Hagan - Textures

 

Prin definiție, world – music cuprinde stiluri tradiționale și amestecuri în care cutumele se întrepătrund, iar explozia de apariții discografice din ultima vreme face ca trierea adevăratelor valori în această branșă să fie cât se poate de dificilă. Albumul de debut al artistului care-și spune simplu Hagan este o mostră mișto de world – music în care sunt amestecate o serie de influențe africane cu ritmuri electronice britanice, un hibrid de house, UK Bass, jazz și muzică din Ghana care te unge pe suflet de la prima audiție. 

„Pescarii ies pe mare dimineața devreme pentru a-și prinde peștii. Dimineața devreme este liniștită; nu se aude niciun zgomot, iar atunci când ies pe mare nu există nimic care să contribuie la distragerea atenției. Pe parcursul zilei, marea vine cu o serie de condiții de navigație care simbolizează fluiditatea genului muzicii mele“, spune artistul ghanez stabilit la Londra, în comunicatul de presă al acestui disc.

Rămânând la etichete, o bună parte din cele 11 piese ale acestui debut are și un iz de amapiano. Adică stilul acela muzical apărut în Africa de Sud cu câțiva ani în urmă bazat pe sintetizatoare percutante susținute de percuții africane și bass așijderea. Per ansamblu, Textures este o declarație de dragoste pentru muzica tradițională africană realizată cu ajutorul sound-urilor folosite en – gros mai ales în muzica britanică care te surprinde cu un melanj de aranjamente estetice. Pe parcursul albumului își fac apariția o serie de colaboratori printre care se numără și Bryte (la Welcome to Ghana), artistul care a realizat cu câțiva ani o piesă care a fost folosită de cei de la Samsung într-o reclamă cât se poate de celebră, iar printre atu-urile pentru care Hagan merită plecăciuni este și abilitatea sa de a fabrica melodii pline de tensiune. „Sisse Ntweny“ are un început care te duce cu gândul la creațiile celor de la The Prodigy și muzica house tribală iar melodia care dă titlul acestui album conține câteva incursiuni în jazz cum rar ți-e dat să auzi pe un asemenea disc în care o sumedenie de influențe stilistice se regăsesc într-o armonie perfectă. 

Toate melodiile au darul de a satisface atât amatorii de muzică de dans cât și pe cei care apreciează sound-urile profunde, iar amestecul ăsta de imnurile populare din Ghana cu bass britanic și amopiano colorat și cu arome de jazz este de neratat!

Rival Consoles - Now Is

 

Cel de-al 8-lea album discografic al britanicului care-și spune Rival Consoles este încă de la coperta lui unul...neobișnuit. Și asta pentru că titlul discului este...Acum este. Pentru a risipi orice dram de confuzie, voi explica titulatura albumului prin cuvintele lui Ryan Lee West, cel care e cunoscut pe întreg mapamondul drept Rival Consoles. 

Titlul discului....este începutul unei declarații, dar este incomplet. Îmi place arta care este deschisă și sugestivă  la idei, chiar dacă acestea sunt inspirate de lucruri foarte specifice. Cu discul meu anterior „Overflow” am mers în zona întunecată, iar de această dată  am vrut să evadez într-o lume diferită ...și am ajuns să creez un disc mult mai colorat și mai euforic.”, spune el.  

Mergând mai departe, ceea ce produce omul acesta se poate încadra lejer în sertarul cu muzică electronică. Felul în care aceasta ajunge în cortexul celebral este total diferit de o bună parte din producțiile actuale careși găsesc locul prin clasamente. În funcție de starea ascultătorului, melodiile care sunt înglobate în acest album pot creea  deopotrivă stări de fericire și tristeți asemănătoare cu cele ale lui George Bacovia. Poate nu întâmplător, artistul britanic a declarat într-un interviu că primul său disc de care s-a îndrăgostit iremediabil a fost OK Computer de Radiohead. Rămânând un pic la teoria chibritului, sadeness-ul care emană din piesele Rival Consoles nu este atât de apăsător precum atmosfera degajată de alți artiști din această ramură. Și...șmecheria cea mai remarcabilă e că adeseori în aceeași piesă feelingul de melancolie se întrepătrunde instanaeu cu stimuli care-ți dau sentimentul de fericire. Și asta e chiar mare lucru.  

Trăsătura comună a celor 12 piese instrumentale care se regăsesc aici...sunt peisajele care ți se perindă în creier atunci când le ascușți  în tihnă. Fără  aranjamente melodice de doi bani, dar nici extrem de complicate, melodiile au o strălucire aparte. Eventually te catapultează într-un post-dubstep cu note muzicale scoase parcă din congelator, în timp ce în  Visions of shell ai impresia că ești la o partidă de contemplat păsările, undeva în Carpați, într-un daydreaming mai mult decât perfect. Frontiers e altă piesă din același registru (inspirată de peisajele sterpe din Islanda, conform autorului acesteia), iar unul din lucrurile faine de aici este acela că din rețeta sonoră nu lipsesc nici beat-urile. Percutante, pe alocuri, exact în momentul în care trebuie. Și pentru cât timp e necesar, fără vreo secundă-n plus. Dacă-ți închizi ochii atunci când asculți Running ai putea avea senzația că asculți o piesă eminamente din repertoiul clasic, iar pe Echoes și Now Is plutești într-un golf uitat de lume cu picioarele într-o apă cristalină în miezul unei zile toride de vară sub adierea unei brize perfecte. În antiteză, „Quiet Home” îți evocă căldura dintr-o cabină uitată într-un vârf de munte în toiul unei ierni în care zăpada este viscolită de o furtună strașnică iar „World Turns”e un amalgam de patternuri deștept structurate .

Fie ele contemplative sau energice, piesele lui Rival Consoles nu-ți provoacă niciun moment de plictiseală. Te aruncă în zone diverse și au acel vino-ncoa ce separă orginalitatea de muzica de plastic. Muzica asta nu se adresează celor care-și petrec serile în fața televizourului așteptând cu nerăbdare următorul episod din serialul trendy la care se uită toate cunoștințele umane ale acestuia și nici acelor ființe care iubesc muzica mixată cu măiestrie de DJ care călătoresc în lumea întreagă cu stickuri de memorie pe post de suport muzical. E pentru cei care au auzit vreodată de Boards Of Canada, Aphex Twin sau Jon Hopkins. 

Petre Ionuțescu - Murmur (Live)

 

Dacă ați avut vreodată ocazia să-l ascultați pe Petre Ionuțescu, e clar că ați sesizat niște influențe. Cel mai la-ndemână exemplu în acest sens este trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer, care dealtfel i-a încântat pe melomani și-n vara anului trecut în cadrul celui mai șmecher festival de jazz din țara noastră, cel de la Gărâna. 

La sfârșitul anului 2021, Petre Ionuțescu a lansat  albumul „Murmur“, un material discografic ce conține opt piese proprii, care au fost pentru prima dată interpretate cu ocazia unui concert inedit susţinut pe o scenă plutitoare aflată în mijlocul lacului Trei Ape din comuna Brebu Nou, în 2020. Și fiindcă trăim vremuri completamente digitale, materialul s-a lansat într-o formă audio – vizuală. Pentru a savura așa cum se cuvine această călătorie, vă recomand cât se poate de apăsat să ascultați Murmur cu perdeaua trasă și telefonul mobil pe silențios, departe de orice dispozitiv care proiectează imagini. Fiindcă  magia stă în imaginația fiecărui ascultător .  Iar dacă ascultați la niște căști performante, veți descoperi câteva sound-uri cu adevărat mirifice.

Se știe că în vremurile noastre o bună parte din albume sunt gândite ca un slalom între genuri muzicale care în imaginația conservatorilor în ale muzicii nu au cum să se împace. Deși se scaldă uneori la granița mai multor genuri, Murmur nu a fost creat pentru a demonstra cuiva ceva. Nu ai senzația că e un disc fabricat pentru a crea vâlvă. E un basm modern de Hans Christian Andersen, cu clipocitul apei din depresiunea Gărâna care se îmbină la marea artă cu o serie de instrumente arhaice și moderne. Pentru a resimți cât se poate de exact atmosfera, un alt sfat la fel de apăsat este să ascultați albumul acesta cap – coadă. Fără a apăsa butonul pause sau skip. Doar așa ai șansa să înțelegi ideea artistului. Să te delectezi pe deplin cu sound-urile ambientale și să te deconectezi de cotidian. 

