Amala - Românie Hai!

 

„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. 

Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. 

Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit Românie Hai! De-a lungul anilor, formația Amala a trecut printr-o serie de schimbări de componență, printre cei care au trecut în trupă numărându-se Costi Iorga, Laurențiu Morun, Ramon Radosav, Ludovic Varadi, Adrian Boldan. Alin Achim, Dejan Feniac, Tiberiu Bitte și alții. Sonoritățile care-și fac apariția aici trebuiesc corelate cu perioada în care formația timișoreană a reușit să își creeze un nume pe firmamentul rock-ului autohton. 

Drept urmare, toate momentele incluse pe acest disc te catapultează în atmosfera rock a anilor 90. Se simte asta în multe momente, de exemplu în „Viața merge mai departe“. sau „Cerul e mic“., unde compozițiile pline de adrenalină urmează un filon de clasic rock recogniscibil de la distanță. Desigur, există și compoziții de corazon, cele în care băieții adaugă un topping de balade de bun gust, cum ar fi „Lupul“. sau „Încă sunt al tău“.  

Se prea poate ca momentele acestea mai lente să trezească amintiri nepieritoare în rândul acelora care au trăit vremurile  în care într-o duminică circulau mașinile înmatriculate cu numere cu soț și în cealaltă cele impare. Și să nu fie pe placul acelora care s-au născut cu MP3-urile în brațe. Dincolo de orice considerente, albumul  Amala aduce frânturi din istoria muzicală a orașului Timișoara. Cu bune și rele, cu piese mai izbutite sau mai puțin reușite, dar cu scopul declarat sau nu...de a reda o bucățică de istorie. 

Printre momentele interesante ale albumului se numără „Șefi“. (cu al ei refren șugubăț de Șefi sunt peste toți / Șefi  nu-i mai suport.) și „Românie Hai. “.  În piesa asta din urmă, cu vagi arome de Cargo băieții reușesc să împacheteze o serie de influențe într-un conglomerat izbutit, care se bucură și de un refren cât se poate de patriotic care decretează : „Românie hai, sus în picioare și cântă tare să audă toți, cât de tare poți“. O interesantă promisiune răzbate din ultima piesă a acestui disc, care are parte de o linie melodică energică și un text în care băieții ne spun că : „Privim înapoi / La anii trecuți Vrem o minune să vină acum / Vom fi mai buni, mai bine vom fi / Trcem prin viață Vom reveni“.. 

Indiferent dacă vom mai avea parte sau nu de noi compoziții Amala, discul ăsta e încadrabil la categoria bijuterii sonore. Desigur, cei care caută sonorități moderne din categoria hituri actuale, nu se vor regăsi în filmul muzical al celor de la Amala. Dincolo de orice, albumul Amala nu are contraindicații. Poate fi ascultat lejer de către toți cei care-și spun rockeri fiindcă adună 11 piese interesante indiferent dacă ai prins sau nu vremurile pe care ne place să le botezăm ca fiind...altfel. 

Concertul de lansare a albumului Amala - Românie Hai! va avea loc sâmbătă 30 martie de la ora 20 la Timișoara la M2 Event Venue. În aceeași zi, de la ora 15 la Viniloteca membrii formației vor avea o întîlnire cu fanii. 

Maryliss - First

 

Povestea albumului de debut realizat de solista timișoreancă Maryliss și echipa care a pus umărul la creearea acestui material discografic este una captivantă. Deși trăim într-o lume plină de „story“-uri, povestea asta nu se regăsește în varianta digitală a albumului, dar în momentul în care deschizi cărticica ce însoțește CD-ul aferent...dai peste un text mișcător...din care îmi permit să citez doar atât... „Dragă ascultătorule. Când trristețea mi-a inundat la propriu sufletul, din visul de odinioară au înmăgurit sentimente contradictorii...Acum știu că lucrurile făcute cu iubire și din iubire devin cele mai mari și frumoase realizări“. 

Trecând la muzică, albumul acesta fabricat în Timișoara este un soi de pop – rock cu arome diverse, posibil prea pestriț pentru urechile obișnuite cu multe din producțiile plictisitoare din zilele noastre. Primele secunde ale piesei care deschide albumul, „Amăgire“, te duc cu gândul la aranjamentele muzicale ale celor de la Doobie Brothers. Pe parcurs, se adaugă și alte bunătățuri și bucata asta are toate șansele să ți se impregneze în subconștient grație unui hook valabil și unei interpretări așijderea. Lucrurile continuă într-o manieră modernă pe „Cafea Arsă“ care îi prilejuiește solistei să-și etaleze din plin aptitudinile, iar „În urma ta“ este cam pe același calapod, având toate ingredientele unei ciorbe gustoase plină de coborâri și suișuri amețitoare care reșesc să dea savoare unei compoziții șmechere.

Un alt moment izbutit apare la piesa „Mii de șoapte“, iar pentru cei care apreciează baladele de corazon „Bolnavă de iubire“ este o alegere cât se poate de adecvată pentru un moment de tandrețe alături de persoana iubită. Se prea poate ca piesa „Hai vino“ să fie cea mai cunoscută melodie de aici. Și asta pentru că melodia cu pricina s-a calificat în finala națională a concursului Eurovision de anul trecut. Dincolo de acest amănunt, piesa asta cu acorduri de chitară (după cum spune solista la refren) are toate condimentele unui hit care ar putea fi difuzat în regim de power – play la radiourile comerciale. Probabil că dacă piesa ar avea text în engleză, acest fapt ar fi posibil, căci din păcate la radiourile autohtone de profil avem o inflație de melodii insipide, incolore și inodore.

Ultimele două piese din varianta digitală a discului au coordonate diferite. Dacă pe piesa „Mă topesc“ urechea e bombardată cu chitări moderne și sound așijderea, la melodia „Te voi iubi“ ți se arată un sound cinematic cu string-uri din zona clasică. 

În plus, față de varianta digitală a albumului, pe CD există trei bonus – track – uri. Primul dintre acestea este o variantă superbă a piesei „Cafea Arsă“ numită Movie Soundtrack. Evident, e vorba de „altceva“, care îi va încânta cu siguranță pe amatorii de muzici ambientale și arome jazzy. Cea de-a doua piesă bonus este „Amăgire“ cu subtitlul BTS care împinge zona înspre celebra trupă coreeană care domină clasamentele internaționale, iar ultima este „Copil, măcar o zi“, o superbă compoziție dedicată copiilor mici și mari, în care există șansa să ne regăsim cu toții.  

Debutul Maryliss este cât se poate de interesant într-o industrie muzicală unde artiştii pop se copiează pe capete şi au lipsuri exorbitante la capitolul originalitate. Reuşind să îmbibe cu succes frânturi din mai multe genuri muzicale, echipa care a realizat acest First are toate motivele să fie mândră de acest rezultat, care e pe placul urechilor amatoare de pop românesc de calitate. Albumul se poate asculta în variantă digitală aici. 

