Pragu de Sus - Nu mai am rabdare

       „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“

Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu un disc mai copt decât precedentele, „Nu mai am răbdare“ fiind o evoluție cât se poate de normală spre maturitate artistică. Totodată, gașca ia niscaiva distanță față de rădăcinile folk etalate mai demult, astfel încât elementul esențial al celor zece piese care se regăsesc aici este pop – rock. 

Încă din prima piesă care dă și titlul acestui album, e clar ca lumina zilei că băieții care au devenit cunoscuți pe plan național mai ales datorită participării lor la semifinala concursului Eurovision din acest an o „cotesc“ (și)  spre mesaje sociale, ideea trackului de deschidere fiind sintetizată cât se poate de corect de versurile  „Nu mai am răbdare să urmăresc un grafic / dictat de comuniștii ce încă nu s-au dus“. Refrenul singalong îți rămâne întipărit în minte încâ de la prima ascultare, iar piesa are toate atu-urile pentru a fi fredonată „la greu“ de către spectatorii „scăpați“ de la jobul stresant „de la nouă la cinci“ și care au nevoie de entertainment cu orice preț. 

„Să pictăm tot burgul“ începe într-o notă care amintește de melodiile de genul „Pseudofabula“ a celor de la Roșu și Negru iar „Te voi chema“, melodia care îl are ca invitat special la chitară pe maestrul Horia Crișovan te duce cu gândul la hiturile celor de la Compact. Prima baladă a discului „Poate nu mai știi“ are toate șansele să devină una din piesele de rezistență ale concertelor Pragu De Sus la capitolul „melodii de aprins bricheta și lumina de la telefon“. Dragostea plutește-n aer și în următoarea melodie „Ziua în care“, care îți poate aminti de piesa „1000“ a celor de la Vunk și care păstrează linia „soft“ a acestui disc. 

Neuitatele sounduri ale hard rock-ului specifice anilor 80 se deslușesc în începutul melodiei „Balada motanului“, care pe parcurs evadează într-un amestec de folk și reggae. Cele mai interesante melodii din albumul cu numărul cinci al celor de la Pragu De Sus sunt „Nu te lăsa cumpărat“ și „Țara te iubește“, plasate strategic în tracklist. Ambele piese au ca centrifugă mesajul rezist. Dacă în cazul primei melodii referirile la acest slogan sunt cât se poate de diverse, în cealaltă ideea este spusă pe șleau: „comuniștii schimbă pragu/comuniștii scot ciomagu/comuniștii schimbă fila/comuniștii au ștampila“. Ca și-n cazul altor melodii de asemenea factură, e greu de crezut că piesa „Țara te iubește“ va putea fi auzită la vreo chermeză pe bani publici organizată de partidul luat în vizor de băieți. Fără îndoială, avem nevoie de piese cu atitudine de acest fel și probabil că dacă băieții ar mai fi strecurat o asemenea energie și-n alte melodii, ar fi fost și mai bine. 

Cât se poate de logic, „Final de săptămână“ abordează distracția în care gașca se adună de la joburi și birouri cu șăgalnice referiri la un anumit soi de relaxare („lângă bar o domnișoară, bea ceva discret/restul, odată cu bisul, vine la pachet“), iar piesa de final „Între da și nu“ este încă o dovadă vie care certifică faptul că solistul Călin Bârcean cochetează cât se poate de reușit cu „ștampila“ de „poet“ pe care a adus-o în atenția melomanilor încă de la albumul cu numărul doi din cariera trupei. 

Una peste alta, discul celor de la Pragu De Sus este croit exact pentru urechile celor cărora le sunt dragi melodiile ușurele, fie ele de factură folk  șlefuit la rang de artă de Mircea Baniciu sau „dulcegăriile“ pop – rock – ului care se revarsă din bucățile unor trupe de genul Holograf. Sau, după spusele solistului Călin Bârcean, muzica lor înseamnă „sinceritate, originalitate, distracție, bună dispoziție și leac pentru suflet“. 

Discul „Nu mai am răbdare“ a fost înregistrat la Deva, și masterizat la New York și îi are ca și colaboratori pe Horea Crișovan, Victor Miclăuș și Edison Cora. Formația Pragu De Sus e alcătuită din Călin Bârcean - vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea - chitară; Costel Răsuceanu - chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe și Andrei Crișan - claviaturi. Discul a fost editat în colaborare cu A&A Records și poate fi găsit în rețeaua magazinelor Cărturești, sau la concertele trupei. 

Haiku Salut - There is no elsewhere

Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami. Un alt amănunt care a făcut din Haiku Salut un nume deosebit este faptul că în concertele lor fetele evoluează alături de 20 de lămpi vintage care „clipesc“ în ritmul muzicii. Fetele cântă la acordeaon, pian, trompetă, chitară, ukulele, tobe și multe „electronice“, iar performance-urile lor au avut loc în locuri diverse ca librării sau biserici dar și într-un bazin (fără apă) în cadrul unui festival, unde spectatorii le-au privit „de sus“, de pe margine. 