Amestecul de filon etno și sunete moderne se găsește din plin în zilele noastre. Se vede de la o poștă că multe dintre ele au fost fabricate pentru că „ciorba“ asta e trendy, carevasăzică e cool să amesteci doze de patriotism cu bla-bla-uri cotidiene. Din fericire, aici nu e cazul. Ingredientele din care este preparată ciorba asta sunt de cea mai bună calitate și nu dau impresia că au fost puse acolo doar pentru că sunt la modă. Printre lucrurile drăgălașe de tot sunt și incursiunile în sonoritățile care-ți pot aminti de  Vangelis sau Bonobo, în diverse momente, în special pe penultima piesă Dance In Blue, care se recomandă a fi cea mai experimentală piesă.  

Albumul ăsta face parte din acea categorie de discuri care fie ți se strecoară deîndată sub piele,fie intră direct la categoria „never again“. Nu poate fi etichetat în acele categorii „hipster – friendly “ care atrag multă lume în zilele noastre, iar principalul motiv pentru care reușește să-ți capteze atenția este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil modernul cu clasicul. Sunetele naturale neșlefuite cu efecte moderne care nu-s introduse în ecuație doar pentru că le folosesc și cei care compun pe bandă rulantă muzică pentru hipsteri. 

Probabil că dacă eşti un robot care servește mâncarea la Jocurile Olimpice de la Tokio din 2022  există şansa să nu fii atins de muzica acestui disc. La fel ca și alți muzicieni din branșă, Petre Ionuțescu are un dar aparte de a te teleporta într-o altă lume. În care cuvântul de ordine este „lejer“. Murmur e  un disc pe care îl „simţi“ cu toată fiinţa. Din loc în loc ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale și savurezi momentul pe deplin.  Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul lejer de care aminteam anterior și există șansa ca după audiţia acestui album să devii  niţel mai bun înlăuntrul tău şi să te imunizezi cât se poate de mișto împotriva elementelor din societatea noastră care propovăduiesc cu bună știință energiile negative. 

Putem să-l numim nu jazz, neo – clasicism, electronica with good flavours, dar dincolo de etichete, urechile destupate au parte de acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. Recomand cu căldură  oamenilor deschişi la minte care apreciează deopotrivă naturaleţea jazz-ului sau a muzicii clasice dar şi frumuseţea efectelor electronice. Merge și pentru rockeri, în momentele în care e nevoie de o pauză de distors. Nu prea merge pentru cei care sunt îndrăgostiți de melodiile inspide, incolore și inodore care se difuzează în exces în zilele noastre, dar...- cine știe? – poate merge și-n această situație. Cu risul de a folosi cuvinte mari m-aș risca să cataloghez acest disc printre cele mai bune albume din categoria basme sonore din ultima vreme în România. 

Pierre Henry - Messe pour le temps présent

 

 

Dintr-o succintă istorie a muzicii electronice de-a lungul omenirii n-are cum să lipsească apariția primului instrument electric (inventat undeva în 1759), orga electrică (realizată pe baza aparatului de telegraf) sau tereminul care a fost inventat în 1922. Revenind ceva mai aproape de vremurile noastre, se cuvine să-l menționăm pe Pierre Henry, una din figurile emblematice ale genului muzical care poartă denumirea de „musique concrète“, care reprezentintă colaje de sunete înregistrate din surse acustice și electronice.

Mult mai puțin cunoscut decât alte legende precum Can, John Cage, Robert Moog, Karl-Heinz Stockhausen sau Kraftwerk (ca să dau doar câteva exemple), acest francez s-a afirmat imediat după cel de-al doilea război mondial când guvernul din această țară a pus bazele unui  studio experimental. Aici  Pierre Henry l-a cunoscut pe Pierre Schaeffer, iar cei doi au lansat în 1950 „Symphonie pour un homme seul “, o lucrare sonoră care e musai de introdus în categoria chestiilor interesante din muzica alectronică.  

Am considerat necesar să fac această mică introducere pentru a intra în atmosfera discului „Messe pour le temps présent“, apărut în 1967, care a fost coloana sonoră a unui spectacol de balet realizat de Maurice Béjart . Dincolo de prologul de 90 de secunde care deschide acest album lucrurile devin cu adevărat spectaculoase datorită piesei Psyche Rock, compoziție care a fost remixată de o serie de alți interpreți ulterior, una din cele mai cunoscute variante fiind cea a lui Fatboy Slim. 

Pe parcursul celor 20 de track-uri care curg cxât se poate de natural, urechile ascultătorului sunt tratate cu sound-uri care și-n 2022 pot fi lejer introduse în cutiuța cu muzici experimentale, iar acest lucru este unul cât se poate de interesant grație faptului că piesele astea au fost produse cu nu mai puțin de 55 de ani în urmă. Adică ân anul în care a avut loc Summer Of Love și topurile erau dominate de The Beatles , Small Faces, The Doors,  Jefferson Airplane sau The Velvet Underground .

Pierre Henry a murit în 2017 la vârsta de 89 de ani iar dacă v-a căzut cu tronc recomandarea aceasta vă sfătuiesc să aruncați o ureche și-n boxsetul apărut anul trecut sub numele de Galaxie Pierre Henry, care cuprinde nu mai puțin de 13 CD-uri.

Snapped Ankles - Stunning Luxury

Un soi de Șuie Paparude amestecat cu Joy Division și nebunia celor de la The KLF. Cam asta te așteaptă în momentul în care îți faci timp să asculți în liniște cele zece piese incluse pe albumul „Stunning Luxury“ al britanicilor care alcătuiesc trupa Snappes Ankles. Nu te încumeta să faci asta dacă nu ești pus pe descoperiri noi. S-ar putea să te frigi. Și asta pentru că nu e defel genul acela de piese care rulează în background în timp ce te îndeletnicești cu trimiterea unui email oficial și nici genu ăla de muzică de lift care te ajută să îți omori timpul pe la birou așteptând ora când ești gata s-o zbughești spre casă. E nebunie combinată cu paranoia, e flux și reflux în același val, e giga - mișto. 

Lucrurile debutează cât se poate de confuz căci ‘Pestisound (Moving Out)’ este tipul ăla de piesă care te face să te întrebi cât se poate de serios, „dar ce am ascultat eu p-acilea“?. Probabil că intenționat, cei de la Snapped Ankles au introdus un start cât se poate de fals, „bucata“ cu pricina părând a fi mai degrabă un jam – sesion executat de o formație a cărei componenți tocmai au îngurgitat o porție subsatnțială de alcool sau alte substanțe menite să trezească euforia. Din fericire, materialul se schimbă radical odată cu „Tailpipe“, care te parașutează în mijlocul unei păduri canadiene în care cineva tocmai a aruncat o sumedenie de sintetizatoare provenite de la o fabrică de instrumente muzicale. Stilistic, oamenii ăștia te surprind cu ceva greu de definit, aflat la răscrucea dintre legendarii Can și nu mai puțin faimoșii Utah Saints, nebunia“ degajată de chestiunea asta fiind greu cuantificabilă.  Iar dacă ai cumva curizoitatea să vezi cum sună piesa asta interpretată live....fii pregătit...vei vedea că Snapped Ankles nu-s tocmai la locul lor atunci când vine vorba de performance-uri. 

Urmează o altă doză de exhibiționism audio, căci Letter From Hampi Mountain „curge“ în cele 4 minuțele ale ei cât se poate de ciudat amestecând sound-uri orientale cu atitudini post – punk a la B 52s. Pe „Rechargeble“ oamenii experimentează alte năzbătii cât se poate de reușite și dau impresia că tocmai au reușit combinația perfectă între Cabaret Voltaire și LCD Soundsystem, la care au adăugat arome serioase de krautrock. „Delivery Van“ pare a fi un jam – session needitat niciodată din repertoriul celor de la Blondie, iar când asculți Three Steps of Development ai impresia că tocmai ai ascultat deodată Mr. Oizo și Joy Division. Cele cinci minute care se regăsesc în „Skirmish In The Suburbs “ au darul de a trece registrul sonor din nou mai mult către „underground“, iar „Dial The Rings On A Tree“ pare a fi scrisă special pentru coloana sonoră a unui film SF din anii 70. Penultima piesă „Drink and Glide“ este un alt moment puternic al acestui disc, care demonstrează că indivizii aceștisa știu să compună și melodii ceva mai comerciale. Era și clar că după un start fals discul se va termina în aceeași notă de suspans, iar „Dream And Formaldehyde“ are toate atu-urile pentru a fi declarată una din cele mai ciudate compoziții de aici. Și asta pentru că sound-urile de The Doors combinate cu aromele de Vangelis reușesc să surprindă într-un mod cât se poate de plăcut orice ureche sensibilă la experimente.