We Singing Colors - Hopium

În cărticica ce însoțește CD-ul „Hopium“ pe lângă nelipsitele texte ale celor zece melodii se regăsește și un cuvânt introductiv al celor doi muzicieni care alcătuiesc We Singing Colors. Unde aflăm că „după două albume care s-au vândut numai ele știu cum, cel mai mult pe la concerte sincer, am zis că e cazul să dăm nucleara cu a treia producție“. Nu știu dacă albumul ăsta al treilea din discografia lor va reuși să fie „nuclear“, dar e indubitabil că We Singing Colors e una din trupele alea românești care merită atenția unui public mai numeros. Desigur, asta în condițiile în care mainstream-ul românesc ar fi construit pe principii sănătoase. La o privire sumară, Andrei Hațegan și Roxana Niculae abordează „ceva“ aflat la granița dintre pop, rock și ușoare urme de folk. Spre deosebire de muzicile facile promovate printr-un marketing agresiv care în zilele noastre face cel puțin la fel de mult cât produsul în sine, gașca asta nu cântă despre cai verzi pe pereți. Piesele se învârtesc în teme uzuale dar abordate într-o cheie mișto și transmit sentimente colorate din zona pe care o numim atât de simpatic „good vibes“. Muzica lor a fost etichetată de unii indie/alternative, dar trupa asta e la mii de kilometri distanță de alternativ/rock-ul etalat de Robin & The Backstabbers, de exemplu. Nici alăturarea cu folk-ul nu este una care stă în picioare, cel puțin nu prin prisma a ceea ce se înțelege prin țărișoara noastră prin această definiție. Există aici piese care te duc cu gândul la britpop-ul anilor 90 dar și porțiuni în care ai impresia că asculți acorduri fabricate undeva prin Texas. Ceva între Mumford & Sons și Foster The People. Sau, ca să cităm nume după care au făcut și ei la un moment dat cover-uri The National, Bon Iver sau Angus & Julia Stones. Exemplele pot continua la nesfîrșit, în funcție de audițiile fiecăruia. Compozițiile lor au câte puțin din toate stilurile menționate anterior și din fericire nu conțin infuzii de pop românesc. Încă de la prima piesă „Be fine“, urechea ascultătorului e îmbibată cu acele armonii pozitive care te duc cu gândul la o excursie într-un vârf de munte unde auzi în tihnă ciripitul păsărilor. Melancolia este întreruptă la cea de-a treia piesă de aici, „Stone cutters“, care este primul semn că oamenii ăștia doi se descurcă cât se poate de lejer și-n zonele muzicale mai zgomotoase ale rock-ului. E un balsam pentru suflet, la fel ca și „Giant waves of yesterday“, care după cum îi spune și numele, pune accent pe nostalgia vremurilor apuse. Alea în care „te uiți la fabrici și vezi că ele sunt goale“, șiți aduci aminte de....tot ceea ce a fost „yesterday“. „A country called surfia“ conține serioase doze de bună dispoziție iar una din cele mai interesante piese din acest album este „Sound of Leaving“, cu al ei text în care afli că „acum trenurile merg spre nord“. Există în cărticică și o explicație a acestui fapt, dar ideea e că melodia asta are toate atributele pentru a fi cireașa de pe tort. „F in the head“ te poate duce cu gândul la marile trupe rock ale anilor 70 cel puțin prin instrumentație iar „Nomad“ are un iz de posibil hit în concerte. Deși se înncadrează în momentele bunicele, unica piesă cântată în limba română de pe acest disc, „De noi“ nu reușește să rupă gura târgului, dar ultima compoziție de aici „Default Tone“ este mai mult decât adorabilă. Te poate duce cu gândul la Kate Bush, mai ales datorită dialogului inspirat dintre protagoniștii principali dar are o doză de inspirație aparte per ansamblu. Una peste alta, Hopium este un disc interesant în care ascultătorii care nu rezonează cu hiturile românești ale momentului pot găsi momente fermecătoare. N-aș spune defel că e un disc „nuclear“, dar cu siguranță cei doi muzicieni sunt pe drumul cel bun și merită atenția publicului.

Oigăn - Antimaterie

 

Există oare vreo legătură între romanul lui Alexandre Dumas cu cei trei mușchetari și viralul care a făcut înconjurul internetului cu răspunsul fenomenal al întrebării câţi cai pot fi înhămaţi la o căruţă? Desigur. Descoperirea a fost făcută de Eugen Nuțescu. Cel care răspunde și la numele de artist Oigăn. Cel care a lansat albumul Antimaterie. Într-una din melodiile de aici aflăm faptul că „trei mușchetari curajoși / merg pe șase cai frumoși“. Și pentru ca totul să fie și mai șmecher, melodia „Matematica“ este cântată de „profesorul“ Adi Despot, cel care a devenit la rându-i viral prin răspunsul adresat unei domnișoare reporterițe de la Music Channel referitor la câți artiști participă la evenimentul unde erau prezenți, adică "Trei, în ...a mea!". 

Antimaterie este titlul albumului inventat de Oigăn. Un disc care te poate duce în diverse „filme“. Logic, căci muzica dă frâu liber imaginației și se poate lăuda cu coordonate greu de contabilizat. Reușește să acceseze amintiri din copilărie care stau ascunse în diverse cotloane.  Și care ies la suprafață în momente cât se poate de neașteptate. Personal, după audiția albumului am rămas cu un flashback care n-a mai ieșit la iveală de ...ceva vreme. E vorba de emoția vie cu care așteptam primirea manualelor la începutul fiecărui an școlar. Și mai specific, prima pagină a abecedarului din clasa a 1-a în care pe prima pagină se lăfăia imnul. Ăla  cu „Roșu galben și albastru / Este-al nostru tricolor / Se înalță ca un astru / Gloriosul meu popor“. Revenind la realitate, e de bun augur să amintesc că albumul ăsta conține 11 materii cu niște profesori mișto din lumea artistică autohtonă. Pe scurt, un material discografic care are în spate un concept solid și care e bine „executat“. Nu chiar pe gustul oricui, dar la acest aspect voi reveni mai târziu....

Toată lumea știe că autorul acestui disc este un tip care debordează de energie pozitivă . În plus, și-a creat un fel aparte de a se exprima, fapt care i-a asigurat o „semnătură“ distinctă, care este ușor recogniscibilă și-n diversele proiecte în care a activat de-a lungul vremurilor. Carevasăzică încă din primele acorduri ale piesei de deschidere e clar că ai de-a face cu Oigăn. Mai mult decât interesant e faptul că primele versuri ale melodiei care deschide discul sunt....„Am făcut-o iar de oaie“. Desigur, ideea e cât se poate de justificată căci în melodia care îl are ca profesor pe Mani Gutău (Urma) e vorba de zoologie . O materie care include referiri spumoase inclusiv la ....cai verzi pe pereți . 

Ora de sociologie care este etalată aici de Jurajk este fără îndoială cea mai sprintenă. E ușor diferită de sound-ul de „downtempo“ care răzbate din alte creații și oferă o orchestrație șugubeață. Habar n-am dacă atunci când a compus această piesă, Oigăn s-a inspirat sau nu dintr-un hit al celor de la Vunk. Dar există aici o similitudine, un pattern. Cei de la Vunk spuneau la un moment dat „ „Din 1000 de flori parfumate eu te-am cules / Din 1000 de măsti colorate tu m-ai ales“, iar la ora de sociologie chestiunea aceasta s-a metamorfozat în „Dintr-o mie de claxoane l-am ales pe al tău / Iar tu dintre sute de cai putere ai ales să fii bou“….

Printre momentele remarcabile ale acestui disc nu am cum să nu remarc ora de desen, unde profesorul este chiar Oigăn. Este vorba de o oră care este înghesuită în un minuțel și 30 de secunde și care te duce cu gândul la nemuritoarele bijuterii sonore lansate de-a lungul vremurilor de Nicu Alifantis sau Alexandru Andrieș. Și asta nu doar din cauza lungimii compoziției, ci mai ales datorită sound-ului ei. 

