Paolo Profeti European Collective - Waiting for Bucharest

Cele zece piese incluse pe acest album realizat de un colectiv de muzicieni români şi italieni (nouă, dacă e să luăm în considerare faptul că piesa Sguardo Asospeso e prezentă în două variante) oferă melomanilor pasionaţi de jazz o reală desfătare sonoră. Produs de casa de discuri Fiver House Records, albumul a fost înregistrat în luna martie 2015 alături şi de invitaţii Cristian Soleanu şi Bucharest Jazz Orchestra. Compoziţiile sunt inspirate dintr-un univers de referinţă amplu: tradiţie europeană, ca de exemplu în prima parte a piesei Waiting for Bucharest, sau ca în Sisli Camii, piesă de inspiraţie mediteraneană (să nu uităm că Paolo este de origine siciliană), ori Danza nel Mondo, care aminteşte de muzica populară italiană, dar şi de matricea Coltrane-iană, ca în Sguardo Sospeso sau în ultima secţiune din Waiting for Bucharest, dar şi de sonorităţi de genul Billy Strayhorn, ca de exemplu în balada Lost Eyes in Wonderland. 

Bine inserat în scena românească de jazz, Paolo Profeti este membru al Bucharest Jazz Orchestra (“BJO”), condusă de trompetistul Sebastian Burneci, cu care a participat la Bucharest Jazz Festival 2014. BJO au lansat recent albumul “Povesti din Bucuresti” (Fiver House Records, 2015). Paolo cântă de asemenea cu Big Band Radio, condusă de Ionel Tudor şi colaborează de asemenea cu muzicieni de jazz consacraţi precum Mihai Iordache, George Natsis, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Nicolas Simion, sau Mircea Tiberian. Discul a fost înregistrat în componenţa Paolo Profeti – saxofon, Davide Incorvaia - pian, Cristiano Da Ros – contrabas, Alessandro Rossi – tobe, Soprin Romanescu – chitară şi Florian Radu – trombon. 


Waiting For Bucharest merită ascultat de mai multe ori, fiindcă la o primă audiţie ascultătorul nu reuşeşte să „proceseze“ multitudinea de informaţii prezente aici. Merită să asculţi piesele astea cu mare atenţie, căci de multe ori „fineţurile“ sonore devin perceptibile  doar după o primă audiţie „pe fugă“. Atât din punct de vedere muzical cât şi stilistic, albumul propune o paletă largă de arome sonore. Chiar dacă piesele abordează stiluri diferite, ca şi întreg discul nu e o „salată“, fiindcă piesele au un fir care le leagă. Orchestraţiile sunt interesante şi multiple şi discul „curge“ cât se poate de natural. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără „Milano Bucureşti doar dus“, care are parte de un groove cât se poate de antrenant dar oferă destul „spaţiu“ separat şi pentru saxofonul lui Paolo.Discul a avut deja parte de concerte de lansare în mai multe oraşe din ţară, iar cei care au experimentat piesele acestea live au descoperit un proiect bine închegat, care construieşte stări de bine în rândul melomanilor.  Recomand cu căldură audiţii multiple ale acestui disc tuturor celor care consideră că „the music is magic“. 

Cobzality - Paparuda 2.0

De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif. Cobzality este proiectul muzical fondat în 2012 de doi dintre foştii membri Sistem, Florin Romaşcu şi timişoreanul Robert Magheţi, cărora li s-a alăturat, ca solist vocal, Bianca Purcarea. Pentru realizarea discului, cei trei artişti au îmbinat instrumente tradiţionale precum cobza, caval, nai, fluiere şi taragot cu sound-uri moderne şi elemente ambientale.

Printre lucrurile care fac ca acest album să fie interesant este faptul că pe lângă piese arhicunoscute din folclor, există şi „bucăţi“ mai puţin „rulate“ (şi ştiute). Cum ar fi Mîndra de la Jiu, care e prezentă aici în două variante absolut memorabile. Desigur, dintr-un asemenea album nu avea cum să lipsească „De la căpâlna“, o melodie care a fost preluată de atâtea ori încât cred că nimeni nu mai ştie exact varianta originală. Printre altele piesa asta a fost inclusă ca sample de rapperul american Jay Z în piesa lui Murder To Excellence. Cobzality reuşeşte să îmbrace această compoziţie în straie cât se poate de inedite. O altă compoziţie care a fost adaptată în nşpe mii de variante este „Până cân nu te iubeam“. Una din variantele magice pe care mi-a fost dat să o aud la această piesă este aceea „furmizată“ de americanii de la Pink Martini, cu aportul solistei Storm Large. Revenind la Cobzality, îmi place faptul că oamenii aceştia acordă o importanţă deosebită atât filonului folcloric cât şi elementelor moderne. De fapt, acesta e şi unul din secretele pentru care Cobzality merită sincere felicitări: echilibrul perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism. Chiar şi „Aseară ţi-am luat“, o altă piesă arhicunoscută sună cât se poate de bine în versiunea lor, iar „Pamentu Caval“ este un alt exemplu de melodie care pur şi simplu îţi pică cu tronc de la prima audiţie graţie balansului perfect dintre orchestraţiile actuale şi porţiunile de instrumente tradiţionale atât de bine aşezate în compoziţie. Mi se pare surprinzător faptul că unele din melodiile cântate prin concerte în aceşti trei ani de Cobzality nu şi-au găsit loc pe acest album de debut.

