Pink Floyd - The Endless River

Am lăsat intenţionat să treacă ceva vreme pentru a scrie câteva cuvinte despre noul Pink Floyd. Şi asta pentru că după prima audiţie, am rămas cu un gust amărui. Din păcate, senzaţia n-a trecut nici după audiţii multiple. Desigur, pentru unii poate fi surprinzător faptul că „The Endless River“ a intrat direct pe locul întâi în topul oficial de albume din Marea Britanie. Se prea poate ca albumul ăsta să-şi găsească locul în clasamentele cu cele mai bune apariţii discografice ale anului 2014. E şi normal, ca după 20 de ani de pauză, un disc Pink Floyd să creeze controverse. Motivul pentru care am întârziat voit cronica acestei apariţii este unul cât se poate de simplu: n-am vrut să imi expun ideile influenţat de „first listening“ şi nici de opiniile exprimate de alţii. Oricum ne-am învârti, discul ăsta nu e nici pe departe revoluţionar. După audierea cu atenţie a celor 18 piese, rămâi un sentiment ciudat. E feeling-ul ăla care îşi aduce aminte de o scenă dintr-un film în care pe un peron îmbâcsit de aburi, cineva flutură o batistă albă. E şi o urmă de nostalgie, dar şi de tristeţe. E un feeling ciudat, intri în nostalgie chiar dacă nu cunoşti personajele. Cam aşa e şi noul Pink Floyd, în ceaţă. Printre aburi se mai desluşesc armonii muzicale care odinioară ne-au încântat la maxim urechiuşele. Dar per total, trenul Pink Floyd a plecat demult din gară. Au rămas nostagicii care flutură batistuţele. Consider că ar fi fost mult mai bine ca acest disc să nu fie scos. Categoric, aşteptările de la acest disc erau foarte mari. Şi piesele nu reuşesc defel să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Pe de altă parte, discul în sine nu e de lepădat. Dacă ar fi fost realizat de altcineva. Sau cu nişte ani buni în urmă. Dar, pentru anul 2014, The Endless River e incolor, insipid, inodor. Dacă era scos de orice altă trupă, n-ar fi fost deloc băgat în seamă. Nu fac parte din oamenii care consideră că Pink Floyd nu mai există fără Roger Waters. Şi nici nu am să vă plictisesc cu citate din istoria zbuciumată a trupei. Marea majoritatate a compoziţiilor de aici îţi dau senzaţia că au un intro cât se poate de promiţător. Dar....lipseşte piesa. Unicul moment cu adevărat reuşit, "Louder Than Words", nu reuşeşte să încline balanţa. De la formaţia care a dat naştere The Wall-ului, lumea aştepta mai multe. Ca să ne înţelegem, nu fac parte din categoria fanilor înrăiţi Pink Floyd. Asta nu înseamnă că nu am respect pentru ceea ce au relizat oamenii ăştia de-a lungul timpului. Ideea este că albumul ăsta apărut după 20 de ani de tăcere, nu face deloc cinste formaţiei. Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul Pink Floyd le recomand cu căldură orice album vechi al trupei. Iar cei pentru care albumul ăsta reprezintă o capodoperă a anului 2014, am un sfat amical: ieşiţi din cuşcă şi ascultaţi orice album ammbiental – rock produs în anul acesta. Poate vă veţi schimba percepţia!