Pe lângă piesa de matematică în care solistul celor de la Vița de Vie dă glas versului  „regula de trei simple / explicată în două cuvinte“, un alt punct fierbinte este ora de muzică, o compoziție care ai impresia că a fost „culeasă“ din coloana sonoră a vreunui film care începe cu celebrul leu al celor de la MGM Studios. Și chiar și ora de filozofie, unde cuvintele-s de top: „Cu mintea bolnavă / Dar ficatul perfect funcțional /Mi-am pus vin în otravă / Și-am devenit Brusc Sentimental“.

Pe planul orchestrațiilor muzicale există aici trei momente care ies întrucâtva din chestiunile specifice cu care ne-a obișnuit Oigăn. E vorba de Limba și literatura română, Meteorologie și Anatomie, care amintesc nițel de genuri mai spre trip – hop și te pot duce cu gândul la Massive Atack sau Gorillaz. Ruperile astea de „sound“ sunt cât se poate de binevenite, căci scot albumul din sfera sound-ului „predictibil“. Poate dacă și alte piese erau îmbrăcate în straie din ciorba asta, rezultatul ar fi putut fi și mai reușit. 

Dacă ar fi să caracterizez Antimaterie în patru cuvinte, acestea ar fi „rock cumințel cu snoave izbutite“. Impresia generală pe care o am după audiția acestui album este aceea că Oigăn pune accent puțin mai mult decât 50 la sută pe texte. E de înțeles căci Eugen Nuțescu este cunoscut și pentru poeziile etalate în volumul „Piese de schimb pentru păsări călătoare“. Un lucru e cert: domnul care ne servește aceste (anti)materii are un drum bine conturat și este sincer. Drept urmare, discul ăsta e idem. Dincolo de asta, poeziile cântate într-un ambalaj sonor din sfera rockului blajin cu ajutorul unor profesori remarcabili (n-am să enumăr lista acestora, ea putând fi consultată de cei interesați pe tracklist) vor reuși să atingă corzi sensibile în rândul acelora care au vibrat și până acum pe creațiile lui Eugen Nuțescu. Sau și mai pe scurt: a ieșit bine, dar se putea și mai și.....Ah, și era să uit. La plusuri e musai să amintesc faptul că albumul ăsta poate fi precomandat și pe vinil și va conține și o copertă gatefold. Minusul l-ar putea constitui faptul că durata acestui album este de 28 de minute și 40 de secunde. Poate era loc și de niște remixuri p-aici. Doar zic! 

Florian din Transilvania - Tainicul vartej

 

Pe bună dreptate, există în mirifica presă muzicală autohtonă o serie de oameni despre care s-a scris cu vârf și îndesat. Dincolo de „legende“ giga - promovate sălășluiesc și diamante mai puțin la vedere. Niște comori ascunse și oameni despre care se știe prea puțin de publicul larg. Artiști care-s admirați și savurați cu precădere în rândul acelora care fac parte din tagma connaisseurs. Despre un astfel de diamant sonor mi-am propus să amintesc cu această ocazie. E vorba de Tainicul vârtej – singurul album „oficial“ lansat de Florian din Transilvania. 

Nu am să vă plictisesc cu prea multe amănunte despre Mircea Florian, omul din spatele acestui proiect care a făcut furori la vremea lui și asta pentru că cei interesați de chestiile faine pe care le-a realizat acest artist au opțiunea de search pe net. Voi încerca  să creionez  care sunt motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în istoria muzicii românești. Și-n 2022 și care merită ascultat și de către cei care n-au făcut-o până acum. 

Fiindcă fac referire la un album editat de Electrecord în 1986 e potrivit să precizez că cele nouă compoziții de aici s-au născut în niște vremuri când cenzura comunistă își făcea de cap și din acest motiv textele artiștilor trebuiau să fie cât se poate de „politically corect“ pentru acele vremuri. În plus, ar mai fi multe de amintit, dar poate aceste amănunte ar fi mai bine să le las pentru altă ocazie. 

Prima piesă a albumului „Bună pace, domnule Marte“  pornește într-o gamă de old school rock and roll cu iz de blues, dar pe parcurs se metamorfozează în ceva inedit, care deși n-are acel iz de avangardă  care răsună din alte compoziții de aici, e adorabil. „Cum va fi mereu“ este piesa care pavează drumul spre primul moment cu adevărat experimental, care este „Fiul zburătorului cu farfuria“, unde pe lângă nebuniile instrumentale cu adevărat remarcabile se detașează un voice – off care îți repetă răspicat motto-uri de genul „recunoașteți formula“...sau „nu întrerupeți!“.

„Întoarcere în cerc“ începe cu un sample de „așa mă!“ cât încape de autentic, după care asistăm la o nebunie marcată de sound-uri de bass alterate și synth-uri ce amintesc indiscutabil de o serie de reprezentanți ai krautrock-ului german, iar spre finalul acesteia autorul principal repetă obsesiv „Mă întorc în cerc /  Mă rătăcesc“, care se detașează ca un veritabil motto. 

Cu intro-ul „Îmbrăcată în apa luminilor din zori“ pășim într-o piesă cu iz de hit confecționată în camera de „3.50 pe 3“ a lui Mircea Florian, numită „Iubirea Tainicul Vârtej“, care-ți poate aminti de new wave-ul practicat odinioară de A Flock Of Seagulls. Mai departe, în piesa „La cafeneaua întîlnirilor“ se lăfăie acorduri din albumul Regatta de Blanc – The Police întrerupte în momente potrivit alese cu bunătățuri din sound-ul celor de la Men At Work din discul Cargo, iar în „Mă simt minunat“, dincolo de orchestrația subtilă te răscolesc versuri șmechere care spun că „Mă simt minunat, tocmai m-am întors din oraș, aș,/ Bicicleta mi-a dat ținta pentru arcaș, aș,/Arcaș e cel ce ară cu săgeata preschimbată în plug/ Pedalând frenetic de amintire fug, fug,/Fug, fug, mă trage ața inimii de azi/Ținta mea e locul unde tu mă arzi“. 

Un amestec de Phoenix și Devo se instaurează în „Nunta lui Harap Alb“, iar pe final avem încă o cireașă pe tort. Pe un schelet de synth – pop creionat parcă de trupa sârbească Videosex, „Parelele intersectate“ are parte de o energie aparte și versuri cu oameni kaki: „Visele mele oranj/N-au nevoie de curaj/Să dea socoteală/De-a lor îndrăzneală/În faţa mea/Curaj ar putea chiar da/Viselor mele kaki/Care fac doar prostii/Închipuie războaie/Măceluri şi noroaie/Și care mă fac/Să mă zvârcolesc în pat“. 

Pe lângă cele nouă piese care au intrat pe disc, artistul a mărturisit că au mai existat încă două melodii care n-au trecut de cenzura vremurilor. Una dintre ele este „As“ al cărei text neaprobat suna așa: „Forţa atomică, forţa atomică, forţă mecanică, forţă mecanică”. Deși n-a intrat pe album, melodia cu pricina se regăsește pe un bootleg înregistrat în 1984 la Craiova, iar cealaltă compoziție care a fost scoasă de oamenii acelor vremuri din disc purta numele de „Madama Butterfly“. 

Probabil că n-am reușit să sintetizez nici jumătate din motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în discografia oricărui meloman. De dragul etichetelor, putem numi muzica lui Florian din Transilvania drept ceva experimental la acele vremuri. Ori de avangardă, dacă termenul acesta vă este mai pe plac. Sigur că în era streamingului termenii aceștia au alte conotații. La urma urmei, etichetele astea sunt insignifiante. Cert e că Tainicul vârtej poate fi inclus lejer într-o carte cu cele mai bune 101 de discuri românești pe care trebuie să le asculți înainte să mori. Parol! 