Invariabil, vor exista voci care simt nevoia să explice diverse paralele între proiectul Cobzality şi Subcarpaţi. Există voci care chiar au sugerat un featuring între cele două proiecte. Din fericire – sau din păcate, după caz – colaborarea asta nu a avut încă loc. Deocamdată. Şi e mai bine aşa, căci Cobzality „umblă“ la folclorul românesc într-un mod mult mai natural şi subtil decât cei de la Subcarpaţi. E o abordare mai finuţă – dacă vreţi - fără prea multe E-uri şi ingrediente artificiale. Deşi e mult diferit faţă de „Cantofabule“ - le celor de la Phoenix, albumul ăsta merge pe o linie iniţiată de legendele rock-ului românesc, îmbrăcând versiunile originale ale pieselor într-un „dress – code“ de bun gust. Una peste alta, sfatul meu este să puneţi mâna pe acest album, fiindcă merită din plin. Faceţi-l cadou de sărbătorile de iarnă, fiindcă e mult mai mişto să asculţi varianta Căpâlna la gura sobei cu Cobzality, decât să rememorezi de mii de ori acelaşi Last Christmas sau tonele de „White Christmas“ care apar în fiecare an în preajma sărbătorilor de iarnă pe diverse compilaţii. Cobzality au reuşit să pătrundă cu acest disc în selecta categorie muzicală ce poartă eticheta de „world – music“, iar piesele de pe acest disc de debut emană prin fiecare por al lor, un sentiment de „good job“. Se prea poate ca abordarea propusă de ei să nu „prindă“ atât de bine la cei obişnuiţi cu music for the masses, dar cu siguranţă va bucura pe deplin urechile melomanilor adevăraţi.

The Foreign Exchange - Tales from the land of milk and honey

Cel de-al 5-lea album de studio al proiectului care poartă numele de Foreign Exchange este o îmbinare reuşită între muzica americană plină de farmec (cu accente R & B soul şi funky) şi sound-urile „mai europene“ care se regăsesc oarecum în muzica numită generic electronică. Combinaţia asta gustoasă ar putea fi încadrată în muzică creată cu precădere adulţilor. Este important de subliniat acest aspect, căci compoziţiile acestei trupe sunt adresate cu precădere celor care nu gustă textele stupide dedicate stripperilor sau senzaţiilor pe care le are o fată atunci când sărută altă reprezentantă a sexului frumos. Chiar dacă la capitolul „experimente“, piesele incluse pe „Tales from the Land of Milk and Honey“ nu reuşesc să aducă nimic nou, motivul pentru care melodiile astea te cuceresc pe deplin este altul. Dincolo de textele subtile şi pline de graţie, felul în care oamenii aceştia amestecă armoniile soul, funk şi r & b cu beat-uri cât se poate de actuale este unul de admirat şi acest fapt denotă o maturitate artistică incontestabilă.  Cei doi piloni principali ai acestui proiect sunt Phonte şi  Nicolay. Pe numele său adevărat Phonte Lyshod Coleman, „jumătatea americană“ a acestei trupe este un rapper care a devenit cunoscut graţie formaţiei Little Brother care iese oarecum din clişeele unui muzician încadrat în hip hop. Piesele lui au adesea tematici care evocă clasa muncitoare iar aromele de R & B pe care le emană la tot pasul sunt pur şi simplu delicioase. De cealaltă parte, Nicolay este un producător muzical olandez a cărui specialitate este îmbinarea muzicii electronice cu hip – hop – ul. Dealtfel, cei doi au fost nominalizaţi şi la premiile Grammy în 2009 pentru o piesă inclusă în cel de-al doilea material discografic la interesanta categorie care poartă numele de „Best Urban/Alternative Performance“. Alături de ei, pentru acest album se află un keyboardist pe nume ," Lorenzo "Zo!" Ferguson şi solistele Carmen Rodgers şi Tamisha Waden.

Printre piesele remarcabile care se regăsesc pe acest material discografic se numără „Asking for a friend“, un amestec genial între sound-urile house americane şi funk-ul specific din aceeaşi zonă. La o primă vedere, piesa pare a fi o parodie, mai ales datorită accentului britanic al rapperului Phonte, dar pe parcurs devine o compoziţie notabilă graţie alternanţei dintre corul feminin extrem de interesant şi a flow-ului solistului. "Work It to the Top" pe de altă parte prezintă nişte ritmuri boogie care amintesc de KC & The Sunshine Band pe alocuri, iar piesa care deschide acest disc şI care totodată dă numele lui este un fusion între ritmurile braziliene şi armonii funky. Printre motivele care fac ca această audiţie să fie una classy este faptul că formaţia asta are parte de compoziţii cât se poate de solide. 