Kiasmos - Kiasmos

Deşi are la activ nu mai puţin de trei materiale discografice şi o serie de soundtrack-uri, numele lui Ólafur Arnalds nu a făcut până acum prea multe valuri. Poate doar datorită faptului că una din coloanele sonore realizate de el - cea pentru serialul britanic Broadchurch - a câştigat un prestigios premiu BAFTA în acest an. Nici celălalt membru al acestui proiect, Janus Rasmussen - solist şi clăpar al trupei Bloodgroup - nu are parte de o recunoaştere internaţională. Lucrurile acestea s-au schimbat însă odată cu acest debut discografic, căci Kiasmos reuşeşte să producă vii emoţii în lumea melomanilor avizi de combinaţii interesante. Pe scurt, chestia asta ar putea fi catalogată un amestec deosebit de inspirat între minimal – techno şi neo – classic. Deşi track-urile astea nu „puşscă“ defel cu melodiile destinate ringurilor de dans s-ar putea ca mulţi dintre pasionaţii de clubbing – music să găsească destule elemente care să-i facă să exprime „waw“. Compoziţiile încep anevoios şi nu urmează pattern-urile obişnuite. Mai mult, beat-ul se opreşte în momentele în care te aştepţi cel mai puţin, iar elementul de „experiment“ pluteşte deasupra întregului disc. Cu toate acestea, albumul reuşeşte să acapareze nu numai urechile obişnuite cu „ciudăţenii“, căci din loc în loc armoniile dezvoltate devin pentru scurt timp al naibii de melodioase, dându-ţi impresia că întreg albumul a fost gândit ca un slalom între două genuri ale muzicii care cu greu pot fi aşezate unul lângă altul în aşa fel încât să sune bine. Prima piesă a discului „Lit“ e deja un semnal de alarmă, căci după un intro care ar putea fi o combinaţie de Prokofiev şi The Orb, track-ul capătă un beat exploziv de techno, undeva până spre mijloc, unde brusc intră-n ecuaţie un pian misterios, care aparent n-ar avea ce căuta acolo. Şi totuşi, amestecul devine pl[cut urechii, iar acest feeling continuă şi-n următoarea piesă „Held“, care păstrează sentimentul ăsta de amestec de apă cu ulei, la prima înfăţişare. Dar care devine o chestie gustoasă până la urmă.  Ascultând următorul track numit Looped, începi să realizezi încet – încet care sunt atu-urile pentru care muzica aceasta îţi intră uşor – uşor sub piele. Să fie din cauza crescendo-urilor care creează momente melodramatice? Să fie din cauza schimbărilor bruşte de beat-uri techno, percuţii şmechere? Să fie din cauza pianului care aparent n-are ce căuta în această formă în compoziţii? Câte puţin din fiecare. „Swayed“ începe într-o manieră mai altfel, semănând în primele ei secunde cu oricare track din zona minimal – techno de pe lumea asta. E un fals start, căci pe parcurs revine magia asta clasic – modern, sound-urile potrivindu-se la fix. Una din cele mai complexe piese de aici este Thrown, care pe parcusrsul a nouă minuţele reuşeşte să înglobeze cel mai bine amestecul ăsta de stiluri propus de cei doi muzicieni nordici. E un fel de „hit“ al acestui disc, dacă mi-e permis să zic aşa, cu schimbări bruşte de armonii şi beat, care te face să visezi cu ochii deschişi. Finaul piesei e cât se poate de surprinzător şi dement, deopotrivă, atribute care se potrivesc pe deplin întregului disc. O altă piesă care ar putea fi considerată o posibilă cireaşă pe tort este Bent, care conţine un climax care te lasă fără cuvinte. Iar în cazul în care asculţi acest album în tihna camerei, cu căştile pe ureche, mai-mai că nu-ţi vine să aplauzi, spre finalul acestei piese, căci explozia de sound-uri nu are cum să nu fie impresionantă pentru orice ureche deschisă la experimente.. Deşi nu-s deloc chitări cu distors pe aici, ai impresia că e un soi de Nirvana cu arome de Laurent Garnier şi George Enescu. Cele nouă minute ale piesei de final, Burnt, sunt din categoria „la superlativ“ şi te face să-ţi doreşti mai mult. Fiecare moment al pieselor Kiasmus sunt construite cu mare grijă, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, sound-urile rezultate au personalitate aparte iar „ciorba“ asta de techno versus clasic sună cel puţin de nota zece plus. Deşi pe alocuri se regăsesc delay-uri şi elemente specifice feliei techno, compoziţiile astea nu te fac să dansezi. Discul ăsta nu se poate asculta în timp ce cureţi cartofi în bucătărie. Cele opt piese necesită o atenţie maximă, având parte de multe fineţuri care nu pot fi descoperite dacă nu eşti trup şi suflet în audiţie. Emoţiile generate de piese sunt diverse şi multiple. E un amestec de iarnă şi vară. Recomand cu căldură Kiasmos tuturor celor care au ascultat cel puţin odată în viaţa lor The Field. Sau rave-ul anilor 90. Sau minimal techno-ul ultimilor ani. Sau neo – classic. Aş îndrăzni să recomand acest album şi celorlalţi. Tuturor celor care sunt deschişi la minte şi acceptă că în anul 2014 graniţele dintre genurile muzicale sunt inexistente. Kiasmus e un disc care se adresează acelora care au răbdarea să descopere ceva mai altfel.

Billy Idol - Kings and Queens of the Underground

Încă de la primele acorduri ale primului disc scos după opt ani de pauză de către Billy Idol, urechea ascultătorului este bombardată cu acele sonorităţi care l-au făcut celebru pe cel care în buletin poartă numele de William Michael Albert Broad.  Artistul britanic care făcea furori în vremurile mai de demult cu Rebell Yell sau White Wedding îşi începe noul album cu o compoziţie numită Biter Pill, care deşi nu reuşeşte să te dea pe spate, are acel „vino-ncoa“ care te face să devii atent. Piesa nu a fost gândită ca un mega – hit dar are multe ingrediente din „ciorba“ care l-a făcut celebru pe Billy Idol. Şi îl repune pe tapet pe artist:care deşi recunoaşte că  nu mai e sălbaticul de odinioară, duce dorul acelor vremuri: „I’d forgotten how to fly But I’ll remember before I die“. Single-ul „Cant break down“ este unul din punctele de atracţie ale acestui material discografic, în care rockerul devenit între timp un veritabil crooner surprinde cu o piesă care are toate atu-urile să devină un super – song în concertele live, mai ales datorită refrenului „de stadion“ plin de „oh-oh-oh“-uri şi „bang – bang- bang“-uri. Desigur, cârcotaşii se pot întreba pe bună dreptate ce mai poate aduce nou un rocker care peste câteva zile împlineşte vârsta de 59 de ani. Iar răspunsul sec ar putea fi demoralizator pentru unii: nimic. Cu toate acestea, cele 11 piese incluse pe acest comeback de zile mari sunt cât se poate de pertinente pentru urechile care degustă rock-ul ambalat în straie punk. „One breath away“ reaminteşte de superbele balade din trecut ale artistului, iar „Postcards from the past“ beneficiează de un amestec de efecte electronice şi punk omniprezente pe albumul Cyberpunk. Cea mai surprinzătoare piesă din acest disc este tocmai compoziţia care dă titlul acestui nou album, „Kings & Queens of the Underground“. Colorată cu viori şi acorduri de flaut şi un text autobiografic (1984 and “Rebel Yell” had the floor/All they said, was “more more more”/Well I touched you with My “Eyes Without A Face” / I was “Hot In The City” Yes, I thought I was ace“), melodia reuşeşte să fie acel „altceva“ care are darul de a te introduce într/o stare de reverie. Un alt punct interesant al albumului este „Ghosts in my guitar“, care deşi se apropie destul de mult de pop – rock – ul practicat cu mult succes de Robbie Williams are o vrajă aparte. Finalul „Whiskey and Pills“ îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de „zgomot“, fiind una din cele mai antrenante piese de aici. N-aş putea spune că discul lui Billy Idol e o capodoperă. E unj comeback mai mult decât decent, menit să fie ascultat la volum cât se poate de tare de cei care au fredonat măcar odată în viaţă „In the midnight hour she cried  "more, more, more". Sunt sigur că discul ăsta nu îi va aduce noi fani, dar pentru cei care au auzit unul din cele şapte albume anterioare ale britanicului e o audiţie mai mult decât plăcută.