Snapped Ankles reușește să impresioneze cu un album în care amestecă la marea artă genuri muzicale considerate de mulți incompatibile. Și pentru asta merită admirație. În plus, oamenii ne aduc aminte că indiferent de Brexit, United Kingdom a fost și este țara în care muzica are alte valențe.. De neratat pentru cei deschiși la minte, de ocolit pentru urechile care încă mai cred că amestecul de genuri muzicale este bullshit. 

Șuie Paparude - Șuie Paparude

Penultima zi a anului 2018 a marcat o piatră de hotar pentru muzica electronică românească, căci atunci s-a lansat Șuie Paparude. Nu-s defel cuvinte mari, căci e vorba -  desigur -  de noul album, „aruncat“ pe Internet, la nu mai puțin de opt ani de precedentul „E suflet în aparat“. Din capul locului merită menționat faptul că mai ales în muzica electronică, distanța de opt ani între discuri este una astronomică. Spațiul carpato – danubian în care ne trăim zilele pare-se că nu percutează la „noutăți“ ca și locurile aflate la vest de țărișoara noastră, fie numai și numai din prisma faptului că în „felia“ ocupată de băieții cunoscuți pentru „Soundcheck microfonul e suspect/ Aruncă  mâna sus / Dacă auzi ceva corect” nu s-au petrecut prea multe. Desigur, avem niscaiva încercări , unele din ele chiar reușite, dar „felia“ rămâne fidelă brandului „Șuie“, care chiar și cu o asemenea pauză discografică pare a nu avea concurență. Nu e neapărat un atu chestia asta, dar așa stau faptele. 

La fel ca și pe precedentul disc, băieții reușesc să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele. Printre cele douăzeci de melodii care se regăsesc pe acest disc se numără și câteva bucăți suspecte de a deveni „singalong“-uri la festivalurile de vară pline de alcoale scumpe și mâncare proastă, dar și melodii pentru urechi deștepte. Indubitabil, secretul celor de la Șuie constă tocmai în acest balans între underground și radio – friendly, chestia asta ajutându-i dealtfel să-și găsească locul în multe evenimente din țărișoară, fie ele „pentru mase“ sau de nișă. 

Din primele acorduri, e limpede pentru toți că motto-ul discului este întoarcerea la rădăcini. Nu intrați în panică, nu e vorba de Elvis Presley ci de „electronicele“ cu care Șuie și-au început cariera, cum ar fi memorabila „La mare“. Piesa care deschide noul disc colcăie de sound-urile analogice cu iz de The Orb și este de neratat pentru ascultătorii înscriși în ceea ce poartă denumirea de garda veche.  „Mergem mai departe“ aruncă discul spre zona cu care băieții a căror muzică ajunge din difuzoare până – sânge și-au obișnuit fanii în ultima vreme. Refrenul „De la stânga, la dreapta, până-n spate/  mergem mai departe“ se întipărește invariabil în creierul oricui, noul single fiind din categoria melodiilor cu lipici la public. Posesorii de urechi care s-au născut în vremurile în care CD-urile erau la modă vor fi încântați de sound-urile 90s ce se revarsă din „Hello Home“, iar „Etajul 10“ este relevantă grație textului în care băieții „o ard“ pe casa scării: „mă duc la etajul șase / ghici ce urmează/ o să îmi pierd pe scări/  bonurile de masă“.  Vocea de robot care se revarsă din „Mașina de dans“ nu are cum să nu te ducă cu gândul la creațiile Kraftwerk sau Daft Punk, iar „Omul de gheață“ te păstrează în aceleași coordonate sonore. O surpriză cât se poate de dulce vine odată cu „Retro Future“, în care își face apariția și acel specific bass numit „acid sound“ cunoscut din creațiile lui Josh Wink (de exemplu)  combinat cu alte bunătățuri , sesizabile pentru oamenii care nu au aflat de termenul „rave“ doar de pe Google. 

Momentele inspirate se lăfăie din plin și-n „Rin Tin Tin“, care are efecte fresh din categoria bass – music. Dacă melodia asta care va face furori în rândul celor care ascultă Skrillex sau Flume ar fi avut și text, putea deveni the next hit. Ușoare arome din categoria Mr. Oizo sunt sesizabile în piesa „Mmm“, iar una din cele mai reușite bucăți de aici poartă numele de „Îmi vine să cânt“, un amestec de Depeche Mode și Caribou, cu un text drăguțel de tot: „Aș vrea să locuiesc pe o stație orbitală /  să stau și să privesc aurora boreală / .ca un astronaut departe de pământ./ mă  simt atât de bine / și-mi vine să cânt....“. 

„Ne vedem în Neolitic“ și „Neon Star“ sunt alte momente bunicele, iar pe final...băieții plusează cu ceva surprinzător. Titlul melodiei te duce la vremurile în care Marusha cucerea topurile cu „Over the rainbow“, însă piesa „Dincolo de curcubeu“ te catapultează în bucățile semnate Klaus Schulze sau Vangelis, melodia fiind un soi de blues cosmic cu synth-uri melodioase din categoria celor folosite cu mulți – mulți ani în urmă de francezii de la Space, creditați adesea ca exponenții curentului space – disco, care a dus la apariția a ceea ce numim nowadays drept „electronica“. 

Una peste alta, Michi, Dobrică și Bean rămân pe „felie“ bine de tot , pionierii muzicii electronice de dans din România rămânând astfel „în cărți“ cu un album meseriaș. Care deocamdată se găsește la liber aici la download. Și care va avea și variantă pe vinil, după cum spun băieții de la Șuie. 

Haiku Salut - There is no elsewhere

Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami. Un alt amănunt care a făcut din Haiku Salut un nume deosebit este faptul că în concertele lor fetele evoluează alături de 20 de lămpi vintage care „clipesc“ în ritmul muzicii. Fetele cântă la acordeaon, pian, trompetă, chitară, ukulele, tobe și multe „electronice“, iar performance-urile lor au avut loc în locuri diverse ca librării sau biserici dar și într-un bazin (fără apă) în cadrul unui festival, unde spectatorii le-au privit „de sus“, de pe margine. 

Dincolo de poveștile etalate de fetele care fac o muzică instrumentală influențată de prea multe stiluri pentru a fi cuantificate într-o recenzie care nu-și propune să se întindă pe mulți kilometri lungime, magia acestui album constă în simplitatea construcțiilor muzicale care se observă cu ochiul liber în cele zece track-uri prezente aici. Marea majoritate a melodiilor se înscriu în așa numitul downtempo cu arome ambientale, multe armonii amintind de Orbital sau Boards Of Canada. Și lista poate continua. “Cold To Crack The Stones” conține o manipulare a unor sunete înregistrate de NASA în timpul fulgerelor dar și o porțiune realizată de Glastonbury Brass, care mai e prezentă și în piesa The More And Moreness. Discul ăsta fără cuvinte te lasă mască, fiindcă permite muzicii să își demonstreze adevărata vrajă. Atenția pe care o acordă cele trei fete celor mai mici detalii sonore e deosebită. Discul Haiku Salut este  o simfonie de culori și trăiri tomnatice  care își revarsă acordul peste întreaga natură, ce nu merită ratat. Nu se găsește „elsewhere“, vorba de pe copertă....

Bicep - Bicep

                                              

Fără îndoială că în zilele noastre e foarte greu să scoţi o muzică categorisită de urechile avizate drept „originală“. Nu doar din cauza că în orice stil muzical au apărut în ultima vreme „tone“ de creaţii care mai de care mai experimentale ci şi fiindcă în vremurile noastre ideea de „concept“ este tot mai precară. Iar atunci când vorbim de muzică electronică, lucrurile se complică şi mai mult, căci graţie tehnologiei actuale avem parte de aşa – zis muzicieni la fiecare colţ de stradă, iar o puzderie de albume seamănă cu „ceva“.