JazzyBIT - Drive

 

Habar n-am de unde au inventat băieții timișoreni care-și spun JazzyBIT epitetul de „loud jazz“ cu care își descriu muzica. Nu m-am prins nici de unde vine acel trendy „y“  adăugat particulei jazz din titulatură. Ceea ce este cert e că acest al treilea album al formației timișorene care anul viitor împlinește zece ani de existență este unul cât se poate de solid. As a rock, cum ar spune englezii. Și poate fi ascultat și savurat și de către oamenii care nu sunt neapărat împătimiți în ceea ce numim în zilele noastre jazz.....

Încă de la prima compoziție a acestui disc, Star Picker, urechile oricărui meloman sunt impregnate cu o plaja sonoră cool, căci după un start molcom piesa câștigă ruperi de ritmuri care te fac să devii curios cu ce mai pot să te surprindă băieții ăștia pe următoarele track-uri. Aventrura conrinuă cu „Run“ care pe lângă ingredientele obișnuite aduce în prim plan și sound-uri Hammond, iar „Gravity“ este indubitabil una din comorile de neratat de aici. Gravitația începe cun un soi de downtempo care se metamorfzează mai apoi într-un melanj de percuție specific drum and bass-ului care este colorat pe alocuri cu sound-uri ce-ți amintesc de ska și reggae, toate acestea fiind presărate peste un schelet de jazz clasic, care împreună reușesc să configureze probably cea mai bună piesă din acest Drive. 

Desigur, din acest talmeș - balmeș de bun augur n-are cum să lipsească nici latin jazz-ul omniprezent pe „Sirius“ (care conține și mici influențe a la Santana)  și „Fiesta“, iar unul din motivele  pentru care acest album merită să fie ascultat cu mare atenție este faptul că piesele nu-s previzibile, iar diversele influențe presărate de cei trei muzicieni se succed cu repeziciune. Dacă asculți „Clap“ poți descoperi pe undeva spre mijloc – final o bucățică sonoră care mie mi-a amintit de tema de bass din Owner of a lonely heart-ul celor de la Yes, iar pe „Chill Trip“ ai impresia că te-ai teleportat la un jam session undeva în munți, într-o cabană cu lemne care trosnesc în sobă în timp de un grup de prieteni  creionează cât se poate de corect noțiunea de „good time“. Fiecare dintre cei trei artiști care propun melomanilor acest „Drive“ are „spațiul“ său pe compoziții, iar rezultatul este unul admirabil. Personal, mi-aș fi dorit ca incursiunile băieților în stiluri muzicale „altele decât jazz“ să fi fost mai multe la număr, dar cu siguranță acest mic minus n-are cum să șteargă ideea că avem de-a face cu un album de pus pe repeat pentru melomanii autohtoni și nu numai. 

Teodor Pop , Mihai Moldoveanu -și Szabó Csongor-Zsolt  sunt cei trei timișoreni care în ultimii ani au avut peste  250 de concerte în 16 țări de pe trei continente și care se pot mândri și cu două recitaluri în legendarul Blue Note din New York City. Băieții mai au o serie de alte motive de mândrie.  Ar mai fi de spus că Drive a fost înregistrat la Budapesta, mixat de John Davis în The Bunker Studio din Brooklyn, New York și are o copertă făurită de Ovidiu Hrin în Timișoara. Din păcate, Drive nu e disponibil decât online, deocamdată. Din fericire, e un disc ce merită cu prisosință atenția tuturor melomanilor. Așteptăm evident și o apariție pe vinil.......

Om la Lună - În caz de om la lună, strigați "Om la Lună stânga/dreapta", după caz

 

E clar pentru toată lumea că o trupă care are versuri de genul „Ce surpriză să te-ntâlnesc/Chiar aici pe fundul fântânii din neomenesc/Din întuneric venim, Încă putem să ne-oprim“ nu se adresează melomanilor care se topesc după declarații de dragoste etalate de Direcția 5 sau Holograf...de exemplu. 

Om La Lună e un fel de Robin and the Byrons. Un amestec neaoș între Robin and the Backstabbers și Byron,. Figura centrală a formației, Doru Pușcașu are doze serioase din melodicitatea instrumentațiilor și textelor prestate de Dan Byron și Andrei Proca , iar pe ici pe colo melodiile au și câte un strop de Alternosfera, rezultatul final fiind unul agreabil. 

Fiindcă în ultimele decenii artiștii din întreaga lume au cam epuizat toate titulaturile cu rezonanță, e tot mai greu să apari din neant cu un nume șmecher și provocator. Chiar dacă pe partea de aranjamente muzicale Om La Lună nu iese în evidență cu nimic care să te facă să exclami celebrul „waw“, titlul acestui disc merită cu prisosință un loc în „Cartea Celor Mai Ciudate Denumiri de Discuri Românești“. 

Nu știu dacă există cineva în țărișoara asta care și-ar fi imaginat că temele abordate de formația Om La Lună se învârt în jurul corpului astronomic pe care a pus prima oară piciorul Neil Armstrong în 1969. Perfect predictibil, melodiile lor oscilează în jurul sentimentelor colorate pe care le experimentează oamenii obișnuiți în viața de zi cu zi. Carevasăzică, nu e nimic spectaculos, dar e frumos ambalat. Drept urmare, lejer putem concluziona că avem de-a face cu o poezie rock cu versuri șmechere, neobișnuit de lungă pentru vremurile actuale (68 de minute). 

Volens – nolens, ambalajul albumelor scoase în zilele noastre includ indubitabil și videoclipurile. Ideea distrugerii unui pian nu e câtuși de puțin nouă. Băieții de la Om La Lună fac acest lucru în clipul melodiei  „Distanță de Siguranță“. Inspirați poate din celebra comedie muzicală a anului 1937, „O Zi La Curse“, unde Harpo Marx cântă o piesă din repertoriul lui Serghei Rahmaninov.  Sau din „Epic“  al celor de la Faith No More. Sau poate după vizionarea superbei Close (to the edit) din repertoriul Art Of Noise. Nici nu mai contează, căci băieții reușesc printr-o idee simplă să aplice o „semnătură“. Și indiferent în ce context auzi această piesă îți imaginezi barosul care distruge un pian cu bună știință. 

O altă certitudine este aceea că de-a lungul vremurilor, o sumedenie de marinari au căzut în apă. Din această cauză a apărut și strigătul de „om la apă“, care e omniprezent în cele aproape patru minute ale piesei „Valurile“, fără îndoială cea mai antrenantă melodie de pe acest album, care prin alternanța ei de larmă și tăcere ilustrează perfect momentele de flux și reflux omniprezente în viețile noastre. Printre momentele de un deosebit impact de aici se numără și cele două compoziții botezate „postumul stâng și drept, cea din urmă beneficiind și de acel „whistle“ care-ți amintește într- oarecare măsură de Peter Bjorn And John - Young Folks. Și pentru ca lucrurile să fie bine stabilite, Aripi de Liliac beneficiează de aceeași  „semnătură sonoră“. Desigur, melomanii îndrăgostiți de piesele în care dragostea plutește în aer vor fi mai mult decât încântați de „Timp pentru noi“, „Pace“ (cu al ei superb lyric „Pace ție, cititorule, Pace ție, tuditorule, Pace ție, iubitorule,  Împiedicatule. Și de inimi negustorule, De iubiri făuritorule, De greșeli greșitorule, Descoperitorule.“) sau mai sus amintita piesă în al cărei videoclip se distruge un pian cu barosul. Lemnele aruncate pe foc din melodia „Războiul cu lumea“ pot fi adăugate la capitolul momente interesante. 