FKA twigs - LP1

În zilele noastre a fi „ciudat“ a devenit un lucru destul de des întâlnit. Există o sumedenie de artişti cărora li se poate aplica cu uşurinţă această etichetă. Dar, printre nenumăratele ciudăţenii din când în când apare şi ceva „unic de ciudat“. E cazul acestui material de debut. Unul din atu-urile care face ca acest disc să fie unul din cele mai interesante apariţii a anului 2014 este acela că reuşeşte să jongleze la marea artă unele construcţii sonore din aria aşa-numitului „underground“ cu tendinţele manifestate în muzica impropriu denumită „pop“ în zilele noastre. În cazul în care te pui să etichetezi ceea ce se aude în acest LP1 scos de solista al cărei nume adevărat este Tahliah Barnett, ajungi la o sumedenie de genuri. Poţi numi chestia asta drept R&B „mult mai subtil decât ceea ce se găseşte la ora aceasta sub această etichetă pe piaţă“. Cea mai convenabilă etichetă care-mi vine la îndemână este „modern pop music“. Şi totuşi, în momentul în care e să compari track-urile acestui album de debut cu ceea ce ocupă poziţii fruntaşe în topurile pop - fie ele şi din Marea Britanie - parcă nici această etichetă nu e defel concludentă. Lucrurile sunt cât se poate de interesante încă din primele secunde căci „Preface“ reuşeşte încă din start să te bage în ceaţă. Şi asta pentru că ai de-a face cu un fel de incantaţie repetitivă cu un reverb ciudat în care solista rosteşte misterios “I love another, and thus I hate myself.”. Să fie niscaiva influenţe Zola Jesus? Sau mai degrabă un soi de Lene Lovich updatată la vremurile noastre? Desigur e foarte greu să-ţi dai seama de cuvintele astea cu care începe această prefaţă sonoră, dar booklet-ul CD-ului e întotdeauna un ajutor de nepreţuit. Sentimentul de „oare ce e asta?“ continuă şi în următorul track numit Lights On, o piesă cu un sound cât se poate de trist în care vocea superbă a solistei face casă bună cu instrumentaţia de trip – hop a la Portishead care e colorată cu nişte efecte de bass – music cât se poate de răvăşitoare. Dealtfel, ca multe din producţiile muzicale moderne, albumul ăsta merită ascultat pe boxe profesionale. Sau căşti aşijderea, dacă aveţi vecini care nu gustă muzicile astea de format „nou“. „Two weeks“ este unul din momentele cele mai interesante de pe acest debut, în care pe alocuri ai impresia că asculţi Cocteau Twins, ca în momentul următor să ai impresia că tocmai deguşti noul Burial. O combinaţie ciudată, dar care funcţionează bine de tot. Şi nu doar pentru că există pe aici şi cuvinte nedifuzabile la radio: „Higher than a motherfucker, dreaming of you as my lover“ repetat obsesiv la refren. În momentul când ai ajuns la „Pendulum“ nu ai cum să nu realizezi că acest material discografic este unul greu de comparat cu orice altceva prezent pe piaţă la ora actuală. Iar creditele pentru asta merg în mare măsură către Paul Epworth, un producător muzical ce are la activ nume ca Adele, Florence and the Machine, Coldplay, Cee Lo Green, Foster the People, John Legend, Azealia Banks, Paul McCartney, Bruno Mars, Plan B, Crystal Castles, Friendly Fires, Bloc Party, Primal Scream şi mulţi mulţi alţii. Indiscutabil, Pendulum este un moment de referinţă al acestui LP1. „Numbers“ este o altă piesă care îţi taie respiraţia. În primul rând pentru instrumentaţia a la Sampha, britanicul cunoscut printre altele pentru munca sa în cadrul proiectului SBTRKT. Dincolo de cifre şi nume, melodia asta te ţine în suspans până la final iar distorsiunile introduse în mod deliberat pe ici pe colo adaugă plusuri de şarm construcţiei. Din loc în loc, felul în care cântă fătuca asta îţi aminteşte de Kate Bush sau de Bjork. Dar şi de Enya. De exemplu în piesa Closer, dacă e să faci abstracţie de buchetul de reverii electronice prezent în fundal. Cea mai lungă piesă de pe acest disc este finalul Kicks, care are darul de a te lăsa la fel de nedumerit ca şi la începutul acestui disc. LP1 nu e un disc pe care să-l asculţi în timp ce cureţi cartofi în bucătărie şi nici în fundal, în timp ce tocmai citeşti ceva interesant. E un disc care te acaparează doar dacă ştii să îl asculţi cu urechile destupate. Şi e pentru aceia care ştiu că adevăratele comori nu sunt întotdeauna la suprafaţă. Debutul ăsta nu poate fi încadrat totuşi în underground. Nu de alta, dar a fost nominalizat printre altele la premiile Mercury. Da, ştiu, Mercury nu e egal cu Grammy. Dar nu ăsta e motivul pentru care FKA Twigs merită aplauze furtunoase. Ci pentru că e un disc cu adevărat unic şi eclectic. Care o să fie inclus în multe clasamente cu cele mai bune trei albume ale anului 2014. Parol!