De la distanţă, albumul de debut al duo-ului irlandez Bicep pare a se încadra perfect în categoria descrisă mai sus: aceea a discurilor „trase la indigo“. Cu influenţe puternice din muzica electronică a anilor 90 şi track-uri executate impecabil din punctul de vedere al producţiei muzicale, piesele discului nu reuşesc să te atingă la o primă ascultare. Nu au nimic care să te facă să exprimi „waw“. Sunt un amestec ingenios de house, jungle breaks şi atât de binecunoscutele ritmuri de drum machine Roland 808 sau sound-uri disco. Adevărata valoare a albumului vine însă atunci când ai curiozitatea să asculţi piesele acestea cap – coadă, fiindcă conceptul irlandezilor capătă contur odată ce eşti familiarizat cu compoziţiile. Poţi avea surpriza să descoperi arome de Kraftwerk în „Kites“ sau minunatele acorduri ale celor de la Bianco de Gaia în „Rain“. Cireaşa de pe tortul numit Bicep rămâne fără îndoială „Aura“, o piesă care a făcut furori pe multe ringuri de dans din întreaga lume şi care un feeling aparte. Fiecare dintre cele 12 piese de aici au un aer aparte şi te pot duce cu gândul la diverse amintiri. Chiar şi Vespa, piesa de 90 de secunde care mie mi-a adus aminte de superba nebunie psihadelică a celor de la Yazoo numită I Before E Except After C .

Deşi ocoleşte cu bună ştiinţă „tendinţele 2017“ din muzica electronică, albumul Bicep este demn de fi declarat unul din cele mai interesante realizări ale anului. Asta pentru oamenii care ştiu să asculte fără prejudecăţi sound-uri electronice variate produse impecabil,. Pentru ei, discul ăsta „rupe“. Nu e neapărat pentru „prăjiţi“, carevasăzică. E frumos şi select. Executat cu bun simţ. E de neratat. 

Karpov Not Kasparov - Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)

                                            

Atenţie! E cât se poate de aiurea să treci pe lângă acest album „en passant“. Şi asta pentru că cele 12 track-uri incluse pe albumul celor de la Karpov Not Kasparov numit „Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)“ sunt de efect în special atunci când sunt devorate la căşti, departe de vuietul de zi cu zi. Sau pe un sistem stereo. Şi musai, cap – coadă, căci cei doi componenţi ai acestui proiect autohton oferă tuturor urechilor destupate o porţie de synth – pop burduşit cu stiluri mişto, made in Romania.

Istoria jocului de şah sonor între sintetizator şi percuţie (cum îşi alintă muzica cei doi componenţi i proiectului) a început încă din toamna anului 2011 cu un E.P. care a fost urmat la doi ani diferenţă de un altul şi un album apărut numai pe vinil undeva prin 2015. După cum era de aşteptat, piesele scoase la lumină de Valeriu şi Eduard au reuşit să facă furori prin cotloanele underground-ului românesc. Adevăratul „boom“ vine însă cu aceste „vocal edits“. Dincolo de vocile care adesea ţin loc de instrumente, aluatul muzical Karpov Not Kasparov ne arată o trupă matură, cu un sound bine închegat. Chiar dacă niciuna din piesele incluse aici nu e noutate pentru fanii vechi ai proiectului, există o mare diferenţă între variantele vechi şi bogăţia de reverii sonore care se revarsă din acest „update“. Poate ar mai fi de notat că live-urile lor sunt  mereu altfel şi de multe ori includ numere de dans contemporan, proiecţii cu şah între voluntari, figuri de balet, ore de aerobic sau coloane sonore în timp real pentru filme mute. Dacă mai amintesc şi că unele dintre aceste spectacole s-au întâmplat în locaţii neaşteptate, frizerii, azile de bătrâni, magazine de pantofi sau toalete de restaurant, e cât se poate de clar: băieţii ăştia n-au rămas repetenţi la orele de „inovaţie“.

Exact ca şi-n şah, discul începe cu o deschidere „neutră“, menită parcă a tatona „terenul“. Poate fi un soi de de Gambit Evans sau Deschiderea Ponziani, cert este că cele aproape două minuţele ale piesei „Opening“ reuşesc să creeze o stare de „aşteptare“. Care este răsplătită pe deplin, căci „Pawn Storm“ te transportă imediat într-o galaxie cu sunete ciudate, care aminteşte oarecum de piesele create de Gesaffelstein. Mai puţin „nervoase“ dar la fel de inspirate. Chiar dacă în primele secunde ale piesei  „Mechanical Turk“ ai vaga impresie că vei asista la un moment Underworld, pe parcurs melodia evoluează spre alte zări sonore, iar synth-ul se mulează perfect peste instrumentaţia mega – inspirată. Odată ce păşeşti în zona piesei „Kaissa“ lucrurile devin şi mai interesante, căci întreaga structură a piesei este pur şi simplu „adorable“. E un amestec ce te duce cu gândul la MGTM, Kavinsky sau Justice. Câte puţin din fiecare, în cantităţile ideale pentru a oefri un amalgam delicios. Printre momentele de remarcat se numără cele două variante ale piesei „Nothing is as healing as the human touch” (mai ales în varianta de final) sau „Choose your colour/Gipsy Dark”, aceasta din urmă având parte de un topping sonor din zona muzicii pe care ne place să o considerăm ca fiind „world de România“. Una din piesele cele mai cunoscute ale celor de la Karpov Not Kasparov este cea dedicată celebrei Elisabetha Polihroniade, care demonstrează că băieţii se ştiu bine de tot şi cu incursiunile în free – jazz şi experimental music. Un alt moment care va fi apreciat aşa cum se cuvine de amatorii de muzici „mai puţin pop“ este „The Trouble with time“, care pare a fi o melodie scrisă special pentru un soundtrack de desene animate din anii 80, într-un subsol tapetat cu postere din revista Bravo, în care synth-urile pur şi simplu o iau razna. În cel mai frumos chip cu putinţă. 

Nu ştiu exact care a fost strategia celor de la Karpov Not Kapsparov cu acest joc de şah sonor dar certific faptul că „partida“ asta e una care emană gânduri pozitive. Cu siguranţă este unul din discurile care merită să prindă un loc în topul celor mai bune apariţii româneşti din 2016, chiar dacă în clasamentul subsemnatului nu a figurat, graţie faptului că discul a apărut la sfârşitul anului trecut. Karpov Not Kasparov îmbină într-un mod radios sound-urile 80s cu electro – pop – ul francez al unor Justice sau General Eletricks peste care se aude un clipocit fin de Dâmboviţa. E un soi de „chessmaster“ de România pentru care s-a inventat neaoşa expresie „marfă“.

Justice - Woman

                                              

 Pare greu de crezut dar francezii de la Justice au editat până acum doar trei materiale discografice în cei nouă ani de existenţă pe scena muzicală a muzicii. Asta dacă punem la socoteală şi excelentul disc Woman, apărut pe 18 noiembrie, un disc în care maeştrii sound-ului electronic îmbibat cu accente industrial şi disco a la anii 70 îşi arată din nou punctele tari. Desigur, orice ascultător familiarizat cu Justice tinde să găsească eventuale asemănări cu precedentele † sau  Audio, Video, Disco, discurile care au pus Justice pe hartă. Comparaţiile cu creaţiile anterioare sunt mai puţin importante, căci în 2016 sound-ul Justice nu mai e atât de „fresh“ precum era acum nouă ani. Cu toate acestea, oamenii nu fac deloc rabat de la standardele ridicate cu care ne-au delectat în trecut, carevasăzică Woman este cel puţin la fel de enjoyable ca şi apariţiile anterioare.



