The Mono Jacks - Norul nouă

 

Spre deosebire de perioada în care a activat în formația AB4, una din trupele care cu vreo două decenii în urmă aborda un rock cu cojones în acea perioadă, Doru Trascău s-a metamorfozat în The Mono Jacks într-un stil muzical mai puțin gălăgios, digerabil pentru urechi de toate felurile, inclusiv pentru cele care sunt obișnuite cu sonoritățile pop – rock. Desigur, The Mono Jacks face parte din cartelul românesc al trupelor care activează în ceva care poate fi etichetat a fiind indie – rock românesc. Ciorba asta e formată din trupe care oscilează abil între texte cu angoase specifice spațiului nostru geografic și un 90s rock, post – grunge sau alternative, bine executat, cu priză mai ales la melomanii care nu-s neapărat înrolați într-un stil muzical anume.  

Chiar dacă scriptic, muzica asta este cât se poate de lovely, ceea ce lipsește din meniu este orginalitatea. Sound-ul albumului este corect și balansat, dar merge pe drumuri bătătorite de mii de alte trupe din lumea întreagă. Există aici câteva momente bunicele, cum ar fi explozia solară din piesa O să încep de luni, dar senzația overall este aceea că pe parcursul acestei audiții tot aștepți să se schimbe ceva. Și asta nu se întîmplă, exact ca în textul piesei Aici, acum care spune că toți așteptăm să se întâmple ceva / toți așteptăm să se schimbe ceva. 

Dincolo de eventualele monotonii stilistice sesizabile pentru cei mai pretențioși, muzica celor de la The Mono Jacks curge lin și este executată ca la carte. Spre deosebire de textele puerile din multe alte producții autohtone, poveștile lor sunt inspirate, iar concertele au parte de o energie mișto. Drept urmare, discul ăsta poate surprinde într-un mod plăcut urechile obișnuite cu armonii rock ușor de dibuit. Pentru urechile celelalte, alea care caută acel altceva...există destule alternative. 

Various Artists – Eastim

 

Eastim e probabil primul album muzical produs în România care adună laolaltă sunete din Orientul Apropiat interpretate de artiști din diverse țări, imprimate și remixate cu ajutorul unor muzicieni din Timișoara. În acest context, poate e bine de amintit faptul că Banatul a fost o bună perioadă în sfera de influență a a Imperiului Otoman. Sub alte auspicii, după câteva sute de ani, la Timișoara se produc din nou....sound-urile orientale. Numele albumului, «Eastim», vine de la un joc de cuvinte. Pronunțat fonic la fel ca englezescul „esteem“ (admirație), ideea reunește chestia aia de „stimă și respect“ pe care o iubim cu toții. 

Albumul Eastim este o conform descrierii „o colaborare între scena timișoreană și comunitatea de migranți“. Inițiatorii acestui proiect își doresc să creeze „un context social și o platformă în care publicul larg se întâlnește cu comunitatea migranților din Timișoara de pe un picior de egalitate“. Și pentru că 2023 e anul în care Timișoara este Capitală Culturală Europeană, acest lucru s-a întâmplat sub auspiciile acestei realități. Dincolo de cuvinte pompoase, Timișoara a fost dintotdeauna un oraș multucultural din motive pe care le știe toată lumea. Acest nou episod care demonstrează farmecul unic al orașului nostru confirmă încă o dată – chiar și pentru hateri - faptul că Timișoara este o metropolă modernă și tolerantă. 

Revenind la muzică, discul ăsta s-a născut după câteva jam session-uri la care au participat „migranții“ Samet Ucar Abdullah, Ahmad Al Shuraiqi, Yonca Yuce, și Eddin Alhalabi Salah. Lor li s-au alăturat pe parcurs artiști cunoscuți în Timișoara ca Marcelle Poaty-Souami, Lucian Nagy, Johnny  Kui, sau Radu Pieloiu, care au înregistrat sub bagheta lui Mihai „Mtz Neagoe“ melodiile incluse pe Eastim, un album care s-a lansat deocamdată doar sub formă digitală, dar urmează să apară și pe vinil. 

Deloc surprinzător, discul cuprinde elemente din folclorul național și cel specific Orientului Apropiat combinate cu ceea ce ne place să numim „muzica de școală vestică“. În plus, există și trei remixuri realizate de timișorenii K-lu, Injektah și Mighty Boogie, care adaugă arome de muzici electronice pieselor originale. Eastim s-a lansat în luna noiembrie 2023 prin două evenimente: unul în capitala europeană a culturii, Timișoara, și altul în capitala Uniunii Europene, Bruxelles. 

Încă de la prima compoziție inclusă pe această compilație, Al Maya  (interpretată de Ahmad Al Shuraiqi) e clar ca lumina zilei că audiția asta nu este destinată oricui. Sound-urile orientale se preling încă din primele secunde, dar „nebunia“ începe puțin înaintea minutului doi, când un ritm amețitor și un refren contagios pun stăpânire pe scheletul muzical al compoziției. Melanjul juxtapunerilor sonore este subliniat și de instrumentele de suflat mânuite cât se poate de dibace de timișoreanul Lucian Nagy., iar cea de-a doua compoziție de aici, Reverberations (de Yonca Yuce) dansează pe un fundament cu sonorități rock. Dincolo de vocea misterioasă a solistei, percuția demențială a timișoreanului Radu Pieloiu și chitările „exact cât trebuie“ ale lui Johhny Kui adaugă un șarm aparte melodiei.  Cea de-a treia piesă „Rose“ (Samet Ukar) se îndepărtează nițel de rock iar cea mai interesantă compoziție de aici poartă numele de Sunrise și îi aparține lui Salah Haitham. Cu ușoare arome de jazz și porțiuni care te duc cu gândul la soundtrack-ul unui film, bucata asta instrumentală te poate duce cu gândul la Desert Rose – ul lui Sting și este cât se poate de captivantă.  K-lu adaugă beat-uri nervoase în varianta remixată a piesei „Rose“, iar Mighty Boogie plusează cu drum and bass pe „Revelations“, în timp ce Injektah face o treabă meseriașă în „Al Maja“.