Fără îndoială, mi-ar fi plăcut ca piesele incluse aici să se plieze nițel și de varianta mai „updatată“ a programului de calculator numit „rock.exe“. Cea pe care am sesizat-o în „După război“ și „Noapte Bună“, două melodii extrase din E.P.-ul „Dans“ lansat de acești băieți. Până una alta, discul ăsta care reprezintă albumul de debut Om La Lună e o surpriză. Chiar dacă are și momente mai puțin inspirate, e un pretendent în capitolul dedicat  celor mai agreabile 10 albume rock ale anului 2021 în România. 

VanDerCris - amazing Trace

 

În mare parte, discul de debut al proiectului VanDerCris se poate încadra în categoria „predictibil“, cu multe lucruri care „sună“ exact așa cum te-ai fi așteptat să fie, doar prin consultarea echipajului care a realizat această excursie sonoră. Constatarea aceasta nu știrbește cu nimic însă faptul că discul ăsta emană o serioasă doză de optimism, iar cele 59 de minute din playlist-ul discului îți reamintesc de vremurile bune. Cele în care publicul era atent la creațiile artiștilor cocoțați pe scene și-n care fețele spectatorilor sau ascultătorilor radiau crâmpeie de fericire doar din cauza artei. Timpurile în care muzica era savurată pentru magia ei proprie, cele în care nimeni nu era preocupat să epateze și-n care nu s-a inventat „live“-ul pe rețelele de socializare. 

Revenind la albumul proiectului VanDerCris e de bun augur să amintim că acest echipaj sonor s-a născut undeva prin primăvara anului trecut,  ca un manifest personal al lui Horea Crișovan. E vorba de artistul timișorean care de-a lungul anilor a colorat scena muzicală autohtonă cu o serie de tablouri sonore pictate într-o multitudine de straie stilistice și care pentru acest episod a adunat o „gașcă“ de amici într-un studio personal  din Timișoara, „plin de ciocolată la discreție, apă plată, lămâie, un aspirator bun de praf și bureți pe pereți“, după cum spune Horea. Chiar dacă lansarea oficială a discului a avut loc în cadrul festivalului de la Gărâna, albumul nu  face parte din seria celor care se pot așeza liniștit în raftul dedicat jazz-ului. Sau cel care cuprinde apariții rock..... 

Cele fix șase minute ale piesei care deschide discul, May Bee, reprezintă o cât se poate de reușită „acomodare“ cu paleta sonoră a ceea ce se găsește p-aici. Vagi arome de Vangelis combinate cu sound-ul complex etalat de compozitorii tipic americani de genul Bruce Hornsby se întrepătrund cu miresmele jazzy stil Kenny G într-un conglomerat interesant, care nu are cum să nu-ți aducă aminte totuși și de valențe autohtone de genul Pro Musica sau Post Scriptum. 

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că în ultimele decenii muzica și-a câștigat un loc de cinste în diverse proiecte, de la clasicele „jingle“-uri la compoziții de sine stătătoare. Având în vedere faptul că majoritatea pieselor de aici sunt instrumentale, există destule momente în care ascultând albumul acesta cu ochii închiși ai impresia că tocmai ai descoperit viitoarea coloană sonoră a unui serial.  Cam așa stau lucrurile și-n piesa Bassic Dance, unde impactul de bun augur este asigurat și de faptul că fiecare membru al trupei are „partea sa“, compoziția fiind una extrem de „aerisită“.Primele acorduri ale piesei „Sad song“ te duc cu gândul la un amestec de Jethro Tull și Led Zeppelin, iar grija deosebită pentru detalii ale lui Horea Crișovan se „vede“ pregnant și pe cele două variante ale piesei amazing Trace, unde pe lângă duduk apare și Maria Hojda. Printre cele mai remarcabile momente ale discului se numără și cele mai „nebune“ compoziții de aici„War Seeds“ și „SinCreatEst“. Prima oferă un melanj zgomotos de acorduri rock și o alternanță sănătoasă între liniște și vacarm. 

Și-n SinCreatEst există acest raport special, iar pe lânga surprinzătoare apariție a invitatului special Stevie Biondi, la final ai parte de o adevărată „demență“, un exercițiu de demolare a difuzoarelor din boxele de acasă. În „Silence After P-mix“ , bass-ul lui Victor Miclăuș și clapa lui Doru Apreotesei se „pupă“ de minune, iar începutul care seamănă cu „Show me heaven“, piesa scrisă de Maria McKee este unul admirabil. Succesiunea de calm și nebunie caracterizează pe deplin acest disc și îi asigură un plus de atractivitate pentru melomani. 

Și pentru că detaliile fac diferența, haideți să vedem și chestiile pe care subsemnatul le-ar fi imaginat altfel. Primul aspect pe care nu l-aș încadra neapărat la categoria puncte tari ale acestui album este lungimea pieselor. Cu excepția celor două interludii, compozițiile se învârt în jurul a 5- 6 minute și din această cauză, chiar dacă sună „corect“ tind să devină previzibile. Un alt aspect pe care mi l-aș fi dorit altfel este raportarea la muzica anului 2021. Nu, nu mă aștept ca echipa formată din Horea Crișovan, Dănuț Blaga, Marcelle Pouaty Souami, Florin Cvașa și Lucian Nagy să cânte un amestec de drum and bass cu post dubstep, dar există și-n jazz și-n rock destui oameni care amestecă cu success nebunii noi și vechi într-un aluat cât se poate de apetisant, de genul The Comet is Coming....de exemplu. 

Dincolo de astea, discul apărut sub egida Fundației Culturale Jazz Banat este fără îndoială unul din cele mai remarcabile albume din recolta discografică românească din ultima vreme. Drept pentru care merită pe deplin eticheta tipic bănățenească de „chapeau bas“......

Pragu de Sus - Să nu urăști nimic

 

Nu știu alții cum sunt, dar, când mă gândesc la magia muzicii primul lucru care-mi vine în cap pentru o explicație pertinentă a pieselor cu adevărat memorabile este ........un gram de impredictibilitate. Bucățile muzicale și albumele care au o „nebunie“, care reușesc să te surprindă prin diverse metode, fie că au texte șugubețe fie că armoniile muzicale-s surprinzătoare....cam asta numesc eu „cireașa de pe tort“. Personal, nu mă dau în vânt după chestiile „clasice“, cele care corespund „așteptărilor“. Din acest punct de vedere la prima ascultare, „Să nu urăști nimic“, noul album al celor de la Pragu De Sus, nu m-a dat pe spate. Aparent, ceea ce prestează băieții ăștia aici intră-n categoria sunetelor și pieselor „cuminți“, cu aranjamente muzicale corect executate, dar care nu au acea scânteie care separă lucrurile extraordinare de celelalte. La o audiție mai atentă a discului însă, există șansa să descoperi elemente mai puțin predictibile. 

În ultimii 17 ani, de când există Pragu de Sus, trupa a trecut prin multe schimbări. Atât de componență, cât și la capitolul „modalitatea de exprimare a trăirilor artistice“, dacă vreți. Șase albume lansate „oficial“ în țărișoara noastră este o chestie mai mult decât remarcabilă, fapt pentru care nu pot decât să exclam....chapeau bas! Dincolo de determinarea liderului trupei, Călin Bârcean de a rezista în branșă, se cuvine să remarc și faptul că trupa și-a creat o bază de fani cât se poate de sănătoasă, mai ales datorită evoluțiilor lor live, desfășurate în cluburi sau în cadrul unor evenimente private. 