„Safe and Sound“ reuşeşte să fie un start mega – captivant din mai multe motive. În primul rând synth-urile care răzbat din această compoziţie sunt uncroyable de catchy. E genul acela de piesă care nu are cum să nu te binedispună, deşi pe alocuri acest psczhadelic disco e prea repetitiv. Dar, hey, asta e unul din trademark-urile celor de la Justice, deci nu avem niciun motiv de complain. După o piesă care reuşeşte mai mult să declanşeze „Plaesure“, discul merge mai departe cu un moment de excepţie, căci Alakazam oferă un amalgam de armonii pozitive care pur şi simplu te copleşesc, iar „Fire“ oscliează oarecum în zona conaţionailor de la Daft Punk. Chorus, în schimb se învârte periculos de tare în zona stăpânită odinioară cu multă măiestrie de Chemical Brothers. În zona pieselor cu lipici se poate încadra şi single-ul Randy. „Piesa a început ca un fel de industrial techno, dar am fost într-o stare de spirit atât de bună încât până la sfârşit a devenit o piesă cât se poate de plăcut. Ca şi cum eşti în maşină cu cei mai buni prieteni ai tăi, sau cu iubita ta sau cu copii tăi. Şi ăsta e feeling-ul întregului album“, spunea  Xavier de Rosnay într-un interviu acordat postului BBC Radio 1. „Heavy Metal“ iese oarecum din tiparul acestui disc, fiind cel mai „nervos“ moment al francezilor. Una peste alta, Gaspard Augé şi Xavier de Rosnay au reuşit să rămână cu acest disc în elita muzicii electronice actuale, menţinând ştacheta la nivel ridicat. Iar dacă faceţi parte din oamenii care nu sunt închistaţi într-un anumit stil anume şi vreţi să mai băgaţi o ureche la muzică bună dance din 2016, puneţi mâna pe Woman. Merită.

Nicolas Jaar - Sirens

                                                

Chiar dacă în vremurile noastre tot mai puţini artişti pun preţ pe coperţile discurilor (mai ales în muzica electronică), Nicolaas Jaar nu face parte din această categorie. Dealfel, tânărul american cu origini din Chile este foarte greu de categorisit. Deşi se inspiră cât se poate de sănătos din house şi techno, piesele lui au parte de sound-uri misterioase, loop-uri de chitară, pian şi multe alte asemenea bunătăţuri sonore care fac ca muzica lui să fie „ambalată“ undeva la capitolul muzică experimentală. După un prim album cât se poate de bine primit în întreaga lume şi câteva colaborări cu chitaristul Dave Harrington în proiectul Darkside, Jaar a revenit cu Sirens, un disc la fel de misterios ca debutul său, dar care oferă o paletă cât se poate de largă de emoţii pozitive oricărui meloman open – minded. Revenind la coperta acestui album, “YA DIJIMOS NO PERO EL SI ESTA EN TODO” se traduce prin „Am spus deja nu, dar da-ul e în toate“, o referire la activiştii din Chile  şi referendumurile dictatorului  Augusto Pinochet.
Albumul porneşte la drum foarte întortocheat cu o piesă care-ţi zice „Killing Time“ şi care nu oferă mai nimic preţ de 120 de secunde. Melodia prinde viaţă cu sample-uri inedite, sound-uri ambientale şi sunete de pian deosebite şi devine undeva pe la mijlocul ei o baladă superbă, care etalează şi un mesaj. Şi asta pentru că versurile “I think we’re out of time/Said the officer to the kid/Ahmed was almost 15 and handcuffed,”, reprezintă o referire la incidentul de anul trecut din America, unde un băiat de 14 ani a fost arestat pentru că a dus la școală un ceas, pe care îl realizase de unul singur acasă, pentru a i-l arăta unui profesor. Lucrurile devin foarte interesante în piesa "The Governor" care amestecă într-un mod ingenios tobe distorsionate cu sound-uri naturale de pian, iar „Leaves“ e o piesă ambientală care are darul de a-ţi aduce cele mai frumoase sentimente în suflet. Pentru amatorii de „hituri“ există aici piesa "No,", în care Jaar cântă în spaniolă şi care este brăzdată de câteva efecte sonore care merită să fie ascultate la căşti, pentru o savoare completă. Total ieşită din contextul acestui album este "Three Sides of Nazareth", un electro – punk care aduce pe alocuri a Suicide, iar „History Lesson“ alunecă în zona romantică a muzicii electronice.

Cu acest al doilea album solo, Nicolas Jar demonstrează că muzica electronică din zilele noastre poate oferi surprize cât se poate de plăcute oricărui meloman, iar uşurinţa cu care amestecă diverse stiluri fac din acest tânăr în vârstă de doar 26 de ani un nume de referinţă.

Acid Arab - Musique de France

                                          

Fiindcă trăim în nişte vremuri numite mai mult sau mai puţin şugubăţ „polittically correct“, atunci când în mass – media apare cuvântul „arab“, lucrurile tind să devină extrem de sensibile. Şi-n lumea muzicală, unde unul din exemplele cele mai elocvente a fost cel creat de primul single al grupului The Cure. Numit „Killing an arab“ şi inspirat dintr-un roman al lui Albert Camus, single-ul a avut parte de reacţii cât se poate de controversate, care au dus până acolo încât în unele concerte ale trupei, piesa să fie cântată cu titlul „Kissing an arab“.

Conform descrierii proprii, Acid Arab este un duet din Paris al cărui ţel este să amestece tot felul de muzici est – europene (din Nordul Africii, Liban, Egip, Turcia sau Mumbai) cu sunete elctronice, de la acid house la techno. De-a lungul vremurilor, nu puţini au fost care au pornit pe aceeaşi abordare şi în multe cazuri, rezultatele au fost mai mult sau mai puţin dubioase. Spre deosebire de multe abordări ale acestei „felii“ francezii care-şi spun Acid Arab reuşeşsc să iasă-n evidenţă cu abordări „fresh“ şi artificii sonore electronice izbutite presărate în momentele „cheie“. Multe din albumele astea care amestecă electronica cu muzica africană sunt „nebalansate“. Fie au prea multe efecte electronice, fie abundă în tradiţionalisme. Acid Arab reuşesc să păstreze balanţa exact la mijloc, astfel încât cele zece piese incluse aici sunt un real deliciu sonor atât pentru cei îndrăgostiţi de word – music cât şi pentru cei acaparaţi de acid şi techno. Este un album „sălbatic“, dacă e să ne luăm după recenzia făcută de revista britanică Mixmag, dar cât se poate de interesant, dacă e să îl raportăm la ceea ce se ascultă în zilele noastre.


Desigur, unul din motivele pentru care acest album sună cât se poate de „corect“ este  faptul că la realizarea acestuia au contribuit o armată de artişti, cunoscuţi în lumea arabă. Printre care se numără  Kenzi Bourras,  Rizan Said, Cem Yıldız, A-WA şi alţii. Drept urmare, track-urile abundă în diversitate muzicală. Printre momentele de glorie ale discului se numără “Buzq Blues” (un mix demenţial de electronice cu groove-uri nord africane), „Le Disco“ sau “La Hafla“. Din fericire, discul nu este un mix de vest şi est ci cuprinde o gamă largă de crâmpeie din multe stiluri muzicale, în care putem aminti disco, rock, electro (de partea vestică) şi world – music din mai multe părţi ale Globului. În secolul nostru divizat în principal între est şi vest, albumul acesta creează o punte de legătură între cele două civilizaţii şi reuşeşte să înlăture declaraţiile politice, scoţând la suprafaţă magia muzicii. Din orice colţ geografic ar proveni ea.

Subcarpati - Satele Unite Ale Balcanilor

                                        

Spre deosebire de cele trei materiale discografice editate anterior acestui „Statele Unite Ale Balcanilor“, „echipa“ constituită în jurul conceptului Subcarpaţi reuşeşte să facă un pas înainte. Şi asta, în primul rând pentru că oamenii au reuşit să iasă din carapacea aceea de hip – hop – etno pe care au pedalt en – gros până acuma. Nu ştiu exact de unde vine această maturitate a echipei. Poate datorită faptului că în ultima vreme, trupa a experimentat diverse chestiuni. Cum ar fi concertele susţinute alături de Orchestră. Poate datorită faptului că în „echipă“ apare şi timişoreanul Alin Stoianovici (acordeon şi synth). Poate pur şi simplu, oamenii au simţit că trebuie să facă şi altceva. Cert este că „it just happened“.