Suma summarum,  avem de-a face cu o compilație inedită care merită ascultată de urechile care nu rezonează la hiturile difuzate cu obstinență supărătoare la radiourile autohtone. Și încă un motiv de mândrie că trăim în orașul multicultural care de-a lungul anilor a dat atâtea creații memorabile. Și-n domeniul muzicii....

Blazzaj - Intoarcerea Omului Furnicar

 

Înaintea audiției celui de-al treilea album Blazzaj, am avut un vag sentiment de „deja vu“, deoarece multe din piesele care se regăsesc pe acest dublu vinil au fost cântate în trecut, de multe ori în concerte. Se prea poate ca și pentru alții să lipsească sentimentul ăla de „new“ pe care îl ai atunci când pui mâna pe o nouă apariție discografică. Dincolo de acest mic inconvenient, rămâne ideea că cei din Blazzaj pot compune melodii atrăgătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reușesc să umple aranjamentele compozițiilor cu multe idei pline de duh, astfel încât unele din „finețuri“ sunt sesizabile abia după mai multe ascultări. Carevasăzică, noul Blazzaj este o surpriză. În mare parte plăcută.

Într-o țară cu o cultură muzicală normală, melodiile celor de la Blazzaj ar trebui să curgă cât se poate de bine pe frecvențele posturilor de radio și TV care fac parte din categoria mainstream. Din nefericire, nu se întâmplă așa, iar dublul vinil care poartă numele de „Întoarcerea Omului Furnicar“  vine după „Atenție Blazaj“ (1999) ȘI „Macadam“(2003), iar cele 14 compoziții care răsună de aici reușesc să creeze o savoare în urechile melomanilor. 

În linii mari discul ăsta se bazează pe soundurile inventate în laboratoarele speciale ale celor de la Blazzaj de ceva vreme, dar pe lângă funk-ul cu arome de nu jazz și stropit cu bucățele de rock există aici și niște deturnări de la linia generală. Ocolurile astea merg uneori în direcții neașteptate, cu soluții pe ici pe colo zgomotoase și cu unele momente care ies din  granițele formei generale ale cântecului care reușesc să părăsească structura vers-refren. Pe alocuri, muzica este cât se poate de tensionată, dar nu atinge niciodată punctul culminant, explozia, care (dacă nu e o bombă, ci muzică) ar elibera tensiunea în catharsis. Per ansamblu acompaniamentul pieselor este cât se poate de precaut și nu iese din latura groovy, dar există și câteva excepții memorabile, care dau savoare albumului.

La capitolul texte, avem de toate. De la orătănii, la pierderi de frecvență, obligativitatea afișării ecusonului, sau declarații de dragoste intergalactice. Dar mai presus de toate avem un sentiment de „bine“. Și asta pentru că într-un demers care te duce cu gândul la „joie de vivre“., încă din prima piesă („Foarte bine“ ) băieții țin să ne convingă că „alles is gut“: „E foarte bine, totul în jur e mult mai bine“. În vremurile astea în care suntem bombardați cu neliniști și războaie, startul acesta e cât se poate de meseriaș. Soundurile lascive cu care începe „Ghetoul de aur“, te duc cu gândul la orchestrațiile omniprezente din The Great American Songbook, unde pe arome de jazz și adieri de funk se construiește un anume scenariu, care mai apoi e efectiv spulberat de un dramatism feroce în care solistul trupei ne anunță că vrea să se înmulțească, să locuiască, să crească și să se preacurvească...în ghetoul cu pricina. 

„Spre stele“ cu al ei refren „Am să caut pereche pe o altă planetă, mult mai pașnică și poate discretă“, poate fi considerată un imn al planetei și este după cum spunea solistul formației, „o piesă de dragoste intergalactică care s-a născut dintr-un riff de chitară într-o sală mică de repetiții, dar care va străbate țara, apoi continentele și în final va fi fredonată pe planete nemaivăzute“. Universul construit de trupă pentru acest material este colorat și cu texte șăgalnice din care se remarcă și  „Au apărut prima oară multe zvonuri, murmure și șoapte / Nu s-a întâmplat totul brusc, peste noapte / Parlamentarii au hotărât toți într-o singura suflare / Să renunțe la salarii diurne și alte beneficii materiale“,. Nu mai e un secret pentru nimeni că „odraslele porcilor au ajuns la putere“ iar în completarea peisajului feeric inventat de băieții timișoreni aș mai adăuga și unul din momentele surprinzătoare ale acestui material, care se poate asculta în finalul piesei „Rindeaua“. Concret, e vorba de o incursiunile etno – folk, care aduce oarecum cu sunetele promovate de tarafurile autohtone. La capitolul „dans“, piesa „Funkside“ e de departe campioană. În plus, pentru urechile spălate aici e și o doză serioasă de clasicul funk abordat de James Brown. Dacă e să vorbim de „finețuri“ există aici trei momente care ies cumva din zona cărărilor bătătorite. E vorba de „Oraș“  „Vis“ și „Zid“, un trio remarcabil  care demonstrează că băieții ăștia au o anumită aplecare și spre zona muzicii mai experimentale.