Piesele astea emană prin fiecare por sentimente pozitive, cu referiri stricte la magia iubirii şi complexitatea problemelor cu care se confruntă adulţii în zilele noastre. După cum spuneam e un disc pentru melomanii maturi care iubesc ritmurile R and B şi funk made in America „ambalate“ în straie moderne, dar care nu includ tâmpenii din aşa numita muzică EDM din zilele noastre. Piesele astea fac o legătură subtilă între trecut şi prezent şi fie că sunt încadrate în contemporaray soul music sau modern funk, au substanţă. Pe lângă momentele uptempo, albumul are parte şi de porţiuni „liniştite“ menite a pune ascultătorul într-o stare de melancolie. Cum e de exemplu "Face In The Reflection,": „Do you ever wonder why/ you can never unify/ the person that you are/ with every person that you think you should be,". Chiar dacă nu o să-l găsiţi printre clasamentele cu cele mai bune discuri ale anului 2015, vă asigur că „poveştile din ţara cu lapte şi miere“ sunt absolut adorabile şi merită a fi ascultate cu mare băgare de seamă de toţi melomanii adulţi care vor să experimenteze un album care uneşte trecutul şi prezentul într-un mod admirabil. 

Lucia - Silence

Există muzică pop românească care să nu jignească IQ-ul ascultătorului? Nu, nu e o întrebare de Radio Erevan. Desigur, rămâne la latitudinea fiecărui meloman chestia cu „jignitul“, dar marea majoritate a producţiilor româneşti din zona pop sunt atât de inodore, incolore şi insipide încât nu au cum să trezească interesul unui meloman cu urechile bine spălate. Şi ca să răspund la întrebarea enunţată anterior, da, există. Mai rar, ce-i drept şi nu la „vedere“, dar tocmai aici stă unul din farmecele muzicii: acela că diamantele nu strălucesc la vedere, trebuiesc descoperite, ele sunt adesea pitite în cotloane bine ascunse. Se prea poate ca nu mulţi dintre voi să fi auzit de Lucia, până acuma. Deşi a debutat de vreo trei anişori cu un cover după formaţia The MoooD, Lucia nu a invadat mass media românească. Albumul ei de debut poartă numele de Silence şi merită atenţie sporită.

Primul fapt care îţi sare în ochi la acest debut este coperta. Care seamănă izbitor de mult cu coperta noului byron, Eternal Return. Dealtfel Lucia şi-a lansat acest album de debut în cadrul unui concert susţinut în Berăria H alături de trupa lui dan byron. Asemănările cu byron nu se opresc însă aici, căci din loc în loc aranjamentele muzicale aduc niţel a ceea ce prestează byron. Cu arome mai pop desigur. Ceea ce ne oferă Lucia pe cele 12 piese care alcătuiesc acest album de debut este ceea ce poartă denumirea generică de pop „afară“. Există of course şi influenţe din alte zone, dar cam aceasta e ideea. Din fericire, pop-ul făcut de Lucia nu seamănă cu ceea ce e împachetat în această etichetă şi care se lăfăie pe canalele mass media românească. Avem de-a face cu un debut interesant din toate punctele de vedere. Dacă ar fi să judec acest album după ceea ce se scoate prin ţărişoara noastră în domeniul pop, aş fi tentat să spun că discul ăsta e revoluţionar. Dacă e să-l judeci după pop – ul care se produce „afară“, muzica asta e de bun augur. Cu armonii şi orchetraţii interesante, cu o voce promiţătoare şi cu „oameni“ în spate care au cizelat piesele pentru a suna modern. 

Judecând după pianul care se revarsă în primele secunde ale piesei care dă titlul acestui album, ai crede că Lucia şi-a propus să meargă în direcţia celebrei Adele. Ceea ce nu e un lucru rău, la urma urmei. Doar că, lucrurile nu stau aşa. Din fericire, căci pe lângă asemănările cu Adele, există multe chestii mai faine. Poate ar mai fi de adăugat că Silence are deja peste 19 milioane de vizualizări pe Youtube. Mult mai interesantă din punctul de vedere al subsemnatului este piesa To Gold. Are beat modern, aranjamente mişto şi sună de parcă nu ar fi fost produsă în România. Piesa a fost produsă de Bazooka (de la Moonlight Breakfast) iar mixajul şi masterul de Dan Georgescu (byron). Iar cvartetul de coarde e din filmul Muse Quartet. Yours este un alt exemplu de pop din categoria „mega – decent“, iar printre momentele care merită remarcate se mai numără Making me go (a la Lorde) sau Dont let me down. Există aici de toate pentru toţi: şi piese romantice de ascultat la gura sobei (Still, Book of life sau Show Up . toate trei pe calapodul Adele), dar şi un moment mai puţin reuşit, „Sunny Day“, care nu se ridică defel la înlţimea celorlalte producţii de pe Silence. Interesant este că nu toate piesele prezente pe canalul ei de Youtube au fost incluse pe albumul de debut. Una peste alta, Lucia pare a fi o încrucişare între Alexandrina şi Moonlight Breakfast cu topping de Adele. Esenţialul este că dincolo de alte etichete, avem de-a face cu unul din cele mai interesante albume pop ale anului 2015 made in Romania. Poate cel mai. Merită toată atenţia şi sunt sigur că vom mai auzi pe viitor de Lucia. Avem nevoie de nume din astea pentru a schimba lucrurile în atât-de- prăfuita lume pop a industriei muzicale autohtone. 