Subcarpaţi - Pielea de găină

A fost odată ca niciodată un frumos eveniment pe meleagurile Timişoarei, care-şi spunea TM Base. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba, iar pentru toţi ceilalţi există desigur Google. La una dintre ediţiile acestui mega – festival, organizatorii au invitat pe scenă un nou proiect românesc care-şi spunea Subcarpaţi. A fost dealtfel, primul concert „ever“ al bucureştenilor, „inventaţi“ de Bean. Care pe vremea aceea avea o formulă diferită faţă de cea din zilele noastre. Şi sound-ul era  niţel mai altfel. Era mai neşlefuit, dacă vreţi. Evident, p-atunci fanii actuali ai trupei habar n-aveau că există aşa ceva pe piaţa românească. Uşor – uşor, anii au trecut şi generaţiile s-au schimbat. La fel şi Subcarpaţi. Au ajuns să facă vorba unei melodii de-a lor „full house“ în Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Ceea ce nu e deloc rău. Desigur, e perfect normal ca de-a lungul anilor şi sound-ul s-a mai şlefuit. Problema, este însă alta. Nu ştiu din ce cauză, dar la Subcarpaţi se simte o blazare. Pe tărâmul creativităţii. Dacă la începuturi amestecul lor de filon etno plus dume de cartier şi beat-uri de dubstep a reprezentat ceva cu adevărat interesant pe piaţă, astăzi aceeaşi ciorbă nu mai e la fel de gustoasă. Categoric, felia asta de muzică populară îmbogăţită cu elemente moderne, nu e deloc nouă. Dar, e trendy. În cazul Subcarpaţi, e o ciorbă reîncălzită. Gustul nu e acelaşi. Probabil că pentru mulţi dintre noii fani ai trupei, acest lucru nu contează câtuşi de puţin. Se prea poate ca pentru urechile care au făcut cunoştinţă cu Subcarpaţi doar cu ocazia acestui album, muzichia asta să sune bine. Din diverse cauze. Fiindcă e „trendy“ printre prietenii de gaşcă. Sau fiindcă îţi tresaltă niţel sentimentul de patriotism în tine. Să fiu bine înţeles, problema pentru care albumul ăsta de Subcarpaţi e slăbuţ este faptul că nu aduce nimic nou sub soare. Discul ăsta e prea „copie la indigo“ a ceea ce au făcut în trecut Subcarpaţi, ca să fie valabil. Nu ţi se face deloc pielea de găină la texte de „Unii vorbesc de folclor/Cica-i unguresc/Cica-i pe va/Cica e banal/Folclorul cica-i prea oriental/E adevarat/Mi-am schimbat perceptia despre folclor/O sa-l iubesc si mai mult pan-am sa mor/Fiindca primim mesaje de la straini/Care nu ne mai asociaza cu hoti de gaini/Lumea e frumoasa cand iti faci mandri fratii/Big Up, Subcarpaţii“. Sau când asculţi „Aveam un vis de când eram mic-mic/Nu să câştig la loz în plic/Ci să dau pe beat cât mai ritmic/Spaţiul carpato-danubiano-pooooontic“. Desigur, există şi texte ceva mai reuşite pa-aici. Dar, dincolo de ele stau orchestraţiile. Care, în marea lor majoritate sună monoton. N-o spun cu niciun fel de răutate, iar pe eventualii critici ai acestei afirmaţii îi invit cu mare drag să asculte instrumentaţiile unor nume din zona pop sau hip hop din anul 2014, de peste graniţă. Am avut ocazia să asist la repetiţia proiectului Subcarpaţi plus membri ai Orchestrei Filarmonicii din Timişoara. Unde graţie orchestraţiilor mai altfel, totul a sunat bine. Din păcate, la concertul propriu – zis (desfăşurat în cadrul festivalului Plai), din cauza sound-ului de la faţa locului, n-a mai sunat aşa cum ar fi trebuit. Sunt sigur că marea majoritate a celor care au venit să-şi vadă favoriţii la festival n-au sesizat nimic nelalocul lui. Nu am nicio problemă cu fanii Subcarpaţi care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Cărora creaţiile trupei li se par fantastice. Unde mai pui şi faptul că discul ăsta e free. Moka. Şi totuşi....păcat de hiatus-ul ăsta în care au intrat Subcarpaţi. Au pornit mişto, dar se complac în tărâmul călduţ al drumului bătătorit. Parafrazând una din piesele lor de pe acest disc, poate acest material discografic e un rău necesar. Poate, pe viitor, Subcarpaţi vor reuşi să iasă din letargie.