Mai mult ca sigur că textele șăgalnice inventate de Blazzaj nu-și vor găsi rezonanță în rândul ascultătorilor de muzică care apreciează temele mai simple de genul „Cea mai tare din Carpaţi este Oţelul Galaţi“, dar acest fapt nu trebuie să mire pe nimeni. Lumea desenată prin compozițiile lor are cu totul alte coordonate decât cele care se lăfăie non – stop prin muzicile autohtone actuale. Cu siguranță că o incursiune mai amplă în zonele experimentale ale muzicii ar fi adăugat un plus de șarm acestui album mult – așteptat. Nici coperta albumului cu numărul trei din istoria Blazzaj nu este una de lepădat, diversele „mușuroaie“ în care sălășluiește omul furnicar modern fiind ilustrate într-un mare fel. Noul disc Blazzaj are toate ingredientele pentru o audiție mai mult decât agreabilă, iar „Întoarcerea Omului Furnicar“ merită cu prisosință să-și găsească locul în topurile de final de 2023 cu muzica fabricată în România. 

Dincolo de Ziduri - Antiteză

La prima vedere, discul ăsta pare desuet. Într-o lume în care muzica a devenit o afacere ca oricare alta e tot mai greu să transmiți ceva coerent, iar opoziția dialectică între două fenomene nu e tocmai un termen uzual folosit de către omuleții care se numesc trendsetteri. Discul timișorenilor reușește să transmită un mesaj., iar după audiția lui rămâi cu chestiunile alea care se numesc emoții, gânduri și sentimente. Lupta dintre bine și rău a fost abordată de pe vremea basmelor populare, dar felul în care este narată această bătălie s-a schimbat în decursul veacurilor. Antiteza celor de la Dincolo de Ziduri narează această temă într-un mod aparte ce include inevitabile referiri la așa numitul rock creștin, un subiect ocolit cu bună știință de mass – media autohtone. Fără a insista prea mult asupra legăturii între creștinism și muzica rock nu am cum să nu remarc faptul că trăim într-o țară în care țața Veta și nea Ion din Cucuieții din Deal nu rezonează defel cu imnuri rock cântate la slujba de duminică. Desigur, există alții care se zbenguie pe riffuri de chitară și trăiesc după valori creștine adaptându-se la vremurile moderne. Cine are dreptate? Răspunsul nu este echivoc și încă de la opera rock Jeuss Christ Superstar chestiile astea au generat vii discuții. Și vor mai genera, cu siguranță.

 Revenind la Antiteză, lupta asta dintre bine și rău este descrisă în fel și chip. Chiar și intro-ul albumului – care în acest caz poartă numele de „Copertă“ – te avertizează că vei avea parte de o experiență „altfel“. Primele cuvinte din piesa care dă titlul discului cimentează afirmația anterioară, căci e clar că un album care începe cu „mergeam pribeag pe drumul de Emaus“ nu e genul ăla de melodie pe care o asculți în mașină în timp ce aștepți să se facă verde la semafor. Mai mult, în aceeași piesă dai de „intră cerul în fântâna neagră/ E momentul când Isus coboară din icoană“, deci e clar pentru toată lumea cine reprezintă „binele“ în această poveste. Dincolo de textele mai mult sau mai puțin izbutite, băieții aceștia reușesc să se ridice la niște standarde mari mai ales în ceea ce privește produsul muzical. Adică mastering-ul. Sound-ul. Felul în care sunt șlefuite cele 11 piese. Fie că e vorba de single-ul „Stop Joc“, balada „Unde ești“ – care demonstrează că formația asta știe să compună și bucăți mai experimentale - sau „Lume nebună“, trupa amestecă cu bun gust pasaje zgomotoase de rock cu bucăți instrumentale mișto și moderne, sound-ul lor fiind unul care iese în evidență în scena muzicală românească. 

Printre punctele de atracție ale albumului se numără și „Momentul dintre momente“ (cu niște incursiuni sonore imprevizibile), sau „Sintetic“ alături de Octavian „Vita“ Horvath, solistul celor de la Implant pentru Refuz. Unii ar putea spune că piesa asta sună prea mult a IPR, nu doar datorită prestației vocale. Alții ar putea remarca faptul că ar fi fost mult mai frumos ca această colaborare să ducă sonoritățile spre alte zone stilistice, mai puțin predictibile. Ambele tabere au dreptatea lor... Una peste alta, Antiteză e un disc interesant, care merită să fie ascultat de „ambele tabere“. Și de către țața Veta și de către posesorul ultimului model de Iphone apărut pe piață. Și de către cei care rezonează într-un fel sau altul cu textele specifice rockului creștin și de către oamenii care nu-s neapărat fani de asemenea chestiuni. Cert este că dincolo de eventualele prejudecăți, obiecții și alte cele privitoare la texte, discul ăsta sună într-un mare fel și pe felia rock e gata să le ofere tuturor celor care posedă urechi destupate experiențe mișto.