La prima vedere/ascultare, discul cu numărul șase din discografia Pragu de Sus este un amestec de Mircea Baniciu și Compact. Un amalgam de folk tradițional și rock „old school“, peste care se adaugă  ambițiile de „ultim poet“ (unul din albumele celor de la Pragu de Sus) ale liderului formației. După un start cât se poate de folk în care aflăm că „Poate că de mâine/Vei schimba ceva în tine/Și va fi lumină-n viața ta“ , ascultătorul este întâmpinat cu „Ieși de după perdea“ compoziția care în refrenul ei cuprinde și titlul acestui album, dar cele mai bune momente ale albumului urmează în următoarele două piese: „Măcar o clipă“ și „N-ai nevoie de foarte multe“. Ambele compoziții fac parte din categoria „șlagăre folk inspirate din rețete de succes“, iar cea din urmă este creația lui Dinu Olărașu. „Actul 4“ poartă o amprentă distinctă semnată de Gabriel Cindea, iar cea mai surprinzătoare piesă de pe acest album,este fără îndoială  „Moara“ . Remake-ul piesei înregistrate în toamna anului 1977 de către Semnal M (muzica Iuliu Merca și versurile de Puiu Cristea) duce discul într-o zonă rock de bun augur. Dealtfel sound-ul de chitară a lui Florin Demea (care aduce aminte melomanilor de Stevie Ray Vaughan sau mai autohton...Riff) completează frumușel alura de folkist a lui Călin Bârcean, iar basistul Costel Răsuceanu contribuie și el din plin la definirea unui sound „specific“ Pragu de Sus, completat desigur de „bețele“ tobarului Cosmin Herac. Un alt punct demn de remarcat din acest disc este „Dintr-o cafea“, piesă în care Mircea Vintilă este pregnant. Printre ceilalți colaboratori ai acestui disc se numără Horea Crișovan și Victor Miclăuș, iar ultimul track de aici, „Stop pe cadrul vieții“ este.......un speech poetic al lui Călin Bârcean, care oglindește cât se poate de corect vremurile complicate pe care le trăim. Era să uit! Mai există aici un plus: mirosul acela de tipografie care te lovește când frunzărești cărticica CD-ului ce cuprinde texte și imagini. Yep, old school, dar cui nu-i place?

Pe scurt, Pragu de Sus navighează undeva între apele delimitate cu titulatura de „muzică pentru toată lumea“ și cele botezate „muzică pentru inițiați“. Piesele lor prind bine de tot în rândul oamenilor care folosesc muzica pe post de relaxare după o zi extenuantă la servici și care caută să fredoneze „la li la li lu li“ alăuri de gașca lor, dar pot fi consumate lejer și de „ceilalți“.  

Zoli Toth - Better Together

 

Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“. 

Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc. 

Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții. 

În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune  Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat. 

Raul Dudnic - Afrodisimona

 

Pentru acei dintre voi care nu știți cine este Raul Dudnic, pe scurt avem de-a face cu un om care a devenit cunoscut pe plan muzical prin anii 80 în duetul de folk Dinu – Dudnic, care a dus mai apoi la nașterea formației Abra. Cireașa de pe tort rămâne însă prezența sa în componența formației Cargo. Prin 1995 Raul Dudnic a plecat definitiv în Canada, unde realizează diverse emisiuni dedicate comunității românești. Și chiar dacă în coperta interioară a acestui album Raul remarcă faptul că „mi-a luat ceva vreme să realizez că muzician nu mai sunt“, magia sunetelor n-a rămas neexplorată, astfel încât Raul Dudnic a lansat un disc. Primul. Poate nu ultimul.....

Mă văd nevoit să remark încă din prima clipă că cele 11 piese incluse aici au un iz aparte. Și asta nu doar pentru faptul că melodiile cu pricina au fost compuse în ultimele trei decenii. Ci pentru faptul că au o naturalețe aparte, cum rar ți-e dat să auzi/vezi în zilele noastre. E un disc fără prea multe artificii, fără „îmbunătățiri“ moderne la capitolul efecte sonore. E un album gen „carte de vizită“ în care Raul Dudnic se destăinuie ascultătorului. Un disc în care simți pe deplin sentimentele pe care le încearcă oamenii plecați peste mări și țări, în căutarea unui trai mai bun. 

Prima piesă a albumului, „Poveste de dincolo“ oferă o mostră cât se poate de convingătoare a vremurilor folk care s-au materializat în compozițiile celor de la Abra, unde dincolo de structura sonoră se regăsesc texte pline de șarm, construite pentru oamenii care vibrează la frumos („dincolo de ochii tăi/ nu mai e nimic de spus/ dincolo de ochii tăi / timpul stă și cerul curge spre Apus / Iar ochii tăi, nimeni nu îi știe/ așa cum îi știu eu“). Lucrurile merg mai departe în „Povestea albastră“ în care e vorba de o „ea cu sufletul albastru, care mișcă strada cum vrea ea“ și de o percuție pregnantă, iar „Povestea licornei“ este o traducere în românește a versurilor din volumul The Last Unicorn de Peter Beagle. Tot folk de bună calitate răzbate și din Poveste somnoroasă, pe versurile lui Tudor Arghezi, o melodie în care mesajul se mulează perfect pe construcția stilistică.  

Una din cele mai vechi compoziții semnate Raul Dudnic este «Povestea de Paști», care conform mărturisirilor propria a fost scrisă în 1986 pentru a fi cântată la un festival studențesc. Dincolo de mesajul pascal, ascultătorul atent poate simți acel „dor de casă“ cu care sunt îmbibați artiștii plecați în străinătățuri, iar la o ascultare mai atentă a temei melodice, piesa asta ar putea fi încadrată undeva între rock-ul celor de la Phoenix și folkul celor de la Abra. 

Grație textului șugubăț dar și a altor elemente muicale,  piesa care dă titlul acestui album, Afrodisimona, îți poate aminti de Timpuri Noi sau Sarmalele Reci. „Se mișcă încet și sigur și dă din funduleț / și de te întorci din cale s-o vezi / no să regreți / O cheamă Afrodisimona și are doar 17 ani/ e blondă și înaltă și are peste 90 de....fani.“. „Poveste de ieri și azi“ este o piesă pe care Raul Dudnic  a compus-o în altă formă pentru formația Cargo și are toate elementele distinctive ale laturii „mai rock“ a artistului. 

O interesantă combinație de Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis și Ioan Gyuri Pascu răzbate din aerul piesei „Povestea optimistului“, iar în primele secunde din „Povestea abundenței 1“ ai impresia că asculți groove-ul de început din „Another Day in Paradise“-ul lui Phil Collins Dealtfel, cele două „povești ale abundenței“ cu care se încheie acest disc (notate 1 și 2) sunt o radiografie exactă a celor care au ales să-și trăiască viața peste mări și țări, departe de casă. Cu o anumită abundență materială dar cu veșnice amintiri despre „acasă“, care în ultima piesă de pe disc are traducerea de „la tine în suflet“. 

Fără îndoială, discul lui Raul Dudnic va intra în atenția melomanilor care știu pe de rost mai mult de două compoziții din repertoriul ABRA și Cargo. Discul poate intra și-n atenția mai tinerilor melomani care sunt interesați de compoziții „from the heart“ și muzică sinceră. Iar pentru patrioții locali timișoreni, ar mai fi de adăugat și faptul că printre colaboratorii acestui material se numără Cristi Giorgievici, Florin Buciu, Sași Vușcan și Mircea Bunea. 