Royal Blood - Royal Blood

Fără îndoială, unul din primele amănunte care te frapează atunci când vorbeşti de Royal Blood este unul de natură tehnică. Deşi au mai existat precedente, cel mai celebru fiind acela al celor de la White Stripes, e destul de ciudat să dai peste o trupă de rock care are doar doi membri. Unul dintre ei la bass, iar celălalt la tobe. Ciudăţeniile nu se opresc aici căci albumul de debut al trupei, numit tot Royal Blood, a intrat direct pe poziţia întâi a clasamentului oficial de discuri din Marea Britanie. Dincolo de „hype“-ul generat de presa britanică şi de faptul că Matt Helders, tobarul de la Artic Monkeys a purtat un tricou cu însemnele formaţiei încă înainte ca aceasta să scoată primul ei single, rămâne muzica. Zece piese directe, fără ocolişuri în care Ben Thatcher şi Mike Kerr vâslesc în apele unor trupe ca Queens of the Stone Age sau mai sus amintiţii White Stripes. Dar nu numai, căci o ureche atentă găseşte pe ici pe colo şi reminescenţe din epoca Led Zeppelin. Sau poate chiar trimiteri la riff-urile nervoase ale celor de la Rage against the Machine, cu puţină imaginaţie. Şi totuşi, sound-urile de bass actuale pot compensa lipsa chitării aşa cum o cunoaştem noi de atâta amar de vreme? Răspunsul este da. Şi aici intervine unul din punctele forte ale celor de la Royal Blood. Încă de la primele acorduri ale piesei care deschide albumul Out of the Black, trupa sună atât de închegată încât ai impresia că băieţii ăştia sunt în business de cel puţin două decenii. Graţie felului în care curg melodiile, te trezeşti imediat cu mâna pe butonul de repeat. Căci, cele zece track-uri însumează 32 de minute. Exact cât trebuie, fără niciun strop de ceva nelalocul lui. Deşi riff-urile „dau“ adeseori în „metal“, ceea ce prestează oamenii ăştia doi e mai degrabă garage – rock. Piesa a doua, „Come on over“ are acel „vino – ncoa“ care te face să savurezi din plin această creaţie. Şi de acum încolo vine adevărata distracţie. Figure it out - single-ul lor actual – are toate şansele să devină next big rock hit, iar restul pieselor sunt pe aceleaşi coordonate. Încet – încet, după mai multe ascultări, realizezi de ce sună atât de bine trupa asta. Fiindcă dincolo de multe lălăieli incluse în aşa – numitul „indie“ britanic, oamenii ăştia vin cu altceva. Fie că-l numim rock simplu, clasic, bine gândit sau „dirty“, muzichia asta e sinceră, fără brizbriz-.uri şi fără E-uri. După gusturile fiecăruia, există aici şi alte piese care pot concura la capitolul rock hits. Personal, vibrez one hundred procent (vorba celor de la Sonic Youth) pe „Little Monster“ sau „Ten Tonne Skeleton“, aceasta din urmă având „nervozitatea“ aceea pe care am ascultat-o cu mult nesaţ la Rage Against The Machine. Desigur, cârcotaşii ar putea găsi câteva hibe în acest debut. Că vocea nu e bine masterizată, că efectele de bass sunt uneori prea „dirty“. Sau că Royal Blood nu aduce nimic nou. Perfect de acord cu această ultimă afirmaţie, cu amendamentul că felul în care combină diversele lor influenţe este unul care te cucereşte instataneu. Ar mai fi de adăugat şi faptul că dacă un asemenea album ajunge pe primul loc într-un clasament dominat de „garbage“,  lucrurile nu-s chiar pierdute definitiv. Royal Blood este cu siguranţă, unul dintre cele mai interesante albume rock ale anului 2014. Un disc cu cojones, „dirty“ şi care pe deasupra mai e şi No.1!

Ana Cristina Leonte - Secret Lover

Discul de debut al solistei Ana – Cristina Leonte are la capitolul special thanks şi menţiunea „mother nature“. Desigur nu e vorba de Roxana Ionescu, cea care în tabloidele româneşti a fost botezată Mama Natură, ci de naturaleţea şi liniştea pe care ţi-o poate oferi o excursie în sânul naturii. Cele zece piese incluse pe acest disc de debut se înscriu perfect în această descriere, căci după audiţia acestui material discografic reuşeşti să te detaşezi peste cenuşiul de zi cu zi. Secret Lover a apărut apărut la casa de discuri Fiver Records (a lui Mihai Iordache) şi a fost înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) şi Tavi Scurtu (baterie). Prima piesă de aici, Sora Soarelui – o prelucrare a unei melodii tradiţionale româneşti, Dealul Mohului – are darul de a stabili câteva repere care se regăsesc mai apoi şi pe următoarele track-uri. În primul rând, eşti izbit de o voce plină de sensibilitate. Dar ce e şi mai frumos, este că vocea asta se completează la fix cu orchestraţia. Care e pe alocuri atât de discretă încât nici n-o simţi. Deşi e vorba de jazz, există aici şi altceva. Şi e şi normal să fie aşa, căci orice ciorbă reuşită are condimente aşijderea. Puţine vorba e una din piesele care captează cât se poate de bine „zona“ în care se învârte acest disc. The Smaller Picture e momentul acela în care jazz-ul clasic îşi face apariţia în toată splendoarea sa, iar pe parcursul celor şase minuţele ş-un pic ale piesei care dă titlul acestui album, ascultătorul e întâmpinat cu un sound „rarefiat“, care îi permite solistei să „lunece“ către soul. Şi nu doar soul, căci există secţiuni în acest album în care vocea seamănă parcă cu cea a solistei Anna Calvi. Pe parcursul piesei I’ll Wait For ai impresia că asculţi un disc made in U.S.A.. Din păcate, există câteva momente în care vocea nu se aude aşa cum ar trebui, instrumentaţia fiind „prea în faţă“, de exemplu în „Apus“. Un alt minus în opinia subsemnatului este faptul că discul este mult prea „lent“. Unicul moment vivace al albumului, „In the Middle of Somewhere“, demonstrează faptul că Ana- Cristina Leonte se descurcă de minune şi pe armonii mai „apăsate“. Poate pe viitor, track-urile astea mai săltăreţe vor fi prezente mai mult. Piesa care încheie acest album, All that you are, e o altă baladă de suflet. Una peste alta, avem de-a face cu un disc interesant, cu o voce de care sunt sigur că vom mai auzi pe viitor. Deşi e un disc prea „lent“ pentru urechile subsemnatului, îl recomand cu căldură tuturor urechilor iubitoare de sound-uri naturale şi frumoase. 