ABRA - O muză perfectă

 

Oare, ce este mai important: autenticitatea sau inspirația artistică? Cheia supraviețuirii și înfloririi oricărui gen muzical este cât de bine se poate reînnoi, cum poate dobândi o nouă față fără a-și nega propriul trecut. În plus, e indicat ca orice stil să-și mențină elementele muzicale distinctice, cele care  separă genul cu pricina de restul lumii. În cazul formației ABRA secretul este consecvența.  Fie că numim chestia asta folk rock, pop rock sau soft rock, combinația de versuri inspirate și aranjamente așijderea reușesc să atragă publicul setat pe aceste amănunte. Din fericire nu-și propun nici în ruptul capului să capteze atenția celora pentru care muzica este o înșruire de clișee actuale, fuste scurte si texte imbecile. Se prea poate ca pentru mai tinerii ascultători sound-ul discului să fie oarecum înțepenit undeva în trecut, dar aranjamentele-s diverse și un aport special la acest capitol îl au și șlefuitorii (colaboratorii) discului. 

Chiar dacă Cicero spunea  la un moment dat că atunci ”când armele vorbesc, muzele tac”, aici nu e cazul. Varianta inițială a acestui dicton făcea referire la faptul că pe timp de război legile cad în plan secundar. Din nefericire, avem un război la nu foarte mare distanță de noi. Din fericire, mai avem și muze. Unele chiar perfecte. 

Orice album care începe cu cuvintele „Ce bine-i cu tine/Ce bine-i cu noi/ Tu oferi emoțiii/Eu fac tărăboi/“ promite o doză serioasă de entertainment urechilor avizate. Muza perfectă cu care se deschide discul este urmată de „Complici“ , o piesă ușor melancolică în care versurile au o rezonanță aparte („Se mișcă lumea-n sus și-n jos,/Stau neclintit, sunt de prisos./Ea-i încă aici; adio, frici!/Suntem complici“) și „Scoate-mă din trup afară“ , balada care este fără îndoială unul din punctele de referință ale albumului.  Aerul de 80s al pieselor este cât se poate de pregnant în melodia „Divin“ care nu are cum să nu-ți amintească de Abracadabra de Steve Miller Band și care deține și ea niște versuri adorabile ca „Mă întreb: sunt fericit?/Asta sună stupid;/Sunt doar ipocrit, deși sunt divin“.  Un alt moment de referință al albumului este „Mutarea în plic“ iar bucata numită Noblețe atacă cât se poate de special vremurile noastre burdușite cu fake news-uri pe rețelele de socializare:  „Internetu-i fals; descoperi doar orori,/Vedem doar animale și ghivece de flori,/Poze întunecate cu niscaiva culori,/Dar există o șansă să descoperi comori“. Piesa care închide acest album este o descriere șăgalnică a leneviei căci ne spune că „Ulterior s-a dovedit/Că cei ce-s puși pe lenevit/Nu sunt tocmai epigoni,Au surplus de neuroni“. 

Muza perfectă a celor de la ABRA este una cât se poate de sinceră. Nu e nicium „fata de la pagina cinci “, dar are ceva aparte. Discul bubuie de naturalețe, bun gust, umor și e inspirat. Poate fi consumat de  cei care apleacă urechea la creațiile lui Alexandru Andrieș sau Nicu Alifantis, de exemplu. Merge la fel de bine și pentru cei care vor să descopere o muzică românească sinceră și naturală, ambalată  corespunzător. 

Și pentru că am ajuns și la ambalaj, ABRA înseamnă Adrian Schwartz-Dinu, Christian Podratzky și Valentin Potra. La fel de importanți sunt și șlefuitorii (colaboratorii)  de pe muza perfectă:  Uțu Pascu - sound engineer, Horea Crișovan - guitars, mastering, Doru Apreotesei - keyboards, mastering,  Mirela Iacob & Dana Borteanu - backing vocals. 

Călin Pop - Cutia cu secrete

 

Led Zeppelin au inventat expresia „the song remains the same“, dar până la urmă chestia asta se aplică multor reprezentanți ai rasei umane înglobați într-un fel sau altul în ceata artiștilor care au grijă ca urechile noastre să nu fie poluate cu melodii de plastic. Alături de „cântecul rămâne același“ putem adăuga și o altă zicere de bine care subliniază faptul că dacă un lucru nu e stricat nu e nevoie să-l repari și uite așa ajungem și la noul album solo Călin Pop, Cutia cu secrete. Un disc previzibil  pentru cei care știu cine e autorul....în care sunetul de eighties – rock se amestecă cu texte izbutite și-n care vocea artistului capătă conjuncturi diferite în funcție de mesajul transmis. Cutia cu secrete are o simplitate dezarmantă pe alocuri și îi va unge la suflet pe numeroșii fani ai formației Celelalte Cuvinte. 

Și pentru că am ajuns la legendara trupă care a scris o importantă filă în istoria rock-ului autohton, simt nevoia unui mic ocol. Să tot fie câteva decenii de când subsemnatul a auzit pentru prima oară la o „serată dansantă“ piesa „Iarbă prin păr“. Cu nelipsitele ei păcănituri grație vinilului de pe care era redată piesa la acea vreme. Am ascultat melodia alături de o domnișoară care la vremea respectivă avea ochii căprui ce plângeau la zei și așa....s-a creat un context. Mai târziu am aflat că balada a fost inspirată de plimbările lui Călin Pop prin Parcul Rozelor din Timișoara, unde se înghesuiau pe bănci îndrăgostiții din anii optzeci, însă ideea ce mi s-a strecurat involuntar în creier a fost aceea că baladele de acest gen ating o coardă sensibilă și drept urmare pot fi băgate în borcanul cu piese cu un aer special. . 