Mircea Tiberian / Toma Dimitriu - The Pale Dot

Una din multele probleme cu care se confruntă aşa – zisa industrie muzcială din ţărişoara noastră este lipsa albumelor scoase de artiştii români. E drept, există unele genuri care stau mai bine la acest capitol, dar atunci când ne referim strict la jazz, situaţia nu e deloc îmbucurătoare. În acest caz, avem de-a face cu un material discografic înregistrat de unul din cei mai cunoscuţi artişti ai acestei felii din ţara noastră, Mircea Tiberian, care alături de tânărul pianist Toma Dimitriu, încă student la Prins Claus Conservatorium, din Grœningen, Olanda, a scos un album la două piane. The Pale Dot este un disc editat de Fiver House Records în care melomanii au parte de o „conversaţie“ între doi pianişti, o formulă destul de rar întâlnită pe meleagurile noastre, care va face deliciul amatorilor de jazz.

„Albumul oferă o paletă largă de contraste. De la frumoasa baladă Dragonfly Blues, Habanera – de inspiraţie cubaneză, până la Restless Needle sau Time Capsule, care aduc culori expresioniste, ascultătorii se vor lăsa purtaţi în călătoria noastră muzicală plină de... evenimente“, spunea într-un interviu acordat celor de la Şapte Seri, tânărul muzician. Acest album a fost înregistrat în data de 19 august la Universitatea de Muzică din Bucureşti, iar de partea de înregistrare , mixaj şi master s-a ocupat timişoreanul Uţu Pascu, cunoscut şi graţie colaborării lui cu cei de la Blazzaj. În ceea ce priveşte cele nouă piese incluse aici, cu sigurnaţă fiecare meloman de jazz va regăsi arome cât se poate de interesante. Interesantă este şi includerea în booklet-ului acestui disc a unui poem de Ioan Es Pop. Alegerea acestui poem pentru a fi inclus în cărticica albumului a fost făcută pentru a sublinia întrepătrunderea poeziei cu jazz-ul. „Ioan Es. Pop e unul dintre cei mai autentici poeţi români în viaţă. Am privilegiul să fim prieteni şi nu e prima oară când folosesc poeme ale unor poeţi contemporani pentru a exprima cât mai plastic un mesaj. Cred că poemul pe care l-am ales din poezia lui Pop înlocuieşte cu succes un booklet explicativo-analitico-descriptiv“, declară Mircea Tiberian. Ascultarea acestui disc înlocuieşte cu succes orice recenzie consacrată acestui album, deci go on, listen to the music!

Odezenne - Dolziger Str. 2

Cred că sunt în asentimentul mutora atunci când subliniez – pentru a nu ştiu câta oară – faptul că muzica fabricată în Franţa are un iz aparte, pe care cu greu îl găseşti în culturile altor ţări de pe continentul nostru. Un nou exemplu care vine să confirme afirmaţia enunţată anterior este trio-ul francez Odezenne. Formaţia alcătuită din Alix, Jaco şi Mattia a scos recent cel de-al treilea material discografic numit Dolziger Str. 2, un album care merită să intre în atenţia tuturor melomanilor indiferent de „orientare“ stilistică, din mai multe motive. Presa franceză i-a numit pe cei trei muzicieni „exponenţii unui nou curent rap“ al Franţei. Alţii s-au aventurat să îi descrie drept exponenţii unui nou stil muzical francez. Ca de multe ori şi de această dată etichetele nu-şi prea găsesc rostul atunci când vine vorba să caracterizezi produsul Odezenne. 

La prima vedere, compoziţiile lor ar putea fi încadrate în rap. Lucrurile nu-s chiar aşa simple, căci dincolo de „flow“-ul caracteristic hip hop – ului oamenii aceştia se folosesc de câtevas negative complet diferite faţă ceea ce se petrece deobicei în această zonă muzicală. Muzica celor de la Odezenne e caracterizată de un eclectism notabil, fiind o combinaţie de electro, rock alternativ, jazz dar şi chanson francaise. Peste care sunt turnate picături de rap parizian, aşa doar cât să dea un gust deosebit acestui ghiveci extrem de gustos.