Anushka - Broken Circuit

Cu risul de a părea old – school, trebuie să recunosc că multe albume care apar în zilele noastre, indiferent de stil, sunt făcute parcă în regimul bubble – gum. Artiştii se înghesuie să editeze nişte aberaţii sonore ambalate în eticheta „album“, în care fie aruncă nişte variaţiuni sonore electronice „fără suflet“, fie abuzează din plin de artificii auzite de nşpe mii de ori înainte. Problema asta se face simţită şi mai acut în cazul muzicilor aşa zis electronice, unde graţie faptului că oricine (chiar oricine!) poate „inventa“ nişte armonii cu ajutorul unor programe de calculator aflate la îndemâna tuturor. Şi pentru ca totul să fie vandabil, în discurile astea apar din când în când şi câteva voci pe post de special guest. Trecând peste această introducere niţel prea lungă, e bine de ştiut că Anushka este un proiect sprijinit de casa de discuri Brownswood. Label care aparţine influentului om de radio britanic Gilles Peterson, unul din oamenii care „ştie“ să culeagă chestii faine din noianul de apariţii noi. Sub acest nume îi găsim pe producătorul Max Wheeler şi solista şi compozitoarea Victoria Port. Dincolo de amănunte, stă însă muzica. O eventuală etichetare a celor 12 piese care se regăsesc pe acest album ar aduce în discuţie termeni ca dance, pop, jazz, jungle, garage sau house. După cum îi spune tare bine şi numele, Broken Circuit e un disc în care „circuitele“ obişnuite sunt useless. Urechile avizate pot sesiza influenţe trip – hop şi chiar artificii folosite în disco, dar dincolo de orchestraţii albumul ăsta străluceşte de le distanţă graţie faptului că vocea solistei nu este folosită doar ca un „fundal“ pentru a crea refrene. Dacă-mi permiteţi cuvinte măricele, combinaţia asta izbutită de voce jazzy – soul cu instrumentaţii moderne dă naştere unei muzici electronice cu suflet. Prima piesă a discului, Impatient, e o baladă superbă care mie îmi aminteşte de albumul celor de la New Look, dar care e un start cât se poate de fals, căci următoarele track-uri vin pe cu totul altă felie. Never can decide e o mostră de pop – dance cât se poate de impresionantă, căci pe lângă refrenul catchy se lăfăie o instrumentaţie deştept aleasă. Echo, pe de altă parte, are parte de o voce cât se poate de R&B, care se regăseşte desltfel şi pe Atom Bombs, cu menţiunea că pe aceasta din urmă sound-ul devine mult mai garage. Unicul moment mai puţin inspirat de aici este fără îndoială Kisses. Piesa care dă titlul albumului permite din nou producătorului să îmbrace track-ul în culori cât se poate de vii. Penultimul track de aici, Mansions, e un amestec inspirat de bass – music cu rave-ul anilor 90 peste care se adaugă o voce cât se poate de carismatică, iar finalul Fire to me, e cât se poate de incendiar şi pune punct unuia din cele mai interesante albume discografice ale anului 2014, în materie de „electronic“.

