Amalia Gaita - Mimosa

 

După cum remarcam și cu ocazia discului de debut semnat Amalia Gaiță, chestiunea asta pe care o cântă solista îndrăgostită deopotrivă de fotografie și muzică este una cât se poate de „refreshing“ pentru așa numita muzică pop românească. Deatlftel, cele zece piese care se regăsesc pe „Mimosa“ nu seamănă deloc cu ceea ce auzim pe la radiourile autohtone, eticheta de pop atribuită acestui material discografic fiind mai degrabă una pretabilă în țările străine care au o bogată recoltă în asemenea muzici. Spre deosebire de debut, aici urechile avizate au parte de un amestec optim de instrumentații clasice și moderne. Vechi versus nou. Analogic versus digital. Inflexiunile vocale ale Amaliei Gaita te pot duce cu gândul la Esperanza Spalding sau Erykah Badu, iar instrumentațiile jazzy – pop – rock se mulează la marea artă cu timbrul vocal al solistei timișorence.

Există aici o alternare din belșug între vocea puternică și cea șoptită, chestie care se remarcă încă din prima piesă a albumului numită „Elixir“. La fel ca și în multe alte piese, sunetele se învârt nu de puține ori în zona muzicii pop ambientale și chiar dacă nu e nimic revoluționar în această muzică, Amalia reușește să creeze emoții. Care duc la o atmosferă aparte, care la rândul ei deschide pe larg imaginația ascultătorului. Fantezii care te pot duce cu gândul la sunete aflate undeva la granița dintre U2 și Massive Attack  în „ Something New“ sau note jazzy – pop cât se poate de simpatice în „Gluten Free“.  Una din piesele de rezistență de aici este fără îndoială „I havent found you“, care dincolo de chichițele instrumentale specifice genurilor moderne oferă un soi de montagne – russe acustic. Și asta pentru că piesa începe într-un ritm chinuitor de lent dar prinde „viteză“ pe parcurs. Lipsește însă explozia finală, astfel încât ai impresia că toată construcția a fost un ...castel de nisip. Memorabil. 

Înainte de intermezzo-ul „Sol“ care este construit pe o percuție cât se poate de violentă, ascultătorul este tratat cu o porție de „Everything you want“ care nu are cum să nu-ți amintească de piesele cântate odinioară de George Michael sau Alison Moyet, iar „Time Sublime“ și „True Freedom“ pictează un tablou cu culori vii, cea din urmă având un iz ușor și de reggae – pop. Cea mai lungă compoziție de aici, „Your Eyes“ oscilează între o baladă și un midtempo și beneficiează de un start a la PJ Harvey plus un aranjament de percuție discret, care te poate duce cu gândul la ceea ce se aude adesea în drum and bass,. În plus, piesa are o sumedenie de suișuri și coborâșuri care merită să fie apreciate pe deplin de către urechile avide de experimente muzicale. Piesa se depărtează destul de serios de noțiunea de pop, dar este fără îndoială un moment remarcabil din disc. „As the night falls“ încheie un album interesant într-o manieră așijderea având la final o mini – explozie de chitări din zona indie. Din păcate, toate textele compuse de Amalia sunt în limba engleză, iar acest fapt este cu siguranță un impediment pentru popularitatea artistei care ne oferă o călătorie muzicală interesantă concepută în zona mimozei din curtea ei, care a servit drept inspirație pentru aceste compoziții.

Una peste alta, soluțiile muzicale prezente pe acest disc conțin cantități semnificative de peisaje sonore mistice, stropite de chitări bine drămuite și oferă ascultătorului un tratament suprarealist. Mai mult decât evident este faptul că acest disc nu a fost fabricat pentru a servi drept muzică de fundal, deoarece melodiile astea necesită ceva timp și atenție pentru a renunța la reflexele obișnuite și a te scufunda în lumea imaginată de Amalia Gaiță cu o minte deschisă. Chiar dacă nu e revoluționar și nu conține nicio piesă care să ți se strecoare în minte ca un posibil șlagăr „din prima“, albumul „Mimosa“  reprezintă o audiție captivantă și emoționantă.  Discul se poate asculta aici. 

Amalia Gaita - Melting Sun

Aşa – numita muzică pop românească suferă de o uniformitate supărătoare pentru urechile avizate. Probabil şi pentru că aşa numitul pop – dance care se difuzează în regim de heavy – rotation pe posturile de radio autohtone este cât se poate de inodor şi insipid. Din fericire, din când în când, „liniştea“ asta e tulburată de apariţii care ies din canoanele „autohtone“. Discul de debut al timişorencei Amalia Gaiţă poate fi inclus lejer în categoria asta de excepţie de la regulă. Sau mai exact, de la regula românească, căci pop – rock-ul „curat“ abordat de ea este omniprezent pe alte meleaguri.


Pasionată deopotrivă de fotografie şi muzică, timişoreanca aduce un strop de culoare în tabloul cât se poate de monocrom în care se zbat marea majoritate a producţiilor care pot fi încadrate în pop românesc. Nu e nimic nou aici, instrumentaţia nu e câtuşi de puţin a la 2017, dar felul în care se îmbină vocea Amaliei cu „spatele“ asigurat de  Adrian Șchiopu ( tobe), Mihai Moldoveanu (bas) şi Vlad Cotruș (chitară) emană stări pozitive.

Amalia Gaiţă a devenit cunoscută pentru colaborările sale alături de Teo Milea şi a lansat acest disc de debut la sfârşitul anului 2017. E un disc ce îţi oferă aproape 60 de minuţele de muzică pop „cu suflet“.

Discul debutează cu  „River. Everlasting,“ în care abilităţile vocale ale solistei îşi spun cuvântul pe deplin. Pe ici pe colo, sound-ul te duce cu gândul la jazzy – pop a la Sade şi acorduri copiate parcă din baladele celor de la Red Hot Chilli Peppers. Starea de bine se perpetuează mai apoi şi pe „Rudy Laughs“, care are parte de clape a la Doors şi care explodează pe final într-un mare fel. „The Morning Light“ aduce câteva arome de trip – hop, iar „Moonstarer“ este clădită pe o instrumentaţie care îţi poate aduce aminte pe ici pe colo de momentele bune ale celor de la R.E.M. Printre cele mai frumoase momente ale acestui debut se numără „Sunman“, piesa cea mai funky de aici, „Soul Inspired“ şi „Bells and Demons“, aceasta din urmă fiind un amestec de  pop, rock şi jazz din seria „lovely“.

Desigur, peste hotare, ceea ce cântă Amalia Gaiţă se încadrează într-un trend cât se poate de solid. Pe de altă parte, prin ţărişoara noastră, pop-ul acesta „curat“ şi nealterat cu clişee dâmboviţene de prost gust este rara avis. Într-un fel sau altul Amalia Gaiţă păşeşte pe o cărare pe care se situează şi Alexandrina, Alexandra Uşurelu, Paula Seling sau Beck Corlan, ca să amintesc doar câteva nume.  Categoric, echipajul care a pus pe roate acest Melting Sun mai are ceva de muncit. Lipseşte acel „hook“ care diferenţează o melodie bunicică de un „şlagăr“ menit să fie pe buzele tuturor. Ar mai fi de umblat şi la sound-ul instrumental, care deşi este „corect“ nu se ridică la pop-ul internaţional al vremurilor noastre.

Cea ce este cert este că Amalia Gaiţă este pe drumul bun. Iar acest Melting Sun ocupă cu siguranţă un loc fruntaş în apariţiile discografice româneşti ale anului 2017 în materie de pop – rock. Made in Romania, desigur....