E drept, de atunci multe s-au schimbat. Chiar și păcăniturile au devenit digitale.  Altele au rămas la fel. Și cu acest album solo pregătit de ceva vreme, Călin Pop a rămas la fel de inspirat. Deși...cântectul a rămas același. Și îndârjirea lui. Și asta se simte din start, fiindcă pe piesa „Niciodată“ suntem asigurați că nu se va opri niciodată și....„la ascunsa lumină va nădăjdui“.Piesele lui Călin zugrăvesc cât se poate de real cenușiul zilelor noastre dar oferă totodată și un dram de speranță. Transmit. Paul Cézanne spunea la un moment dat că o lucrare artistică care nu a început printr-o emoție nu este artă. Ei bine, Călin Pop oferă un șevalet sonor pe  care fiecare dintre ascultători îl poate colora în propriile pasteluri. După caz cu inimioarele care se regăsesc în expresia  „love is in the air“ sau motto-ul care ne-a însoțit în zilele pandemice de „totul va fi bine“. Cu deznădejdea vremurilor ciudate pe care le trăim în care a revenit la modă motto-ul „să fie pace în lume“ dar și cu un îndemn la autoapărare și rezistență. 

În piesa numită  „Fără drum“, autorul subliniază că „Între noi golul aspru/zace cu un iz sihastru/Dat mi-a fost să tânjesc/să mă-ncred...să m-amăgesc/De nebun, fără drum/Nu am cum, fără tine/ Dă ceva să simt“. Cupidon își face apariția în piesa „Portret“, o melodie care mi-aș fi dorit să fie multiplicată în mai multe exemplare pe acest disc, iar „Hoinar“ e despre vise și doleanțe cu ale ei versuri ca „Trăiesc doar prin vise/E mai bine așa/De atît doar mi-e teamă/S-ajung singur nu aș vrea“.

Discul ăsta sună așa cum trebuie și datorită colaboratorilor Toni Dijmărescu (chitară), Vlad Spătar (bas) și Flavius Suciu (tobe). Un cuvânt aparte merită și sound-ul general, căci în ciuda faptului că aranjamentele au pe alocuri aer de eighties, mixajul și masterul sunt cât se poate de actuale și per ansamblu e ceea ce ne place să definim că „sună bine“. Mai ales pe CD, unde există ș-o piesă-n plus. Și nelipsita cărticică cu textele meseriașe ale pieselor.  

Albumul ăsta nu e de ascultat pentru oamenii care ascultă muzica la semafor cu bașii dați la maxim doar pentru a impresiona ceilalți participanți la trafic și nici pentru cei care sunt obsedați de sound-urile electronice. Nu e nici pentru ascultătorii familiarizați cu anii optzeci doar din documentare. Deși n-are contraindicații privitoare la vârsta ascultătorului, e pentru cei care într-un context sau altul au luat contact cu Celelalte Cuvinte. Nu știu câți fani noi va cuceri Călin Pop prin această cutie cu secrete, dar un lucru e cert....cântecul rămâne același. 

Oigăn - Antimaterie

 

Există oare vreo legătură între romanul lui Alexandre Dumas cu cei trei mușchetari și viralul care a făcut înconjurul internetului cu răspunsul fenomenal al întrebării câţi cai pot fi înhămaţi la o căruţă? Desigur. Descoperirea a fost făcută de Eugen Nuțescu. Cel care răspunde și la numele de artist Oigăn. Cel care a lansat albumul Antimaterie. Într-una din melodiile de aici aflăm faptul că „trei mușchetari curajoși / merg pe șase cai frumoși“. Și pentru ca totul să fie și mai șmecher, melodia „Matematica“ este cântată de „profesorul“ Adi Despot, cel care a devenit la rându-i viral prin răspunsul adresat unei domnișoare reporterițe de la Music Channel referitor la câți artiști participă la evenimentul unde erau prezenți, adică "Trei, în ...a mea!". 

Antimaterie este titlul albumului inventat de Oigăn. Un disc care te poate duce în diverse „filme“. Logic, căci muzica dă frâu liber imaginației și se poate lăuda cu coordonate greu de contabilizat. Reușește să acceseze amintiri din copilărie care stau ascunse în diverse cotloane.  Și care ies la suprafață în momente cât se poate de neașteptate. Personal, după audiția albumului am rămas cu un flashback care n-a mai ieșit la iveală de ...ceva vreme. E vorba de emoția vie cu care așteptam primirea manualelor la începutul fiecărui an școlar. Și mai specific, prima pagină a abecedarului din clasa a 1-a în care pe prima pagină se lăfăia imnul. Ăla  cu „Roșu galben și albastru / Este-al nostru tricolor / Se înalță ca un astru / Gloriosul meu popor“. Revenind la realitate, e de bun augur să amintesc că albumul ăsta conține 11 materii cu niște profesori mișto din lumea artistică autohtonă. Pe scurt, un material discografic care are în spate un concept solid și care e bine „executat“. Nu chiar pe gustul oricui, dar la acest aspect voi reveni mai târziu....