Adrian Enescu - Invisible Movies

Desigur, în momentul când ai în faţă un CD care îşi propune să treacă în revistă cele mai importante realizări ale unuia din cei mai cunoscuţi compozitori de coloane sonore de filme din ţara noastră, nu ai cum să nu „legi“ într-un fel sau altul aceste creaţii scrise pe portativ cu peliculele cinematografice pentru care au fost construite. Fără îndoială, pentru unii, compoziţiile din anii 80 cuprinse pe această compilaţie au reprezentat momente de reper şi au contribuit din plin la formarea muzicală a acestora. La fel de adevărat este că pentru subsemnatul, anii respectivi nu s-au derulat sub auspiciile muzicii autohtone, astfel încât în analizarea acestei compilaţii mă pot debarasa uşor de subiectivism. Dacă ar fi trebuit să scriu o cronică despre o compilaţie cu temele sonore ale programelor care se difuzau în anii 80 în Serbia şi Ungaria, cu siguranţă n-aş fi reuşit să rămân la fel de obiectiv. Una peste alta, dincolo de orice consideraţii, discul Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Cele 26 de track-uri alese pe acest CD care conţine mai bine de 77 de minute de muzică provin din ere cât se poate de diferite. Cea mai veche înregistrare este „Bietul Ioanide“ din 1977, iar cea mai nouă „Chira, Chiralina“, o piesă care va apărea în filmul regizat de Dan Piţa, care este o adaptare după romanul omonim scris de Panait Istrati, programat să apară în cinematografe în luna septembrie 2014. Departe de a fi răutăcios, trebuie să remarc faptul că primul moment interesant al discului se petrece la track-ul cu numărul doi, o mostră de bun simţ în care sound-urile electronice se împletesc într-un mod armonios, astfel încât tema „Concurs“ (1984) este una care te predispune la visare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre primul track, „Femeia visurilor“, în care ascultătorul dă volens – nolens peste vocea Loredanei Groza. Noroc că tema filmului cu pricina apărut în 2005 are doar un minuţel jumătate. Rămânând la capitolul voci, compilaţia asta cuprinde câteva momente memorabile. În cele două secvenţe extrase din filmul Septembrie (1978), ascultătorul se poate delecta cu un inedit Mircea Baniciu şi Ileana Popovici, dar şi de prezenţa binecunosutului grup autohton 5T. Primul extras din coloana sonoră a filmului Pepe şi Fifi (1994) are niscaiva influenţe din Englishman in New York-ul lui Sting şi există destule momente în care urechile avizate pot sesiza şi armonii a la Vangelis, de-a lungul pieselor incluse pe album. Una din cele mai interesante creaţii de aici mi se pare a fi Umbrele soarelui, un film din 1986 despre un inginer agronom căruia îi moare soţia, ucisă de coarnele unui bivol. Desigur, printre track-uri fiecare poate avea surpriza să găsească câte ceva plăcut. Chiar dacă a vizionat sau nu filmele respective. Momente de real interes mi s-au mai părut Domnişoara Cristina (după ecranizarea romanului lui Mircea Eliade), Faleze de nisip (1983), Flori de gheaţă sau Sfârşitul nopţii. Unul din momentele care m-aş fi aşteptat să-mi declanşeze amintiri este Pruncul petrolul şi ardelenii, în care apare Mircea Romcescu. Din păcate, piesa cu pricina nu a reuşit să creeze emoţii defel. Una peste alta, ideea celor de la A&A Records de a aduna sub acelaşi „acoperiş“ creaţiile lui Adrian Enescu este cât se poate de bună, căci Invisible Movies este un disc care scrie o filă de poveste în istoria muzicii româneşti. Ar fi tare bine, ca pe viitor, melomanii să beneficieze şi de alte asemenea iniţiative, căci aşa numită industrie muzicală autohtonă are nevoie de „reconstituiri“ pentru a se aşeza pe baze solide.

Grave for Sale - New Moon

„Cartea de vizită“ a primei trupe de surf rock din România poartă numele de New Moon şi beneficează de o copertă haioasă, în concordanţă deplină cu tematica discului. Şi cu trupa Grave For Sale, căci timişorenii – dincolo de etichetări şi clasificări – au pus la cale un album sincer, onest, fără brizbriz-uri sau artificii „colorate“. Dincolo de toate, New Moon e dovada vie a faptului că atunci când faci un lucru „from the heart“ fără ajustări din „exterior“, rezultatul nu poate fi decât interesant. Bazele trupei timişorene au fost puse de Tibi Mijea şi Iancu Jianu acum trei ani, în anul 2011, după care în „echipaj“ au fost cooptaţi Marco Kurunczi la bass şi Adi Ulmeanu la efecte electro şi proiecţii. În toamna anului trecut Radu F. Bene a început repetițiile alături de Grave for Sale, el fiind în acest moment colaborator permanent, saxofonul lui aducând un plus soundului trupei. Deşi personajele care alcătuiesc inedita trupă timişoreană au mai activat în diverse proiecte locale (printre care se numără Era Ticăloşilor, Guranii sau Stone Fixion), trupa asta nu e din categoria aia care cuprinde virtuozi. Nu e nimic rău în asta, căci dincolo de „măiestrie“, băieţii pun accent pe „rezultatul final“, unul cât se poate de corect. Discul debutează cu Arabian Deserts, cinci minute şi puţin de surf – rock pur, cu influenţe de California de Sud, menite să se transporte pe plajă. Pe Dick Tracy, Adrian Ulmeanu face uz de o serie de sample-uri extrase din B- movie-uri, sirena de poliţie şi împuşcăturile de la început fiind completate cu dialoguri izbutite ca Where is my money. New Moon debutează ca un soi de Twin Peaks şi pe parcurs devine un soundtrack plin de efecte „de groază“ care colorează cât se poate de inedit sound-ul timişorenilor. Challenger is falling începe cu „behind the strange signal is an alien intelligence“, un sample din filmul Cosmos War of the Planets, un sample menit să te pună în temă cu tematica cosmică a acestei piese. Una din cele mai interesante compoziţii de aici este Ciuleneshii Bărăganului, cu efecte din filme de cowboy, acorduri mexicane şi energie cât cuprinde. Waves, începe cât se poate de previzibil cu nişte valuri specifice surf-ului şi reuşeşte să îţi capteze atenţia, aceste ultime treik minute ale discului fiind cât se poate de originale. Dincolo de toate, cele 28 de minute ale acestui E.P. al primei trupe de surf rock din România reprezintă un amestec ingenios de surf rock cu elemente psychobilly niscaiva arome punk şi tot ce e necesar pentru ca urechile care nu gustă muzica difuzată de radiourile made in Romania la ora actuală să fie tratate corespunzător. În cazul în care băieţii ăştia vor continua să cânte cu suflet, cum au făcut-o până acum, bag mâna-n foc că Grave For Sale va deveni un nume cunoscut pe melagurile noastre. Deocamdată, sunt un nume inedit, care merită ascultaţi. Apropos, spre deosebire de multe ciudăţenii ambalate în rockul din zilele noastre, muzica Grave For Sale e destinată publicului larg. Cele şase track-uri pot fi savurate la fel de bine şi de fanii Nightlosers şi de fanii Byron, nu numai de cei care au auzit de Dick Dale. Pe scurt, dacă eşti curios de ceva summer – music concepută undeva în laboratoarele secrete de pe malul Begheului, press play and enjoy it.