Carevasăzică, melodiile nu mai sunt atât de simpluţe ca-nainte. Se mai aude pe ici pe colo şi drum and bass, ba chiar şi rock. Ca să nu mai zic de breakbeat şi grime. Plus alte bunătăţuri surprinzătoare. Avem Subcarpaţi mai cizelat. Cu „topping“ –uri trendy adăugate peste acelaşi aluat hip – hop îmbibat cu folclor autentic, preparat de membrii fondatori. Desigur,textele respectă întru-totul tendinţele actuale. Unde nu e folclor, e ceva de genul „Ştiu ca să muncesc sau ca să beau țuică de prune / Oamenii mei, o mie de idei căntă la strună/Oamenii mei, o mie de gânduri, de rânduri/ Taica n-are timp tot le scrie printe frânturi/Și ne cântăm, ne dansăm meseria“. Rabdă inima, prima piesă promovată din acest disc creionează destul de bine „direcţia“. Există şi momente neinspirate („Vremea mea“, „De dor şi de bucurie“ sau „Românul nu moare“), dar per ansamblu rezultatul e onorabil. „Dintr-o lume în altă lume“ alunecă pe câteva beat-uri din era de aur a celor de la The Chemical Brothers sau Prodigy, la fel ca şi „Vremea mea“, piesele fiind destul de antrenante şi reuşite. „Un câti un“ îţi aduce aminte de Hide you-ul celor de la Kosheen, iar „Lunea tahina“ se învârte în jurul unor armonii cât se poate de diferite faţă de restul pieselor, care te duc cu gândul la synth – pop – ul practicat odinioară de Depeche Mode.

 Overall, chiar dacă „brand“-ul Subcarpaţi s-a clădit pe un fundament discutabil, piesele de pe acest album sună binişor şi vor face deliciul multor amatori de world – music. Şi nu numai, căci spre deosebire de multe alte trupe româneşti, formaţia asta a reuşit să prindă bine şi-n mainstream şi-n rândul acelora care cică o ard underground.. Mi-e greu să remarc cireaşa de pe tort din Statele Unite Ale Balcanilor. Până una alta, pe „felia“ asta Subcarpaţi rules. Avem de-a face cu un produs frumos ambalat, care se vinde bine şi este satisfăcător. Da, chiar dacă albumul se poate descărca pe gratis de pe Internet, Subcarpaţi se vinde bine, graţie marketing-ului deştept. Şi sincer, nu e nimic rău în asta. Dacă aţi fredonat Subcarpaţi până acuma, sunt mari şanse s-o faceţi şi-n continuare. Pentru ceilalţi, e un album decent, mai reuşit ca anterioarele.

Otherside - Neverending

                                          

Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat. 

Anna Meredith - Varmints

                                                 

Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capitolul delicatese, din mai multe posibile motive. Unul ar fi acela că Anna Meredith se simte bine în ambele ipostaze. Artista a devenit cunoscută prin participarea ei în din BBC Scottish Symphony Orchestra şi Sinfonia VIVA. Pe lângă asta, a compus diverse chestii clasice, dar a cochetat adesea şi cu sound-urile electronice. Carevasăzică, ştie să facă switch-uri superbe între cele două stiluri. Dar asta nu e tot. Căci, Varmints are arome de folk. Ba chiar şi de rock. Presărate cu beat-uri folosite îndeobşte de artişti de genul Caribou. Toate acestea adăugate într-un aluat de muzici clasice copt cu mare grijă în laboratorul personal al artistei. Poate ar mai fi de adăugat şi faptul că muzica asta e undeva între casual şi haute couture. Are destule perle şi pentru cei care caută cu tot dinadinsul originalitatea dar nu poate fi neglijată nici de către aceia care caută lucrurile mai simple şi relaxate.


Varmints începe într-un mare fel cu Nautilus, o piesă care are vreo patru anişori vechime, dar care trasează cât se poate de exact drumul pe care păşeşte artista britanică. Într-un interviu acordat site-ului diymag, creatoarea acestui album sublinia faptul că ea nu compune pastişe. „Nu încerc să scriu versiuni ale unui cântec. Cred că au ieşit aşa cum trebuie. Fiecare cântec are ceva al lui, care m-a făcut să-mi doresc să-l compun“ spunea Anna Meredit, care în trecut a compus printre altele şi Concerto for Beatboxer and Orchestra (o colaborare cu Shlomo). Single-ul Taken este un alt moment care zugrăveşte pe deplin multitudinea de influenţe ale artistei. Sintetizatoarele sincopate dublate de incursiunile chitaristice a la Nirvana sunt combinate cu voci din zona art – pop într-un mod cât se poate de izbutit şi conferă melodiei un aer aparte. „Nebuniile“ experimentale sunt combinate cu momente din zona de confort a muzicii clasice (Lost Rose). Vocea artistei care se face auzită în Something Helpful aminteşte de vremurile folk ale muzicii britanice, în timp ce R – Type oscliează undeva între dance, clasic şi rock. Există şi momente apropiate de muzica pop a vremurilor noastre (Dowager, de exemplu), iar The Vapors este o excursie de aproape şapte minute în lumea plină de mistere a artistei britanice, cu dese incursiuni în muzica clasică dar şi percuţii cât se poate de impresionante, care nu se regăsesc de obicei în această zonă. Ghiveciul acesta de stiluri este cât se poate de reuşit în acest caz şi oferă ascultătorilor open – minded o experienţă de zile mari. Categoric, Anna Meredith este o vizionară. Pe parcursul albumului ei de debut ai impresia că asisţi la o „înfruntare a titanilor“. Una în care nu există un verdict final.  Folk-ul se ia la trântă cu bass music, iar în celelelte reprize asişti şi la meciuri între dance şi rock, dar influenţele clasice nu au adversar p-aici. Diversele „direcţii“  fac din acest Varmints o audiţie mai mult decât agreabilă. Indubitabil, este unul din cele mai interesante albume ale anului în curs.

Club Cheval - Discipline

                                                

Prima audiţie a albumului de debut al francezilor care-şi spun Club Cheval te lasă cu oarecare nelămuriri. Şi asta, pentru că, aparent, amestecul de voci folosite preponederent în R & B-ul tipic american cu ritmurile „merveilleux“ ale house-ului tipic franţuzesc creează un talmeş – balmeş. La prima audiţie, căci pentru cei care au răbdarea să deguste întreg meniul, se aleg cu o  „ciorbă“ cât se poate de gustoasă. Poate din cauza că majoritatea compoziţiilor incluse pe acest disc sunt adevărate explozii de energie. Sau poate că îmbinarea asta de stiluri muzicale „trendy“ este făcută cu mare băgare de seamă. Diversitatea stilistică nu ar trebui să mire pe nimeni, căci cei patru componenţi ai acestui echipaj care s-au cunoscut în oraşul lor natal Lille, au preferinţe muzicale „culese“ din genuri cât se poate de diferite. Sam Tiba, MYD, Canblaster şi Pantero666 contribuie fiecare în egală măsură la acest conglomerat muzical. Dincolo de piese, fiecare dintre ei are câte un interludiu care subliniază pe deplin personalitatea celor patru artişti. Un alt fapt demn de remarcat este acela că oamenii aceştia „respiră“ şi prin proiecte proprii şi de-a lungul ultimilor patru ani au colaborat printre altele şi cu Brodinsky. Şi nu în ultimul rând, un alt amănunt interesant este că vocea care se aude pe majoritatea pieselor îi aparţine unui muzician de studio pe numele lui Rudy, care a colaborat printre altele cu nume ca The Weeknd sau Jason Derulo.

Discul porneşte cu piesa intitulată „Debut“, care creionează misteriosul Univers sonor inventat de Club Cheval. Young Rich and Radical e primul moment de excepţie al albumului, în care sound-urile moderne se întrepătrund cât se poate de inspirat cu un cor de copii şi o voce trecută prin multe efecte, care conferă o autenticitate deosebită compoziţiei. Următoarea piesă, From The Basement To The Roof te duce în sfera adevăratului deep – house, unde beat-urile de sorginte britanică sunt amestecate ingenios cu influenţele franceze ale muzicii electronice.  Nothing Can Stop Us Now şi Legends sunt alte momente cât se poate de reuşite ale acestui material discografic, iar interludiile dintre piese conferă un aer cât se poate de „fresh“. Desigur, cireaşa de pe tort este „Discipline“, una din piesele care descrie pe deplin „ghiveciul“ stilistic. Chiar dacă conţine şi unele elemente mai puţin gustate de semnatarul acestor cronici – în speţă efectele de voce a la The Weknd – per ansamblu, muzica celor de la Club Cheval e ingenioasă. Spre deosebire de alte albume din zona electronică care încearcă să îmbine diverse subgenuri ale muzicii actuale, „Discipline“ reuşeşte să-ţi dea această impresie fără a se folosi de trucurile folosite din plin de producătorii din zona asta. „Discipline“ e muncă de echipă din start până la final şi emană un aer de originalitate demn de remarcat. Cu influenţe variate din zonele Daft Punk, Laurent Garnier, The Weeknd, Timbaland sau Justice, oamenii aceştia au pus la cale un album interesant. Dincolo de concepte sau experimente, Club Cheval are „acel ceva“ al lui care diferenţiază adevăratele talente de restul lumii. Sunt sigur că dacă se vor păstra în aceeaşi zonă, Club Cheval au şansa să devină un nume de referinţă pentru muzica electronică.  