Un corps à prendre este piesa care deschide într-un mare fel acest disc, cu un negatic care pare a fi un amestec de electronică cu accente cât se poate de dubioase. Unul din cele mai reuşite momente este Bouche à lèvres, un single care exprimă pe deplin magia aparte a artiştilor francezi care repetă obsesiv „Souvent la tête dans la cantine, je dessine, je dessine / Le gout amer de ta cuisine, mes babines, mes babines“. Cu unele chitări care amintesc pe alocuri de conaţionalii lor de la Ratat şi un „pam pam“ cât se poate de bine structurat, piesa asta merită ascultată „encore, encore“. E pur şi simplu una din acele piese „vraiment incroyables“ şi lucrurile continuă în aceeaşi notă pozitivă, căci track-ul numărul trei de aici e un alt „boom“ cât se poate de reuşit. Dincolo de cuvintele reuşite (Vi-vilaine comme une chienne dans une bouche dégueu
Vo-vodka dans la tête, y'a d'la house de goût Va-vas-y dans la fête, cet étrange négo Doudou se dégoûte, doudou doute), ascultătorul are parte din nou de un negativ cât se poate de inspirat. 

„Cabriolet“ are parte de o orchetraţie care pare a fi o combinaţie reuşită între Pink Floyd şi Radiohead, iar „Vodka“ e un alt moment în care chitările psihadelice îşi fac simţită prezenţa cât se poate de evident. Dacă e să asculţi Boubouche ai impresia că tocmai ai dat peste un experiment electro în care synth-urile sunt scoase parcă dintr-o navă extraterestră. Asta până undeva până spre mijlocul melodiei, căci mai apoi în ecuaţie intervin din nou efecte de Twin Peaks. Satana e un alt punct de atracţie al acestui disc, iar pentru final artiştii au apelat la o altă piesă ...enigmatică. On nait on vit on meurt are de toate: percuţie din categoria „de ascultat cu urechile ciulite“, efecte electronice „împrumutate“ parcă din visteria unor artişti experimentali şi bineînţeles mesaj.

Indiferent cum categoriseşti acest album, cei trei francezi care alcătuiesc formaţia Odezzene reuşesc să surprindă cu ceva fresh. „Nu ştim ce cântăm. Nu pentru că nu avem influenţe, ci pentru că nici noi nu știm ce să facem. Pur şi simplu, iese aşa. Facem muzică, fără a încerca să definim lucrurile“, spuneau membrii formaţiei într-un interviu. Şi dacă tot am amintit de influenţe, oamenii aceştia citează nume ca Radiohead, Bjork,  Rage against the machine, Dead Prez , Pearl Jam,  Korn,  Grandaddy,  Smashing Pumpkins, Akhenaton, The Pharcyde Serge Gainsbourg, Gonjasufi, Death Grips,  Grauzone,  David Bowie,  The Clash sau  Lee Scratch Perry. Adică un talmeş balmeş. Interesant este faptul că discul acesta s-a născut după o perioadă în care membrii trupei s-au autoexilat în capitala Germaniei. Poate de aici vine şi diversitatea care se regăseşte din plin în cele zece piese. Şi pentru final, merită să mai citez din vorbele francezilor. „Discul ăsta e Berlin. Văzut de la fereastră, cu un Currywurst în mână şi cu ochii concentraţi pe păsări“. Dolziger Str. 2 e de ascultat cu atenţie, căci conţine bunătăţuri cum numai „les francais“ ştiu să creeze.

VA - Colectiv O Mare Scenă

Ascultând cu atenţie piesele incluse pe compilaţia „Colectiv O Mare Scenă“ ai ocazia să iei pulsul „underground“-ului autohton. Sau cel puţin a unei părţi a acestei „felii“, cea care se regăseşte în zonele hip – hop, alternative – rock şi „electronica“. Trebuie menţionat de la început că discul acesta are un scop umanitar. „Colectiv a fost casa muzicii alternative, un loc construit pe schimbul dintre artişti şi fani, în care fiecare tabără a oferit tot ce-a avut mai bun celeilalte, acelaşi schimb care a ţinut în viaţă o cultură. Prin Colectiv, cele două tabere au devenit una singură. Acum, această tabără continuă să ofere tot ce are mai bun acelora dintre noi care au nevoie de ajutor. Artiştii care au urcat pe scena Colectiv le donează acestor oameni bunul lor cel mai de preţ – muzica. Cu ajutorul vostru, încercăm să strângem fonduri pentru cei răniţi în incendiul din 30 octombrie. Credem că fiecare faptă bună atrage după sine o alta. Prin urmare, noi, artiştii, vă oferim spre download gratuit acest material muzical comun, cu rugămintea de a duce şi voi mai departe această iniţiativă, făcând o donaţie pentru cei care au acum nevoie de sprijinul nostru“, spun realizatorii acestei compilaţii. 