Toată lumea știe că autorul acestui disc este un tip care debordează de energie pozitivă . În plus, și-a creat un fel aparte de a se exprima, fapt care i-a asigurat o „semnătură“ distinctă, care este ușor recogniscibilă și-n diversele proiecte în care a activat de-a lungul vremurilor. Carevasăzică încă din primele acorduri ale piesei de deschidere e clar că ai de-a face cu Oigăn. Mai mult decât interesant e faptul că primele versuri ale melodiei care deschide discul sunt....„Am făcut-o iar de oaie“. Desigur, ideea e cât se poate de justificată căci în melodia care îl are ca profesor pe Mani Gutău (Urma) e vorba de zoologie . O materie care include referiri spumoase inclusiv la ....cai verzi pe pereți . 

Ora de sociologie care este etalată aici de Jurajk este fără îndoială cea mai sprintenă. E ușor diferită de sound-ul de „downtempo“ care răzbate din alte creații și oferă o orchestrație șugubeață. Habar n-am dacă atunci când a compus această piesă, Oigăn s-a inspirat sau nu dintr-un hit al celor de la Vunk. Dar există aici o similitudine, un pattern. Cei de la Vunk spuneau la un moment dat „ „Din 1000 de flori parfumate eu te-am cules / Din 1000 de măsti colorate tu m-ai ales“, iar la ora de sociologie chestiunea aceasta s-a metamorfozat în „Dintr-o mie de claxoane l-am ales pe al tău / Iar tu dintre sute de cai putere ai ales să fii bou“….

Printre momentele remarcabile ale acestui disc nu am cum să nu remarc ora de desen, unde profesorul este chiar Oigăn. Este vorba de o oră care este înghesuită în un minuțel și 30 de secunde și care te duce cu gândul la nemuritoarele bijuterii sonore lansate de-a lungul vremurilor de Nicu Alifantis sau Alexandru Andrieș. Și asta nu doar din cauza lungimii compoziției, ci mai ales datorită sound-ului ei. 

Pe lângă piesa de matematică în care solistul celor de la Vița de Vie dă glas versului  „regula de trei simple / explicată în două cuvinte“, un alt punct fierbinte este ora de muzică, o compoziție care ai impresia că a fost „culeasă“ din coloana sonoră a vreunui film care începe cu celebrul leu al celor de la MGM Studios. Și chiar și ora de filozofie, unde cuvintele-s de top: „Cu mintea bolnavă / Dar ficatul perfect funcțional /Mi-am pus vin în otravă / Și-am devenit Brusc Sentimental“.

Pe planul orchestrațiilor muzicale există aici trei momente care ies întrucâtva din chestiunile specifice cu care ne-a obișnuit Oigăn. E vorba de Limba și literatura română, Meteorologie și Anatomie, care amintesc nițel de genuri mai spre trip – hop și te pot duce cu gândul la Massive Atack sau Gorillaz. Ruperile astea de „sound“ sunt cât se poate de binevenite, căci scot albumul din sfera sound-ului „predictibil“. Poate dacă și alte piese erau îmbrăcate în straie din ciorba asta, rezultatul ar fi putut fi și mai reușit. 

Dacă ar fi să caracterizez Antimaterie în patru cuvinte, acestea ar fi „rock cumințel cu snoave izbutite“. Impresia generală pe care o am după audiția acestui album este aceea că Oigăn pune accent puțin mai mult decât 50 la sută pe texte. E de înțeles căci Eugen Nuțescu este cunoscut și pentru poeziile etalate în volumul „Piese de schimb pentru păsări călătoare“. Un lucru e cert: domnul care ne servește aceste (anti)materii are un drum bine conturat și este sincer. Drept urmare, discul ăsta e idem. Dincolo de asta, poeziile cântate într-un ambalaj sonor din sfera rockului blajin cu ajutorul unor profesori remarcabili (n-am să enumăr lista acestora, ea putând fi consultată de cei interesați pe tracklist) vor reuși să atingă corzi sensibile în rândul acelora care au vibrat și până acum pe creațiile lui Eugen Nuțescu. Sau și mai pe scurt: a ieșit bine, dar se putea și mai și.....Ah, și era să uit. La plusuri e musai să amintesc faptul că albumul ăsta poate fi precomandat și pe vinil și va conține și o copertă gatefold. Minusul l-ar putea constitui faptul că durata acestui album este de 28 de minute și 40 de secunde. Poate era loc și de niște remixuri p-aici. Doar zic! 

Le Brouf - Counter Measures

 

Fiindcă vremurile în care melomanii reușeau să țină pasul cu noutățile oferite de artiști au trecut demult, fiecare dintre noi recurgem la filtre cât se poate de sofisticate pentru a rămâne „la zi“ cu ceea ce ne interesează. Dacă vorbim de muzica „de afară“, lucrurile-s cât se poate de complicate căci cantitatea de muzică lansată zilnic pe mapamond este mai mult decât impresionantă. Pe plan autohton, lucrurile par a fi cât se poate de simple, căci dincolo de tonele de gunoaie sonore care își găsesc adesea locul în playlist-urile radiourilor și televiziunilor care se mândresc cu faptul că-s „comerciale“, nu prea se observă agitație. Numărul celor care-și etalează „ciudățeniile“ nedestinate populației largi nu este unul prea mare. Tocmai de aceea, din când în când dai peste surprize....