Essaie Pas - Demain Est Une Autre Nuit

                                         

Scena canadiană de muzică reflectă cât se poate de exact diversele influenţe care au cizelat naşterea acestei ţări. Alături de rădăcinile americane şi franceze, aici se regăsesc o sumedenie de alte „arome“, iar de-a lungul vremurilor acest fapt a fost demonstrat de o serie de nume care au devenit cunoscute worldwide, cum ar fi Guy Lombardo, Paul Anka, Neil Young, Rush, Celine Dion sau Michael Bubble. Dincolo de scena „mainstream“, Canada oferă o serie de delicatese sonore şi-n zone mai puţin vizibile la export, dar care alcătuiesc o scenă underground cât se poate de solidă. Alături de Austra sau Trust, scena „electro“ din această ţară e reprezentată şi de Essaie Pas, un nume relativ nou pentru melomanii europeni, dar care a editat în ultimii cinci ani câteva release-uri remarcabile. Marie Davidson şi Pierre Guerineau au debutat pentru DFA Records cu acest material discografic care nu trebuie să lipsească din colecţia niciunui meloman îndrăgostit de soundscape-uri post – industrial şi cold – synth – wave. Desigur, posibilele etichete care se pot lipi de acest produs sunt multiple. Aş putea spune că familia Essaie Pas (cei doi sunt căsătoriţi) compune o filă aparte în minimalismul muzicii electronice. Sau că unele piese amintesc de electro – disco sau de frumuseţea beat-urilor etalate printre alţii de Factory Floor. Frumuseţea pieselor este completată şi de armonii care amintesc pe alocuri de synth – pop –ul anilor 80, atât de bine creionat de Human League, de exemplu.

Discul acesta este unul remarcabil mai ales datorită faptului că încalcă cu bună ştiinţă graniţele stilistice ale muzicii. Are porţiuni de EBM, nebunii din epoca „early techno“, picături de post – industrial şi doze serioase de muzici de film specifice producţiilor „noir“. „Demain Est Une Autre Nuit“ deschide acest material cu o odisee spaţială care îţi aminteşte de filmele lui Stanley Kubrick sau Andrei Tarkovsky. Următorul moment al acestui disc “Depassee par le fantasme” continuă linia „rece“ a synth-urilor care îţi provoacă fiori, dar adevăratul moment de graţie în această primă parte a albumului este Retox, unde vocea solemnă a lui Pierre reuşeşte să creeze o atmosferă cât se poate de interesantă. Sound-ul este completat cu vocea solistei şi piesa „prinde“ încă de la prima audiţie. „Carcajou“ - prima piesă compusă de cei doi artişti - are un groove cât se poate de cosmic şi arome de Vangelis pe alocuri. Cu totul alte sound-uri apar în „Le Port du Masque Est de Rigueur“, un electro – pop hipnotizant. Diversitatea influenţelor este prezentă şi în Facing The Music, cea mai experimentală piesă a albumului, o combinaţie superbă între minimalismul celor de la D.A.F. şi experimentele celor de la LCD Soundsystem. Revenind la momentele niţel mai catchy, merită să amintim debordanta Lights Out, care te cucereşte din prima. Şi pentru că orice disc „misterios“ trebuie să beneficieze de un final aprte, piesa „La Chute“ are menirea să te teleporteze într-o cameră unde diapozitivele de pe ecran îţi creează un sentiment aparte. „Demain Est Une Autre Nuit“ este un disc de colecţie, care constituie un adevărat tiramisu pentru urechile celor care gustă synth-urile minimale. Singurul minus al acestui album este faptul că cele opt piese însumează numai 36 de minute de audiţie.

Cobzality - Paparuda 2.0

De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif. Cobzality este proiectul muzical fondat în 2012 de doi dintre foştii membri Sistem, Florin Romaşcu şi timişoreanul Robert Magheţi, cărora li s-a alăturat, ca solist vocal, Bianca Purcarea. Pentru realizarea discului, cei trei artişti au îmbinat instrumente tradiţionale precum cobza, caval, nai, fluiere şi taragot cu sound-uri moderne şi elemente ambientale.

Printre lucrurile care fac ca acest album să fie interesant este faptul că pe lângă piese arhicunoscute din folclor, există şi „bucăţi“ mai puţin „rulate“ (şi ştiute). Cum ar fi Mîndra de la Jiu, care e prezentă aici în două variante absolut memorabile. Desigur, dintr-un asemenea album nu avea cum să lipsească „De la căpâlna“, o melodie care a fost preluată de atâtea ori încât cred că nimeni nu mai ştie exact varianta originală. Printre altele piesa asta a fost inclusă ca sample de rapperul american Jay Z în piesa lui Murder To Excellence. Cobzality reuşeşte să îmbrace această compoziţie în straie cât se poate de inedite. O altă compoziţie care a fost adaptată în nşpe mii de variante este „Până cân nu te iubeam“. Una din variantele magice pe care mi-a fost dat să o aud la această piesă este aceea „furmizată“ de americanii de la Pink Martini, cu aportul solistei Storm Large. Revenind la Cobzality, îmi place faptul că oamenii aceştia acordă o importanţă deosebită atât filonului folcloric cât şi elementelor moderne. De fapt, acesta e şi unul din secretele pentru care Cobzality merită sincere felicitări: echilibrul perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism. Chiar şi „Aseară ţi-am luat“, o altă piesă arhicunoscută sună cât se poate de bine în versiunea lor, iar „Pamentu Caval“ este un alt exemplu de melodie care pur şi simplu îţi pică cu tronc de la prima audiţie graţie balansului perfect dintre orchestraţiile actuale şi porţiunile de instrumente tradiţionale atât de bine aşezate în compoziţie. Mi se pare surprinzător faptul că unele din melodiile cântate prin concerte în aceşti trei ani de Cobzality nu şi-au găsit loc pe acest album de debut.

Invariabil, vor exista voci care simt nevoia să explice diverse paralele între proiectul Cobzality şi Subcarpaţi. Există voci care chiar au sugerat un featuring între cele două proiecte. Din fericire – sau din păcate, după caz – colaborarea asta nu a avut încă loc. Deocamdată. Şi e mai bine aşa, căci Cobzality „umblă“ la folclorul românesc într-un mod mult mai natural şi subtil decât cei de la Subcarpaţi. E o abordare mai finuţă – dacă vreţi - fără prea multe E-uri şi ingrediente artificiale. Deşi e mult diferit faţă de „Cantofabule“ - le celor de la Phoenix, albumul ăsta merge pe o linie iniţiată de legendele rock-ului românesc, îmbrăcând versiunile originale ale pieselor într-un „dress – code“ de bun gust. Una peste alta, sfatul meu este să puneţi mâna pe acest album, fiindcă merită din plin. Faceţi-l cadou de sărbătorile de iarnă, fiindcă e mult mai mişto să asculţi varianta Căpâlna la gura sobei cu Cobzality, decât să rememorezi de mii de ori acelaşi Last Christmas sau tonele de „White Christmas“ care apar în fiecare an în preajma sărbătorilor de iarnă pe diverse compilaţii. Cobzality au reuşit să pătrundă cu acest disc în selecta categorie muzicală ce poartă eticheta de „world – music“, iar piesele de pe acest disc de debut emană prin fiecare por al lor, un sentiment de „good job“. Se prea poate ca abordarea propusă de ei să nu „prindă“ atât de bine la cei obişnuiţi cu music for the masses, dar cu siguranţă va bucura pe deplin urechile melomanilor adevăraţi.