Fiind vorba de o iniţiativă de suflet, nu ne rămâne decât să urmăm rugăminţile realizatorilor acestei compilaţii. Care, by the way, are parte şi de o serie de surprize plăcute. Printre care se numără piesa „Original“ (Macanache cu DJ Sfera), „Pac, pac“-ul timişoreanului K-lu şi superba „Noon Moon“ a lui Silent Strike. Un moment muzical aparte este adus de Nopame care cu piesa „Wolves Of Bucharest“ reuşeşte să îmbine la fix sound-urile de jazz, funk şi electronice, iar cei de la Grimus cu We dont live here adaugă şi ei un plus de şarm acestui album.  Tot la momentele de reţinut se încadrează şi „Semnale“-le celor de la Şuie Paparude. Pe compilaţie se mai regăsesc piese semnate de DJ Undoo, Flou Rege, Chimie, Les Elephants Bizarres, Luna Amară, Raku, Alen & Kepa, ROA, Cred că sunt extraterestru, Coma, Fraţii Grime, Nwanda, The Bridge Comitee, The Dream Diggers, şi Dash. Discul se poate descărca gratuit de aici iar donaţiile se pot face în contul Fundaţiei Estuar, specificate aici. 

Floating Points - Elaenia

Nu mai e un secret pentru nimeni că etichetele muzicale cu care se catadicesc unii artişti în zilele noastre, frizează uneori absurdul. Graţie faptului că graniţele dintre stiluri au cam dispărut, tot mai des avem de-a face cu muzici care nu pot fi băgate într-o cutie anume. La fel stă treaba şi în cazul britanicului care-şi spune Floating Points. Dacă e să dăm crezare etichetelor puse de site-ul Resident Advisor, ceea ce „scoate“ omul ăsta e un amestec de jazz, house, techno, disco şi bass. În spatele acestui pseudonim se ascunde Sam Shepherd, un tip care a cântat ceva vreme în Manchester Cathedral Boys Choir înainte de a se muta la Londra, unde a devenit cunoscut graţie producţiilor sale. Şi care are o impresionantă colecţie de discuri vinil, de peste 10.000 de bucăţi. Cele mai îndemână comparaţii ar fi Four Tet sau Caribou. Dar, Floating Points e niţel altceva.

Excursia muzicală începe cu Nespole, o adunătură de synth-uri care par cât se poate de bizare în primele două minute ale piesei prin repetivitatea lor, dar care mai apoi capătă o nuanţă deosebită prin introducerea unor elemente demne de filmele lui Hitchcock. După un start cât se poate de reuşit şi misterios deopotrivă, ascultătorul este „bombardat“ cu o piesă structurată în trei părţi (Silhouettes). Din loc în loc, instrumentele folosite aici îţi dau impresia că tocmai asişti la un jam session executat de cea mai obscură trupă de psihadelic kraut – rock din Turcia care a existat vreodată. Asta din punctul de vedere al structurilor melodice, căci instrumentele folosite te duc cu gândul la un jazz de improvizaţie cu puternice accente de „fusion“. Şi asta nu e tot, căci desele momente de acalmie care se regăsesc între cele zece minute ale acestui track adaugă un şarm deosebit. Percuţiile discrete şi orga hipnotică te duc cu gândul la Weather Report. Sau Pink Floyd. Sau Can. Sau orice altceva, căci de fiecare dată când asculţi  această piesă ţi se pare că dai de influunţe cât se poate de variate sau neverosmile. Elaenia debutează cu două minuţele de „nomansland“, susceptibilă de zona The Orb, sau orice din categoria new age. Lucrurile se schimbă pe parcurs, iar odată cu Argent, apare şi un uşor iz de dance music. E un fel de a spune căci întreaga construcţie are un aer misterios iar arpegiile de synth care se revarsă în urechi sunt de mare efect. Thin Air demonstrează încă o dată faptul că omul acesta e cât se poate de atipic. Şi asta fiindcă sound-uri moderne de bass music sunt aşezate ingenios peste sunete de pian de abia perceptibile în fundal, iar diversele efecte adăugate „mult în faţă“ reuşesc să coloreze într-un mod mirific această piesă.

Aş fi tentat să spun că omul acesta reuşeşte să adauge arome de jazz şi kraut musik peste structuri electronice, dar ceea ce se aude în cele şapte piese de aici e din categoria „nu o să-ţi  vină să crezi“. La primele secunde ale piesei „For Marmish“ ai impresia că tocmai ai dat peste Nils Frahm. Ideea se schimbă repede, graţie  unui amestec flamboiant de sunete minimale inventate parcă special pentru a sublinia frumuseţea naturii care ne înconjoară. După cum era de aşteptat, finalul Peroration Six e cireaşa de pe tort la capitolul ciudăţenii. E o piesă în care sunetele techno şi jazz par să se amestece cu percuţii folosite parcă în noise rock. Iar finalul piesei, e de poveste. O explozie sonoră de nedescris în cuvinte.