Introducerea asta lungă s-a născut cumva ca o explicație asupra faptului că zilele astea am dat absolut întâmplător peste orădenii care alcătuiesc proiectul Le Brouf. Edward Nicoară şi Mircea Floruţ, doi băieți zurlii din Oradea care au scos cel de-al doilea album discografic pe la începutul anului 2021, sub numele de Counter Measures. Fiindcă oricare produs are nevoie de o etichetă pentru a ajunge pe rafturi, ceea ce prestează orădenii ăștia este inclus pe pagina lor drept „alternative - electro punk – pop și new wave - post-punk“. Ceea ce se aude în cele 12 piese incluse pe disul ăsta este însă mult mai mult decât niște simple înșiruiri de termeni meniți să descrie niște stiluri, căci amestecul de influențe cât se poate de bogate din melodiile astea dau dovadă de o maturitate artistică remarcabilă. Prima piesă a albumului, Stopher debutează cu niște synth-uri industrial din zona celor de la The Ministry care sunt combinate cu EBM-ul celor de la Front 242, iar odată cu vocea pur „new wave“ lucrurile o iau spre un tărâm necunoscut care te surprinde spre final cu niște strigăte din zona noise – rock punctate la fix. Pe parcursul melodiilor care alcătuiesc acest disc ți-e dat să ai parte de surprize, căci e greu de imaginat să auzi laolaltă piesă cu iz de psychadelic – stoner rock („Random“) sau sound-uri care-s parcă un amalgam de Toulouse Lautrec, The Mono Jacks și  Grimus din așa numitul val de rock alternativ românesc („Seraphine“). Sonorități extrase parcă din creațiile celor de la The Cure combinate cu arome de Sisters Of Mercy sunt omniprezente în „Cup of tea“  iar „Dragonfly“ și „Pattern“ au un pronunțat topping de Depeche Mode.

Una din cele mai drăgălașe piese de aici, Ryga Krypto ar putea fi lejer folosită ca și coloană sonoră pentru un serial polițist, anumite porțiuni din acestea amintindu-mi de The Brian Jonestown Massacre și a lor mirifică piesă folosită în Boardwalk Empire pe numele ei Straight Up and Down. Finalul acestui disc este la fel de surprinzător ca și majoritatea pieselor de aici, căci Punk your mother se vrea a fi un  street punk oi! amestecat cu hardcore și arome de crossover thrash. Desigur, se regăsesc și porțiuni de rockabilly, Sonic Youth și Exploited, numai bune să-ți imaginezi că ești în toiul verii la întâlnirea punkerilor de pe întreaga planetă. Piesa are și niște sample-uri care spun la un moment dat....What a pleasant surprise. Chiar așa, o surpriză mai mult decât agreabilă.

Dacă e să găsesc un minus în această audiție ar fi faptul că overall discul ăsta sună puțin prea „homemade“, un master mai șmecher ar fi fost un plus. Dincolo de influențele din zona muzicii vechi, drumul celor de la Le Breuf este interesant și pentru că folosește sound-uri care se aud și-n „ciudățenii“ proaspete de genul Fontaines D.C., Bob Vylan, Idles, Wet Leg, Fat White Family sau Sleaford  Mods, așa că nu pot decât să recomand cu căldură tuturor celor care sunt avizi de sound-uri interesante realizate pentru oameni așijderea. 

Lil Obeah - From Transylvania

 

Albumul de debut semnat Lil Obeah are o copertă șmecheră și o descriere care la prima citire te poate băga în ceață. „Conceptul albumului este dezvoltat în jurul muzicii dub, reggae influențe din filme horror clasice dar și folclor și folk românesc produs și promovat înainte de ’89 de Electrecord“. Desigur, nu e nimic de groază aici, doar clasica imagine în care Transilvania e asociată inevitabil cu „horror“ –ul Dracula. Dincolo de etichete, e un disc care se pretează a fi ascultat de oricine, indiferent de preferințele muzicale. Da, există aici multe influențe dub, niscaiva reggae și chiar și reminescențe de folk și topping mișto de folclor. Dar și theremin , țambal și alte bunătățuri care creionează un amalgam gustos și care merită atenția sporită a oricărui meloman care vânează acel „ceva“ care face diferența între banal și original. 

Fără tăgadă, primul contact cu lumea sonoră imaginată de Andrei Bucureci, cel care se află în spatele pseudonimului Lil Obeah, este unul aparte. Și asta nu doar datorită spectrului sonor ci și grație versurilor. „Grăbește-te, iubito, hai, fii gata/ Mașina timpului ne-așteaptă-n zori/ Azi străbătând dimensiunea patra/Vom fi o clipă doi nemuritori/ Bătrânul velț cu fața gânditoare,/Va fi șoferul acestui mare vis/Și tu, cea mai frumoasă călătoare/Prin timpul ce părea pe veci închis“ – sunt cuvintele care te-ntâmpină maiestuos în prima piesă a acestui disc, Mașina. Desigur, e vorba de versurile lui Dan Verona pentru piesa lui Mircea Baniciu – Mașina Timpului, care au clar iz de Electrecord. Cuvinte inventate de poetul responsabil pentru multe alte hituri Electrecord și nu numai, printre cei care au cântat pe textele lui numărându-se Mihaela Runceanu, Victor Socaciu, Holograf, Mădălina Manole, Pasărea Colibri sau Ștefan Hrușcă. Dincolo de textul cât se poate de șmecher , felul în care este îmbrăcată piesa lui Mircea Baniciu este de mare efect. Și nu e de mirare, căci această piesă (la fel ca și multe altele de pe aici) este îmbrăcată sonor de niște oameni competenți de peste hotare cunoscuți în branșă după nume ca Dub Collosus sau Transglobal Underground. Lista colaboratorilor care au pus umărul la acest album este impresionantă, deci nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că „From Transylvania“ este divers, colorat și plin de savoare prin toți porii săi. 