OCS - Fabrica de Păpuși

Chiar dacă aparent industria muzicală autohtonă are parte de „ceva mișcare“, la capitolul apariții discografice lucrurile nu-s defel roz. Din multe motive, pe care orice om cu capul pe umeri le cunoaște. Dacă vorbim de ceea ce unii se încăpățânează să eticheteze drept rock alternativ, lucrurile-s și mai „în ceață“. Carevasăzică, băieții care-și spun cât se poate de „wise“, Omul cu Șobolani, tocmai au lansat cel de-al 8-lea album discografic de studio din carieră, numit „Fabrica de Păpuși“. E nevoie din start să punctez faptul că în sărăcăcioasa branșă autohtonă nu e de ici de colo să scoți atâtea discuri. E nevoie de perseverență, curaj, determinare, o doză de nebunie și multe altele pentru a răzbate într-o asemenea „junglă“. Încă de la început, formația alcătuită pe imaginea solistului Dan Amariei a mers pe texte autohtone așezate pe o combinație de riff-uri aflate unde între Alice in Chains, Blur și Nirvana. Din fericire, spectrul sonor nu se schimbă nici pe parcursul noului disc, chiar dacă pe ici pe colo băieții au mai adăugat câteva arome stilistice. În mare parte, discul ăsta este unul „safe“, în care multe lucruri sună exact așa cum te-ai fi așteptat să fie de la trupa care a devenit cunosctă și datorită versurilor „Stai și asculți plictisit/Ce te-nvață la școală/De parcă-ar mai fi ceva nou de invățat“…. 

Prima surpriză a albumului vine odată cu cea de-a treia piesă, „Băieții în Alb“, în care trupa introduce un fundal sonor „liniștitor“ care îți poate aduce aminte de superbele piese ale lui Johnny Cash, pentru ca mai apoi, la refren…bang! …să schimbe complet registrul cu „supărăciuni“ reușite în care aflăm că așteptăm să fim salvați de băieții în alb. Nu știu dacă ideea piesei are vreo legătură cu „Men in Black“-ul lui Will Smith, dar melodia reușește să ți se întipărească în creier. Indiferent dacă ești rocker sau mielușel, căci în versurile acesteia aflăm că  „Fetele sunt triste/Băieții obosiți/Rockerii s-au transformat în mielușei cuminți“. Armoniile specifice brit – rock – ului practicat odinioară de Blur sau Oasis se resimt din plin în „Iepurele ateu și proasta țestoasă “, iar „Singur împotriva nimănui“ completează tabloul pieselor pe care te aștepți să le auzi din tabăra oamenilor cu șobolani. Instrumentala „Doi Alpi Frumoși“ pare a fi compusă special pentru coloana sonoră a unui serial de suspans, iar cea mai „zgomotoasă“ melodie de aici este fără îndoială „Ne mulțumim cu puțin“. Probabil că dacă și alte melodii de aici ar fi fost creionate pe același calapod ca asta, aveam parte de un disc mult mai cu cojones. Dincolo de riff-uri și arome de Pearl Jam sau Radiohead, albumul are câteva texte menite să te pună pe gânduri  (Fabrica de păpuși / Unde toți suntem cam duși / Locul unde nu există uși/ Tu crezi că ai scăpat / Viața te-a amanetat / Ai fost exmatriculat!), iar acest fapt este un punct bun pentru OCS.  

Una peste alta, noul OCS a fost croit special pentru urechile celor care au gustat și până acum melanjul oferit de membrii trupei. Ar mai fi de menționat și sound-ul „corect“ al albumului (pentru care a fost răspunzător  și Adam Whittaker) și faptul că spre deosebire de multe alte trupe care-și spun „alternative“ de pe la noi în țară  care compun melodii special pentru corporatiști plictisiți de mainstream, cei de la OCS merg pe un drum bine creionat și lovesc cu atitudine. Chestie care se regăsește tot mai puțin prin spațiul nostru geografic. Albumul are parte de un turneu de lansare, iar dacă vreți să fiți la curent cu noutățile șobolanilor ar fi bine să aruncați un ochi pe pagina lor de facebook. 

Țapinarii - Săgeată spre cer

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De exemplu faptul că adesea nu e ușor să ai cuvintele potrivite la tine. Chestia asta au observat-o mulți, inclusiv F.R. David care prin 1982 a cucerit lumea printr-un cântecel care a avut refrenul „words/don t come easy to me“. De-a lungul vremurilor, creatorii de melodii au tratat această problemă în fel și chip. Unii au preferat să sugereze cuvintele prin „la la“-uri sau „na na“-uri. Chiar și Sting a preferat această abordare într-o superbă melodioară de pe vremea The Police care purta ineditul titlu „De do do do de da da da“. Alții s-au dedat la diverse poante. Adevărata poantă este că însuși semantica acestui cuvânt are un strop de umor. Și asta pentru că „poantă“ poate fi extremitatea anterioară a piciorului unei balerine sau punctul culminant al unei glume. Cei doi băieți care colindă țara-n lung și-n lat sub titulatura de Țapinarii pun un mare accent accent pe „lyrics“. Care conțin adesea poante. E și normal să fie așa, căci orchestrațiile compozițiilor lor au rolul de a sublinia mesajul care răzbate din spectacolele băieților care au împlinit frumoasa vârstă de 18 ani de carieră. Spre deosebire de vremurile în care Cosmin Covei și Adrian Tănase făceau furori cu teme precum „Un ungur mic și supărat a interzis Ardealul/ Un ungur mic, chiar foarte mic, și-a schimbat arealul“, albumul „Săgeată spre cer“ migrează spre„ rețeta eternă a fericirii“ din care nu lipsesc chestiuni ca parentingul, amantele, divorțul și acel „midlife crisis“ de care nu scăpăm niciunul dintre noi. 

În debutul acestui material discografic băieții încearcă să deseneze un auto – portet în stilul lor șod, în care își anunță fanii că pe lângă vocile grave și suave pe care le posedă, „mai și cântă“:  „Am fost timid / Din cărți îmi conturam o lume /Eram băiat serios / Dar mă țineam de glume/ Și am cântat apoi cu voce gravă/ Voce de suflet, voce suavă / Uneori am șoptit, alteori am țipat / Și câteodată chiar am cântat“. Melodia „Marea și rock-ul“ are însă și un îndemn spre atingerea unei mentalități poztive: „Lumea e gri dar priviți în voi / Să descoperiți mai multe culori“. Dacă e să ne referim strict la capitolul instrumentații muzicale, albumul acesta are două momente ieșite din „cotidianul“ cu care ne-au obișnuit Țapinarii. E vorba de piesa cea mai lungă de pe disc, „Pui de dac“, în care urechile sunt bombardate cu câteva riff-uri de chitară care amintesc de Manic Street Preachers și „Criza de 40“ în care textul este construit pe un soi de regaae. 