Albumul ăsta are de toate: de la momentele de ambient în care aproape auzi ciripitul păsărilor în pădure şi susurul izvorului de munte până la explozii folosite adesea în ceea ce numim muzică industrial sau synth-uri specifice unor artişti concentraţi în muzica electronică experimentală. Nici nu e de mirare, căci printre influenţele britanicului se regăsesc nume ca William Fischer. Sau Kenny Wheeler, Rachmaninov, Bill Evans sau Debussy. Poate ar mai fi de amintit şi faptul că britanicul a avut recent un set de şase ore în celebrul club Berghain din Berlin. Unde, printre altele, a pus în întregime albumul Harvest Time al muzicianului de jazz Pharoah Sanders. Revenind la acest disc, are momente pline de romantism dar şi porţiuni abrupte. E un album uluitor care traversează cu mare eleganţă genuri.  Pe scurt, e un serios candidat în clasamentul celor mai interesante albume ale anului 2015. Poate ar mai trebui să adaug că albumul acesta merită să fie ascultat la căşti, pentru o experienţă de nota zece. 

Vali Sirblues Racila - Stay Styx-ed to the blues!

Prin definiţie, există câteva stiluri muzicale care nu vor ajunge niciodată să fie gustate de spectatorii fideli ai emisiunilor lui Măruţă sau Capatos. Unul dintre acestea este blues-ul acustic. Unul din puţinii exponenţi ai acestui curent muzical din România este Vali „Sirblues“ Răcilă. Care explică alegerea făcută cât se poate de sincer: „Cânt blues-ul tradițional acustic pentru că nu este îndeajuns promovat sau nu așa cum ar fi de dorit, cânt în fața publicului tocmai pentru ca vreau să le arăt oamenilor câteva dintre pietrele prețioase pe nedrept uitate, să le ofer cumva o alternativă la ceea ce primesc din belșug pe toate canalele TV sau posturile de radio, pe stradă, în mașină sau de la fereastra vecină“. Pentru cei care au avut ocazia să asiste live la vreunul din concertele acestuia, e cât se poate de clar că apariţia acestui disc este o iniţiativă demnă de remarcat. Şi pentru ceilalţi poate fi o audiţie mai mult decât interesantă. E un album de colecţie pentru orice meloman din ţara noastră, fiindcă creionează cât se poate de exact evoluţia unui artist care merită mult mai multă atenţie din partea publicului autohton.

Se prea poate ca unii dintre voi să fi ascultat discul Handmade Blues, realizat de Vali Răcilă alături de Raul Kusak şi produs de Nicu Alifantis. Care cuprinde o serie de evergreen-uri, inclusiv şarmantul „Is that a monkey you got?“ Ei, bine, de această dată, melomanii au parte de un disc solo, care s-a născut graţie unui timişorean plecat în capitala Austriei şi care a devenit şi producătorul acestui material. E vorba de Alin Mihoc şi Asociaţia Culturală Kabaitan, sub umbrela căreia s-au desfăşurat o serie de evenimente de nota zece la Viena. Albumul a fost înregistrat în capitala Austriei de Peter Muller şi a apărut la casa de discuri austriacă Styx Records şi îi are ca invitaţi pe Martin Pyrker (pian) şi acelaşi Peter Muller (la tobe) şi cuprinde 16 piese. 

Printre care se numără şi superba "Sitting on Top of the World", o baladă care a intrat în categoria standardelor din umbrela American Music. Compusă de Walter Vinson şi Lonnie Chatmon în anii 1930 şi care a mai fost redată publicului din lumea întreagă prin interpretările unor artişti ca . Willie Nelson, Jeff Healey, BB King, Jack White, Bob Dylan, Cream Howlin Wolf, Ray Charles sau Les Paul. O altă piesă cu lipici este „Viola Lee Blues“ , o compoziţie născută în 1928 care a devenit cunoscută decenii mai târziu şi datorită variantei realizate de Greateful Dead. Aprecierile nu se opresc aici fiindcă fiecare din cele 16 track-uri incluse aici reuşeste să inducă o stare de bine oricărui ascultător pasionat de muzică „cu rădăcini“ puternice. Albumul „sună“ cât se poate de curat iar muzicianul care este totodată şi un apreciat socio-psiholog. dă totul din el. Din loc în loc eşti „tratat“ cu sound-uri mirifice provenite de la legendara chitară de 112 ani a artistului, dar şi de celelalte instrumente care reuşesc să creeze o construcţie solidă, colorată cu sunete tradiţionale. Albumul poate fi cumpărat de aici.