Sample-ul din ultimul discurs rostit de Nicolae Ceaușescu care însoțește piesa „Iluzia“ este un alt punct interesant al acestui disc, bucata cu pricina fiind un amestec care-ți poate aduce aminte de sound-urile etalate deYellowman, Dreadzone sau Asian Dub Foundation. Sonoritățile folclorice românești presărate în doze cât se poate de optime adaugă un plus de șarm synth-urilor electronice iar briza jamaicană care este emanată de majoritatea compozițiilor merge direct la sufletul melomanului. Deșert și Haos (aceasta din urmă realizată cu ajutorul producătorului Mihai Costache) sunt momente inspirate, iar odată ajuns la piesa „Copii“, realizezi încă o dată – dacă mai era nevoie – că oamenii care au adus la lumină această poveste sonoră au făcut o treabă cât se poate de lăudabilă. Pe niște versuri „electrecordiste“ folosite în varianta originală de Valeriu Sterian (Copiii noștri merg la școală/Își inventează jocuri noi/Dar dimineața când se scoală/Privesc neliniștiți spre noi), piesa pornește într-un ritm cât se poate de previzibil, dar pe parcurs explodează din loc în loc cu momente de haos bine organizat în care folclorul românesc se mulează perfect pe nebunia instrumentelor pe care le numim îndeobște „vestice“ sau „moderne“. 

O altă cireașă de pe tort este piesa care încheie acest album, Interior, o variantă șmecheră a piesei interpretate de Implant pentru Refuz. Și asta nu e tot, căci dincolo de varianta inclusă pe disc, cei interesați pot asculta un întreg E.P. în care piesa timișorenilor este rearanjată în nu mai puțin de șase variante adorabile, una mai mișto ca cealaltă, toate beneficiind de tratamentul unor artiști britanici. Dealtfel, Lil Obeah mai are câteva piese cu colaboratori aleși pe sprânceană... mișto care merită și ele audiții cu urechile ciulite. Una peste alta, echipa care și-a propus să aducă Transilvania în Jamaica a făcut o treabă cât se poate de bună iar o altă veste cât se poate de șmecheră pentru melomani este că discul ăsta este programat să apară și pe vinil. 

Lucia - Immersia

 

Clișeele spun că Lucia este probabil primul star Youtube din România, grație cover-ului ei la piesa „Silence“ a celor de la The Mood. În cei nouă ani scurși de atunci, piesa cu pricina a adunat peste 28 de milioane de vizualizări, iar „fata de la pian“ a lansat două albume și un E.P., acesta din urmă fiind lansat la mijlocul lunii octombrie, taman la Budapesta, în cadrul unei conferințe muzicale. Imediat după succesul primului ei single, Lucia a fost cooptată de cei de la Global Records, care nu s-au sfiit s-o eticheteze drept un amestec de Regina Spektor și Adele. După cele două albume lansate la casa de discuri care e răspunzătoare pentru tonele de Inna (de exemplu), artista a devenit independentă și...bine a făcut.  

Promovată pe bună dreptate drept un „produs de export muzical al României“, Lucia reușește să se ridice la înălțimea așteptărilor cu acest Immersia. Chiar dacă conține numai cinci piese, acest E.P. creionează cât se poate de fidel multitudinea de stări cu care ne confruntăm zi de zi. Imaginea de „fata cu pianul“ extrasă parcă din tabloul omonim al lui Paul Cezzane cu care s-a ales Lucia datorită debutului ei te poate duce cu gândul la Tori Amos, Demi Lovato sau chiar Alicia Keys. Exemplele pot curge la nesfârșit, dar ideea este că compozițiile de aici au personalitate. Din această cauză acest „bebeluș pandemic“ (cum a fost descris acest E.P. de Lucia) este unul de remarcat. Pe plan instrumental, lucruriles cât se poate de diverse.  Prima piesă, „Simple“ te duce cu gândul la compozițiile nemuritoare ale celor de la Massive Atack, iar în „Who“ ai impresia că tocmai asiști la un featuring de Mount Kimbie și Austra. „Hitul“ acestui E.P. este „Rogue“ care are un iz de Birdy meets Jamie XX, iar finalul din„ All of the world“ poate să-ți creioneze o posibilă colaborare Radiohead cu Alexandrina. 

Și dacă toate astea nu v-au convins să ascultați acest E.P., mai există ș-un bonus. E vorba de concertul acesta, filmat în pădure care merită ascultat la căști. Tot la capitolul chestii interesante ar mai fi de menționat și faptul că acest E.P. nu a fost lansat ca CD ci sub formă de art work. „Cine vrea să ne susțină ‘cumpărând albumul’ poate să cumpere un poster cu un artwork minunat” spune Lucia.

Și fiindcă trăim într-o lume imperfectă am descoperit și două minusuri. Unul este legat de lungimea acestui E.P. Deși nu am pretenția să ascult un triplu album de concepție în 2021, parcă cinci piese e prea puțin. Iar, celălalt minus....mi-aș fi dorit ca măcar o cincime din acest E.P. să beneficieze totuși de text în limba română. Sau măcar în maghiară, dacă tot e „produs de export.“. Una peste alta, sincere felicitări pentru una din cele mai interesante apariții discografice „pop/indie“ din țărișoara noastră din ultima vreme.