Odezenne - Dolziger Str. 2

Cred că sunt în asentimentul mutora atunci când subliniez – pentru a nu ştiu câta oară – faptul că muzica fabricată în Franţa are un iz aparte, pe care cu greu îl găseşti în culturile altor ţări de pe continentul nostru. Un nou exemplu care vine să confirme afirmaţia enunţată anterior este trio-ul francez Odezenne. Formaţia alcătuită din Alix, Jaco şi Mattia a scos recent cel de-al treilea material discografic numit Dolziger Str. 2, un album care merită să intre în atenţia tuturor melomanilor indiferent de „orientare“ stilistică, din mai multe motive. Presa franceză i-a numit pe cei trei muzicieni „exponenţii unui nou curent rap“ al Franţei. Alţii s-au aventurat să îi descrie drept exponenţii unui nou stil muzical francez. Ca de multe ori şi de această dată etichetele nu-şi prea găsesc rostul atunci când vine vorba să caracterizezi produsul Odezenne. 

La prima vedere, compoziţiile lor ar putea fi încadrate în rap. Lucrurile nu-s chiar aşa simple, căci dincolo de „flow“-ul caracteristic hip hop – ului oamenii aceştia se folosesc de câtevas negative complet diferite faţă ceea ce se petrece deobicei în această zonă muzicală. Muzica celor de la Odezenne e caracterizată de un eclectism notabil, fiind o combinaţie de electro, rock alternativ, jazz dar şi chanson francaise. Peste care sunt turnate picături de rap parizian, aşa doar cât să dea un gust deosebit acestui ghiveci extrem de gustos.

Un corps à prendre este piesa care deschide într-un mare fel acest disc, cu un negatic care pare a fi un amestec de electronică cu accente cât se poate de dubioase. Unul din cele mai reuşite momente este Bouche à lèvres, un single care exprimă pe deplin magia aparte a artiştilor francezi care repetă obsesiv „Souvent la tête dans la cantine, je dessine, je dessine / Le gout amer de ta cuisine, mes babines, mes babines“. Cu unele chitări care amintesc pe alocuri de conaţionalii lor de la Ratat şi un „pam pam“ cât se poate de bine structurat, piesa asta merită ascultată „encore, encore“. E pur şi simplu una din acele piese „vraiment incroyables“ şi lucrurile continuă în aceeaşi notă pozitivă, căci track-ul numărul trei de aici e un alt „boom“ cât se poate de reuşit. Dincolo de cuvintele reuşite (Vi-vilaine comme une chienne dans une bouche dégueu
Vo-vodka dans la tête, y'a d'la house de goût Va-vas-y dans la fête, cet étrange négo Doudou se dégoûte, doudou doute), ascultătorul are parte din nou de un negativ cât se poate de inspirat. 

„Cabriolet“ are parte de o orchetraţie care pare a fi o combinaţie reuşită între Pink Floyd şi Radiohead, iar „Vodka“ e un alt moment în care chitările psihadelice îşi fac simţită prezenţa cât se poate de evident. Dacă e să asculţi Boubouche ai impresia că tocmai ai dat peste un experiment electro în care synth-urile sunt scoase parcă dintr-o navă extraterestră. Asta până undeva până spre mijlocul melodiei, căci mai apoi în ecuaţie intervin din nou efecte de Twin Peaks. Satana e un alt punct de atracţie al acestui disc, iar pentru final artiştii au apelat la o altă piesă ...enigmatică. On nait on vit on meurt are de toate: percuţie din categoria „de ascultat cu urechile ciulite“, efecte electronice „împrumutate“ parcă din visteria unor artişti experimentali şi bineînţeles mesaj.

Indiferent cum categoriseşti acest album, cei trei francezi care alcătuiesc formaţia Odezzene reuşesc să surprindă cu ceva fresh. „Nu ştim ce cântăm. Nu pentru că nu avem influenţe, ci pentru că nici noi nu știm ce să facem. Pur şi simplu, iese aşa. Facem muzică, fără a încerca să definim lucrurile“, spuneau membrii formaţiei într-un interviu. Şi dacă tot am amintit de influenţe, oamenii aceştia citează nume ca Radiohead, Bjork,  Rage against the machine, Dead Prez , Pearl Jam,  Korn,  Grandaddy,  Smashing Pumpkins, Akhenaton, The Pharcyde Serge Gainsbourg, Gonjasufi, Death Grips,  Grauzone,  David Bowie,  The Clash sau  Lee Scratch Perry. Adică un talmeş balmeş. Interesant este faptul că discul acesta s-a născut după o perioadă în care membrii trupei s-au autoexilat în capitala Germaniei. Poate de aici vine şi diversitatea care se regăseşte din plin în cele zece piese. Şi pentru final, merită să mai citez din vorbele francezilor. „Discul ăsta e Berlin. Văzut de la fereastră, cu un Currywurst în mână şi cu ochii concentraţi pe păsări“. Dolziger Str. 2 e de ascultat cu atenţie, căci conţine bunătăţuri cum numai „les francais“ ştiu să creeze.

Baba Dochia - Twelve Lambskins

Deşi m-am cam săturat să tot repet clişeul acela cu „muzica românească e la pământ“, din când în când expresia asta nu are cum să lipsească dintr-o recenzie. Mai ales dacă ea e dedicată albumelor româneşti. Aşadar, primul album al clujenilor de la Baba Dochia e o apariţie interesantă. În industria muzicală autohtonă. Formaţia care face parte din valul „underground“ al scenei clujene reuşeşte să se separe de marea majoritate a producţiilor autohtone în primul rând ca stil muzical. Spre bucuria multora, băieţii nu pedalează pe acel rock alternativ cântat în neştire de-alde Les Elephantes Bizzares (şi mulţi alţii din aceeaşi pălărie), sau de folk – rock-ul omniprezent pe la noi. 

Citisem undeva prin site-urile româneşti, cum că băieţii ăştia se situează undeva între rock şi electronica. Perfect de acord, cu completarea că e vorba de un sound electronic „bazat“ pe atitudine rock. Ideea pe care e construită fundaţia acestui disc este cât se poate de lăudabilă, problema e că sound-ul folosit e „fumat“ prin ţările civilizate. Dacă e să dăm crezare celor declarate în press release-ul acestui album de către Marius Pop – principalul producător al trupei şi membru fondator – influenţele clujenilor ar fi Death In Vegas, Apparat sau Trentmoller. Nu-mi stă defel în caracter să fiu cârcotaş, dar niciunde în cele 12 piese care alcătuiesc acest album n-am sesizat nimic din visteria numelor amintite ca şi influenţe. Asta nu înseamnă însă că „fundaţia“ nu este solidă.

Cele 12 cojoace ale Babei Dochia au fost create în decurs de 9 luni, fiind scrise în studiourile personale, "din dormitor", ale celor doi producători, care alcătuiesc acest proiect.  Printre cei care şi-au adus aportul la definirea celor 12 piese se numără Ioana Lefter de la Fine It’s Pink, solista piesei „Wind", basistul Harry Up de la Mushroom Story, care a contribuit cu linia de bas la „Slaps" sau poetul  Dan Lototchi care recită pe piesa .„Pandemoniu". Cel mai adevărat moment al discului este Pădurea Neagră, un track care are toate şansele să-ţi intre „sub piele“ încă de la prima audiţie. Dacă pe acest disc ar fi existat mai multe momente de acest gen, rezultatul ar fi fost magnific. 

Printre celelalte momente interesante se mai numără „Osmosis“ (a cărei construcţie îmi aduce aminte pe  ici pe colo cu vremurile expuse acum vreo 15 ani de cei de la Three Drives On A Vinyl ş-a lor nemuritoare piesă Greece 2000) sau „Nightride“, care are un feeling aparte. De amintit ar mai fi şi „Pandemoniu“ şi „Slaps“. Chiar dacă „electronicele“ folosite de clujeni îţi aduc aminte de anii 90 şi 00, per ansamblu, conţinutul e interesant. Iar, pe viitor, dacă sound-urile astea vor fi ancorate mai mult în realitate, rezultatul ar putea fi uimitor. Cu ceva ani în urmă, aş fi picat pe spate să descopăr aşa un sound la vreo trupă românească.  În 2015, am însă aşteptări mai mari. Pe scurt, adevărul gol – goluţ este că în sărăcăcioasa muzică românească albumul de debut Baba Dochia e o apariţie demnă de remarcat.