Dincolo de poveștile etalate de fetele care fac o muzică instrumentală influențată de prea multe stiluri pentru a fi cuantificate într-o recenzie care nu-și propune să se întindă pe mulți kilometri lungime, magia acestui album constă în simplitatea construcțiilor muzicale care se observă cu ochiul liber în cele zece track-uri prezente aici. Marea majoritate a melodiilor se înscriu în așa numitul downtempo cu arome ambientale, multe armonii amintind de Orbital sau Boards Of Canada. Și lista poate continua. “Cold To Crack The Stones” conține o manipulare a unor sunete înregistrate de NASA în timpul fulgerelor dar și o porțiune realizată de Glastonbury Brass, care mai e prezentă și în piesa The More And Moreness. Discul ăsta fără cuvinte te lasă mască, fiindcă permite muzicii să își demonstreze adevărata vrajă. Atenția pe care o acordă cele trei fete celor mai mici detalii sonore e deosebită. Discul Haiku Salut este  o simfonie de culori și trăiri tomnatice  care își revarsă acordul peste întreaga natură, ce nu merită ratat. Nu se găsește „elsewhere“, vorba de pe copertă....

Omelette - With a rose with a fire

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic nou, muzica Omelette te face să te încarci cu energie pozitivă. 

Încă din primele secunde ale piese care deschiude albumul „With a rose with a fire“, feeling-ul te duce undeva în zona celebrei Happy People a celor de la Yazoo. Vocea ușor misterioasă și plină de efecte a solistei Dez se mulează perfect pe un schelet instrumental de bun gust, iar „We can fly“ duce lucrurile într-o  zonă și mai melodică, sound-urile aducând nițel a  Rufus, de această dată vocea fiind mult mai pregnantă. Dincolo de beat-uri piesa îți induce un puternic feeling  Dolores O'Riordan, grație inflexiunilor solistei. Hello pornește cu un iz de Human League și nu reușește să se ridice la înălțimea primelor două track-uri, dar lucrurile se echilibrează rapid cu „Kissing“, una din perlele formației. Pe lângă inevitabilele paralele cu synthpop-ul anilor 80, melodia are și un aer de Austra sau Trust, liniile de synth din refren find pur și simplu dement de reușite. Trupa reușește să pătrundă nițel și în zona italo – disco a celor de la Twins, Koto sau Den Haag cu melodia „Oh baby“, iar „Sadie“ se păstrează în zona track-urilor drăguțele. Luna și Nikita rămân în zona italo – disco în care odinioară Boytronic făceau furori, iar una din surprizele discului este fără îndoială instrumentala „Felix“. Cu siguranță că dacă pe acest disc existau mai multe experiemnte de acest gen, albumul avea și mai mult șarm. Piu Piu completează lista pieselor cu cojones din acest disc, iar „Be kind for real“ încheie cu brio acest debut al bucureștenilor. Ultima piesă inclusă aici, versiunea Flora a piesei care dă titlul albumului este un bonus interesant. 

Omelette se înscrie în rândul formațiilor românești care și-au propus să umple un gol în industria de profil. E vorba desgur de synth – pop, o felie la care România nu a excelat niciodată. Dincolo de caracterizări stilistice sau „verigi lipsă din  muzica românească actuală“, piesele celor de la Omelette sunt voioase, cu șarm și bun gust. Categoric, la capitolul instrumentație Omelette mai are ceva de „învățat“, dar idea este corectă iar discul e happy. Lucruri care nu au cum să te facă să nu zici...tot așa mai departe!

K-lu - Operatiunea Monstrii

Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort. 

Monștrii lui K-lu încep cu o zicală ambalată într-un intro șmecher care ne atenționează că „Dacă umbli cu capul în nori,  calci în străchini“, după care pe un fundal sonor care îți poate aminti de muzica celor de la Bonobo sau Caribou suntem invitați să ascultăm în „seara aceea care ploua“. „Vreau“ este una din piesele pe care fanii lui K-lu au avut ocazia să o asculte de ceva vreme cu un clip care conține imagini din „Omulețul lui Gopo“ și „Greierele și Furnica“. 

O altă piesă celebră deja pentru fanii timișoreanului este „Un cui“, care cuprinde printre altele și șăgalnica replică „vara iarba este bună, grasă“, după care ascultătorul este „asaltat“ cu o piesă care începe extrem de chill și exprimă pe deplin senzația de relaxare totală. După un interesant „Aici e liniște absolut totul te îmbie la muzică. Pot să dau drumul la muzică?“, melodia prinde șarm grație scratch-urilor și a trompetei mirifice care amintește de Balcani.  „Maestrul lejer“ e o altă creație care este deja cunoscută celor care sunt la curent cu „nebuniile“ lui K-lu, în care sound-urile a la Blazzaj ne face să urmărim muzica lejeră. „Într-adevăr ăsta e sensul, maestre“, după cum zice și alt sample din bucată. 