Byron - Melancolic

Încă de prin 2006, byron şi-a asigurat un loc aparte pe eşichierul muzical al patriei noastre. Primele două albume ale trupei, Forbidden Drama şi A kind of alchemy (acesta din urmă are parte de una din cele mai originale coperţi de disc de prin ţara noastră) i-au propulsat undeva în aşa – numitul „underground“ de pe la noi, iar primul material discografic realizat în întregime în limba română (Perfect) a reuşit să le deschidă „calea“ şi spre publicul ceva mai mainstream. Ştiu, termenii ăştia de comercial şi necomercial nu mai au nicio relevanţă în zilele noastre, dar adeseori eşti nevoit să te raportezi la ei, mai ales într-o ţărişoară ca a noastră unde industria muzicală lipseşte cu desăvârşire. După ce anul trecut băieţii au aruncat pe piaţă 30 de secunde de faimă şi 30 seconds of fame (material discografic editat în două variante distincte), de această dată muzicienii şi-au surprins fanii cu un nou disc ieşit din tipare. Desigur, toată lumea ştie că piesele incluse pe discul Melancolic sunt incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Şi dacă n-aţi ştiut, nu-i niciun bai, aţi aflat acilea. Mi se pare perfect natural ca atunci când cineva îţi cere să compui muzica pentru un serial care este vizionat de multă lume (bănuiesc), compoziţiile să fie „ „for the masses“. Cu toate că expresia asta poate avea alt înţeles p-altundeva. Şi aici, îmi vine doar un exemplu în minte, aşa la repezeală. Piesa celor de la The Brian Jonestown Massacre - Straight Up and Down, care a fost folosită în serialul Bordwalk Empire. Revenind la tărâmuri şi muzici autohtone, Melancolic e cu siguranţă cel mai accesibil album al celor de la byron. Afirmaţia este valabilă atât pentru instrumentaţiile celor 18 track-uri de aici, cât şi pentru textele melodiilor. Dincolo de titulatura discului, e clar că un album care începe cu versurile „o cafenea, ascunsă pe un colţ de stradă/o masă mică, cu un aer adormit/avem două ceşti, în jurul vieţilor noastre absurde/viitorul e scris, pe fundul mării, în nisip“are un soi de lipici aparte mai ales în rândul sexului frumos. Piesa care dă titlul albumului are parte de alte cuvinte meşteşugite cu mare har de liderul trupei şi se înscrie în categoria baladelor gen Kushelrock. „De dimineaţă“ are parte de o instrumentaţie ceva mai vivace care pune în evidenţă prestaţia artiştilor, dar este – la fel ca multe alte momente de aici – niţel prea scurtă pentru urechile subsemnatului, care ar fi preferat să fie delectat cu mai multe porţiuni instrumentale. Primul moment cu adevărat „zgomotos“ care iese din sfera malancolică este piesa Cu sânge rece, construită pe nişte acorduri subtile de clape. Odată ajuns la piesa „Fără obligaţii“, invariabil îţi trec prin cap eventuale comparaţii cu muzica celor de la Vama (Veche). Faptul că piesele astea au fost compuse în mod special pentru a se „potrivi“ în coloana sonoră face ca multe din piesele de aici să fie prea scurte, practic „radio – edit“-uri. Desigur, unul din principalele atu-uri ale acestui material discogarfic este dat de textele meseriaşe ale lui dan byron, ca de exemplu „Rătăcind prin absurdul labirint/Picioare desculţe târând/Prin nisipuri mişcătoare spre tine/Un cântec uitat fredonând“ (Prin labirint). Finalul discului, „Din când în când“ reuşeşte să te ducă cu gândul la perioada de prohibiţie descrisă cu atâta farmec şi-n mai sus amintitul Boardwalk Empire. Trebuie să recunosc, cronica asta poate fi niţel subiectivă, căci n-am urmărit niciun minuţel din serialul pentru care a fost compus acest disc. Deşi cele 18 piese de aici sunt niţel prea melancolice pentru gusturile subsemnatului, trebuie să recunosc că byron a reuşit din nou să mă surprindă cu un album „curat“, bine realizat, cu „cap şi coadă“ şi un story închegat. Personal aş fi apreciat şi porţiuni mai „nebunatice“ din felia celor de la byron, dar chiar ş-aşa Melancolic e un disc solid, care merită ascultat pe-ndelete. Dacă nu i-aţi descoperit până acuma pe byron, e momentul să vă reparaţi greşeala. Iar după discul ăsta, sunt sigur că vreţi vrea să ascultaţi şi creaţiile anterioare ale băieţilor.