Uneori mesajele celor de la Țapinarii nu sunt deloc subtile, de exemplu în „Iubire adevărată“ unde sfatul băieților pentru „ele“ este cât se poate de direct: „Pune-ți dragă țâțe/ Pune-ți unde vrei / Pune/ți chiar și-n frunte / Pune-ți câte trei“.  Alteori, băieții reiterează ideea genialului seria de comedie Seinfeld: „Și totuși cu tine să stau / Să stau și să fac nimic / Să nu vreau să mă ridic / Să alerg printre stele cântând / E bine uneori pe Pâmânt“ (Săgeată spre cer). Deși are parte de o instrumentație „subțirică“, colaborarea cu cei de la Fără Zahăr în piesa „Născut liber“ este acceptabilă. Se putea însă mult mai bine....,  

Veriga slabă a acestui album este aceea că din punct de vedere al instrumentațiilor, materialul beneficiează de o previzibilitate sâcâitoare. Dar, la acest capitol băieții nu au excelat niciodată, deci fanii trupei știu la ce să se aștepte. Dincolo de analiza textelor mai mult sau mai puțin reușite care se regăsesc în cele 11 compoziții incluse pe acest album, Țapinarii reușesc și în zilele noastre să transmită idei într-un mod natural, fără zorzoane și tertipuri trendy. E la latitudinea fiecăruia dacă se regăsește în acest fel de exprimare muzicală și artistică, însă un lucru e cert: chiar dacă Țapinarii activează într-un gen în care „la la la“-urile  și „na, na, na“-urile sunt omniprezente (folk, desigur!), băieții au întotdeauna cuvintele la ei.    
P.S. Lansarea oficială a acestui disc în Timișoara, va avea loc în data de 21 noiembrie, la The 80' Pub. 

byron - Nouă

Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“. 

De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într-un mare fel , căci nu e la îndemâna oricui să compună versuri ca „Afară-i atât de frig /Norii se bat cu perne zburând peste case-n orașu-adormit/Mă plimb pe străzi pustii/ Văd oameni cu ochi de cărbune și nasuri din morcovi portocalii...“ (Continuum). Și asta nu e tot, căci din loc în loc, liderul formației plusează cu „ziceri“ care au ca target omuleții din țărișoara noastră care nu și-au completat cultura generală din programele TV autohtone. De genul „Printr-o crevasă din subconștient/Evadează mereu în prezent/(În fiecare altă zi)/Fantome-ascunse într-un veșnic trecut/Când lumea toată era la-nceput./ (Și părinții erau copii). (în piesa „Anima“). Dincolo de cuvintele frumos ambalate, albumul e pe alocuri trist și întunecat, grație faptului că zugrăvește spațiul carpato –danubiano - pontic în care ne ducem traiul într-un mod cât se poate de corect. De aceea, melodiile astea scot la iveală multe lucruri socotite nepotrivite într-o societate sănătoasă, dar care pe la noi au devenit cutume. 

Din prima melodie numită „Acasă“, aflăm că „oamenii au învățat să urască...zâmbind“ , iar unul din cele mai reușite momente ale discului vine direct de la track-ul doi și poartă numele de „Consumatori de vise“.  Piesa trece prin lupă felul în care concetățenii noștri privesc problemele legate de refugiați („Azi noapte am visat / Că eram refugiat / Iar oamenii îmi zâmbeau / Politicos și apoi mă acuzau / Că pregătesc un atentat / Într-un oraș de prin Banat / Ș-am să provoc un razboi / Nu mai bine mă duc eu înapoi?“) și aduce în discuție într-un mod cât se poate de drăgălaș și asaltul permanent asupra justiției executat de unii politicieni de pe meleagurile noastre („Azi noapte am visat / Că devenisem împărat / Și mă-mbrăcam în legi / Inventate / De cei mai buni strategi / Am abrogat ziua de luni / Berea cu căpșuni / Sfânta mahmureală / Și parcarea laterală“). Finețurile nu se opresc aici căci piesa pune punctul și pe discipolii lui Klaas Dijkstra care încă mai cred că Pământul e plat și induce ideea conform căreia trecem prin viață ca niște simpli spectatori („Suntem doar spectatori/ Scenariul e gândit de alții / Consumatori / De vise-n culori“). Chiar dacă multe piese au parte de structuri muzicale previzibile, discul „curge“ fără deraieri. „Azi“ și „Apă și cer“ sunt doar două exemple în care crescendo-urile sunt „altoite“ cu porțiuni mega – liniștite, iar „Fără cuvinte“ și „Continuum“ se califică din plin la eticheta de girlie – rock cu care formația ne-a obișnuit și-n precedentele apariții discografice. Dincolo de blocurile gri și realitățile cenușii, versurile pieselor exprimă și arome de speranță, un exemplu edificator la acest capitol fiind „ Aș vrea să mai pot să uit din cuvinte / Pe cele moștenite fără să vrem din străbuni / Ce bine ar fi să nu-mi aduc aminte / Cum se spune la foame sau la minciuni / Să pot folosi formulări pozitive / În orice context,  oriunde aș fi“), din piesa „Șobolani și ciocoi“. 

Dincolo de cuvinte meseriașe, byron navighează în zona acordurilor muzicale situate undeva între „no mans land“-ul dintre „introspecție melancolică“ și „exuberanță drăgălașă“. Tipic trupei, și aici avem o atenție sporită la detalii, care generează o poveste mișto și  un sound „corect“. În plus, versurile „catchy“ în limba română, adaugă kilograme de șarm acestui produs, care poate fi un deliciu pentru urechile obișnuite cu rock-ul „cumințel“. Consider că un „update“ stilistic la scena rock a anului 2019 „de afară“ ar aduce și mai mult farmec  celor de la byron. Dincolo de asta, băieții merg pe un drum bine pavat și continuă să reprezinte un reper în eșichierul muzical autohton. 

Sur Austru - Meteahna Timpurilor

Inevitabil, orice cronică dedicată formației Sur Austru e musai să cuprindă referiri la Negură Bunget. Cât se poate de logic, fiindcă, trupa este  noul proiect al membrilor din ultima componență Negură Bunget. După cum era de așteptat, tematica discului are la bază un filon inspirat din natura și folclorul transilvănean. Drept urmare, albumul de debut al celor de la Sur Austru,  apărut la casa italiană de discuri Avantgarde Music îi va unge la suflet pe melomanii care devorează black metal – ul. 

Producția este impecabilă, riff-urile agresive alternează „armonios“ cu „liniștea pădurii“ care se răspândește în momentele „potololite“  ale compozițiilor iar sentimentul pe care îl ai după audiția celor opt piese incluse pe „Meteahna Timpurilor“ este acela că oamenii aceștia chiar au realizat un produsc în care au pus suflet, care nu are cum să te lase indiferent. Videoclipul care promovează acest album, „De Dincolo de munte“ e o mostră cât se poate de reprezentativă a modului în care băieții de la Sur Austru împletesc într-un mod fericit sonoritățile specifice balcanilor cu sound-ul generic numit „metal“. Piesa are parte de un crescendo cât se poate de captivant și reușește să construiască un peisaj sonor complex, dublat de un text misterios și șarm cât cuprinde grație sonorităților încântătoare.  

Toate melodiile albumului au acel „vino – ncoa“ ce face ca un material discografic să fie savurat la capacitate maximă de către fani. „Bradul cerbului“ este un alt exemplu de piesă care prin suișurile și coborâșurile ei prinde „bine“ la urechile amatoare de black metal, iar „Jale“ e un moment de „respiro“. Unul din acele momente în care ai impresia că auzi foșnetul frunzelor dintr-o pădure transilvăneană. Pe de altă parte, melodia e un fel de „tampon“ între momentele energice ale albumuli, care continuă în forță cu peste 11 minuțele care alcătuiesc „Dor Austru“, un manifest inspirat al trupei. 

Excursia propusă de Sur Austru poate fi interpretată în fel și chip. Poate fi un manifest care îndeamnă la întoarcerea la natură, un strigăt de disperare împotriva tăierilor ilegale de copaci din țărișoara noastră sau un amalgam de povești medievale transpuse pe note actuale menit să te scoată din rutina cotidiană. Indiferent care este „tripul“ pe care ți-l provoacă, „Meteahna Timpurilor“ este un album de neratat pentru oricine a ascultat vreodată sonorități black – metal. Pentru acest amalgam  inspirat, Sur Austru  merită sincere felicitări!