„Bucuria nebunilor“ începe într-un mare stil cu un intro prea fain pentru a nu fi menționat aici: „ Stați frumos și luați aminte de ce vă zic eu….Sunt numai ochi și urechi… Din in ca și din cânepă tot pânză se face….Cum?... Nu știu, n-am avut“. Speech-urile extrase din filmografia noastră sunt la mare preț și în „Inimaginabil“, în care printre altele se strecoară și un „concentrează-te  ia calul și hai să tragem o petrecere că așa am auzit că așa e obiceiul pe aici pe la noi. …“. Programul artistic al lui K-lu continuă cu „cadrul unu , turnat unu“, adică un party neaoș care ne informează solemn că „sosirea la locul de peterecere se va face la ora fixă pe baza de pontaj individual“. Una din melodiile cele mai cu lipici de aici este „Despre vorbe“ care amestecă într-un ghiveci interesant niște sound-uri de șlagăre comuniste cu beat-uri moderne și nelipsitele sample-uri hazlii. Dacă vreți să aflați cum se face comedia muzicală pe la noi e musai să ascultați „Balaurul“, iar „Pac, pac“ și „Film educativ“ sunt alte două melodii mai vechi care se regăsesc aici. După cum ne anunță și-n outro,„ K-lu „ne-a dispus și ne-a povestit momente de haz din câteva filme“. 

Pe scurt, Operațiunea Monștrii nu duce lipsă de replici amuzante, scratch-uri fericite și instrumentații care amestecă cu talent șlagăre comuniste cu beat-uri capitaliste din zilele noastre. E o muzică reconfortantă, ca o spumă de căpșuni servită de la frigider după un cros într-o zi toridă de august. Albumul este download gratis, iar pentru doritori este și opțiunea de donație (în bandcamp după ce apeși download te întreabă dacă vrei să donezi ceva  și dacă pui 0 îl iei pe gratis). 

Sly and Robbie meet Nils Petter Molvaer - Nordub

Trebuie să mărturisesc faptul că muzica jazz nu este „top of the list“ atunci când vine vorba de preferințele personale. Cu toate acestea, vorba englezului, now and then, urechile descoperă niscaiva lucruri interesante și-n această felie. Aparent muzica jamaicană n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înțelegem noi prin jazz. Și nici Norvegia nu e cine știe ce cunoscută pe plan mondial atunci când vine vorba de reggae sau dub. 

Tobarul Sly Dunbar și basistul Robbie Shakespeare nu prea mai au nevoie de prezentare. Și nici geniul norvegian Nils Petter Molvaer. Alături de ei, în această desfășurare impresionantă de forțe se află norvegianul Eivind Aarset plus vrăjitorul finlandez Vladislav Delay. Acesta din urmă a făcut valuri în rândul cunoscătorilor prin diverse pseudonime ca  Luomo, Sistol, Uusitalo, Conoco sau Ripatti, toate acestea abordând ceea ce specialiștii descriu ca find the ambient, glitch, house sau techno, carevasăzică muzică electronică. 

Atunci când te încumeți să amesteci așa un ghiveci de stiluri, rezultatul poate varia între „acceptabil“  sau „remarcabil“. Colaborarea aceasta face parte din ultima categorie, căci felul în care artiștii aceștia se întrepătrund e unul smooth, iar albumul este unul care îți hrănește sufletul cu bunătățuri demne un ospăț pe cinste. Încă de la prima piesă a discului, „If I Gave You My Love” bass-ul face treabă bună cu restul elementelor de factură electronică sau nu,  așezate finuț exact unde trebuie, piesa amintindu-ți de melancolia Miles Davis. Pe How long, vocea lui Robbie adaugă un plus de magie trompetei lui Nils. Una din cele mai interesante piese de aici este Was in the blues, un track în care frecvențele electronice finlandeze pur și simplu duc lucrurile la un alt nivel, melodia find totodată și „cel mai undeground“ experiment din acest disc. Deși te duce cu gândul la Kraftwerk, piesa Europe Express pare mai degrabă o excursie în lumea funk-ului de mare clasă, ușoarele distorisuni din capitolul electronice reușind din nou să ofere savoare. Dacă ar fi să aleg o altă piesă de referință de aici asta ar fi cu siguranță Politically KKKorrrekkkttt. 

După audiția acestui album nu pot decât să vă spun să stingeți lumina, să vă relaxați și să vă bucurați. Nu pot încheia fără să amintesc un alt motiv de bucurie: oamenii aceștia vor concerta în România, în această vară. Nu, nu e fake news, căci Nordub se va auzi și la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărâna. Unde vor poposi Sly & Robbie cu Nils Petter Molvær, Eivind Aarset și Vladislav Delay.