca fac abstractie de faptul ca discul acesta a fost inregistrat in studio fara prea multe retusuri (mai pe romaneste, natural, fara procesari ulterioare) discul acesta suna bestial. Nu doar pentru ca are un sunet adevarat, nealterat. Si nici doar pentru faptul ca absolut toate piesele sunt inchegate pana la maxim. Un alt atu este si acela ca nu contine preluari. Din pacate si in lumea blues-ului e la moda sa strecori piese arhicunoscute, pentru a “indulci” ascultatorul. Tom Petty nu face compromisuri si acest fapt este de laudat.
Inca de la primele secunde ale piesei Jefferson Jericho Blues ai impresia ca dintr-o data camera ta s-a mutat intr-o arena de spectacole si esti martorul unei piese din epoca lui Bob Dylan si al lui Highway 61 Revisited. Feeling-ul de live este extrem de pregnant pe tot parcursul celor 15 piese care curg natural, lin, fara prea multe surprize, dar extrem de bine. Exista si momente mai slow aici, cum ar fi First Flash Of Freedom, care aduce oleaca a R.E.M.- ul de alta data. Buna dispozitie reapare pe cea de-a treia piesa Running Man’s Bible o melodie care e impregnata de un aer de old style. Pirate’s Cove navigheaza parca in apele celor de la Dire Straits iar Candy pastreaza balanta in favoarea pieselor extrem de reusite din acest disc. Evident din „bagajul sonor” al lui Tom Petty nu aveau cum sa lipseasca baladele. No reason to cry , Something good coming sau Lovers touch se apropie oarecum de perlele anterioare ale trupei dar nu are totusi magia unor Learning to fly sau Free Falling. Amatorii de blues si rock au destule momente de satisfactie: I Should Have Known It e una din melodiile care nu are cum sa nu-ti aminteasca de The Yardbirds, US41 are arome vagi de country – blues tipic made in U.S.A. iar Takin my time are si ea toate ingredientele unei piese care iti gidila intr-un mod absolut placut urechea. Practic e greu sa gasesti aici vreo veriga slaba, totul suna cat se poate de inchegat, faptul ca oamenii acestia canta impreuna de vreo trei decenii fiind unul care se simte de la distanta. Lipsa compromisurilor (si nu ma refer aici neaparat la cele de genul Pro Tools sau Auto – Tune) face ca Mojo sa fie un disc cat se poate de solid. Unicul moment mai putin inspirat al pieselor de aici e Dont pull me over, o piesa care o „da” usor spre reggae si suna scoasa parca din context. Din fericire exista alte 14 momente cat se poate de bune, care fac ca acest mic minus sa fie unul neinsemnat.
Categoric avem de-a face cu un disc maret, care demonstreaza ca muzica naturala n-a disparut complet din peisaj. Se prea poate ca pentru acei care nu sunt fani ai muzicii blues – rock intreg discul sa sune ca o coloana sonora numai buna de condus pe o autostrada americana. Si poate aceasta apreciere nici nu e la urma urmei exagerata. In orice caz, e unul din cele mai naturale albume blues – rock ale anului, care se situeaza undeva in „top3” – ul aparitiilor semnate Tom Petty de-a lungul timpului.
Recomandari: Pentru cei care stiu sa diferentieze sunetele care rasar dintr-o piesa si nu au o oroare deosebita atunci cand aud cuvintele blues si rock, Mojo e un album musai de ascultat/cumparat/posedat.