Byron - Eternal Return

Pe lângă nemuritorul „Pe aripile vântului“, producătorul american din Epoca de Aur a Hollywood-ului, David O. Selznick a lăsat moştenire şi câteva vorbe de duh. Una dintre acestea e aceea că „reuşita oricărui proiect stă în detalii“. Atunci când vorbim de byron, detaliile sunt foarte importante. Formaţia care şi-a făcut apariţia în urechile melomanilor din ţărişoara noastră cu discul Forbidden Drama, a avut dintotdeauna grijă la acest capitol. Poate nu ar fi lipsit de importanţă să amintesc că albumul A kind of alchemy a avut parte  de una din cele mai mişto „ambalaje“ ever realizată în ţara noastră la capitolul CD-uri, acesta fiind realizat sub forma unei cărţi de formă pătrată cu latura de 7 inch. După ce au cochetat cu limba română pe albumul „Perfect“, băieţii au realizat un hibrid care a apărut în două ediţii distincte („30 de secunde de faimă“ şi „30 seconds of fame“) iar anul trecut au revenit în business cu un disc melancolic, ale cărui piese au fost incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Din fericire, noul album reprezintă o întoarcere la rădăcinile mai puţin „comerciale“ ale trupei. Iar detaliile, întregesc şi de această dată atmosfera. 

Discul “Eternal Return”, a fost inregistrat in High Resolution Audio (24 bit / 96 kHz) la Windmill Lane Recording Studios, renumitele „studiouri U2” din Dublin, Irlanda. Mai trebuie adăugat şi faptul că masterul a fost realizat la studioul Abbey Road din Londra de catre Frank Arkwright (Joy Division, Blur, Arcade Fire, BiffyClyro etc.)..În plus, “Eternal Return” este un album-concept cu 12 piese compuse pe parcursul unui an, fiecare dintre ele corespunzând câte unei luni din calendar (începând cu martie şi terminând cu februarie). Versurile vorbesc despre miturile, legendele şi evenimentele istorice din spatele fiecărei luni, transpuse în lumea modernă. Şi ca să rămânem tot la detalii, ascultătorul are parte de o cărticică extrem de inspirată. Credeţi-mă pe cuvânt! Din punct de vedere muzical, byron revin la un sound mai complex. Şi asta e îmbucurător, în opinia subsemnatului.

Încă de la primele sunete ale piesei de deschidere „Settling down“ e clar pentru toată lumea că discul ăsta nu se adresează oamenilor care ascultă muzică doar în timp ce spală vasele sau călătoresc cu mijloacele de transport în comun. Un lătrat de câine misterios te face să te teleportezi undeva într-un sat izolat de munte, iar intro-ul cu voci care şoptesc ceva în limba franceză este urmat de o explozie de chitări care începe undeva aproape de minutul doi. Discul debutează în forţă cu nişte riff-uri mult mai hotărâte decât majoritatea pieselor byron şi se învârte în jurul unor armonii bine structurate, subliniate la fix de câteva pasaje „zgomotoase“ care alcătuiesc la un moment dat o paranoia psihadelică de mare efect. Sound-urile de clape din finalul piesei mânuite ca de obicei dibaci de 6fingers sunt exact la locul lor. The Sea – varianta piesei „Marea“ prezentă pe acest disc – sună bine de tot, iar unul din puncte de atracţie ale albumului este piesa Peace. Nu pentru că e printre cele mai scurte, ci fiindcă iese oarecum din tiparele byron, atât ca construcţie cât şi ca tonalitatea vocii solistului. Alături de notele muzicale, băieţii sunt la înălţime şi graţie textelor. Un bun exemplu este „Gone Fishing“: „My woman doesnt seems to care- We are stuck in a routine She s jus hungry for compliments Her wardrobe is full but she has nothing to wear The strory doesnt seems to end  I think im going fishing“. Per ansamblu, albumul Eternal Return e mult mai  „zgomotos“ decât precedenta lor realizare discografică. Dar, rămâne undeva în zona rock-ului „aşezat“ în care pasajele „liniştite“ se îmbină armonios cu porţiunile „nebunatice“. 

Unul din minusurile albumului acesta este acela că toate compoziţiile poartă amprenta liderului trupei. Bănuiesc că ar fi mult mai interesant ca pe viitor rolul ăsta să fie preluat şi de alte persoane, pentru varietate. Refrenele sunt ample şi vor bucura cu siguranţă oamenii „ninetofive“, iubitori de rock. Nu e niciun reproş, ci doar o constatare, căci la concertele celor de la Byron am avut priejul să văd de nenumărate ori fete şi băieţi din categoria „corporatişti“. Care nu vor să se asocieze cu baladele Vama sau Holograf , dar nici nu gustă prea tare experimentele „alternative“. Una peste alta, byron rămâne în apele rock-ului de calitate. Indiferent dacă fredonezi sau nu piesele byron, trebuie să recunoşti că oamenii aceştia şi-au creat un drum propriu. byron are o „semnătură aparte“. Care include un sound distinct, cu răbufniri zgomotoase şi melancolii languroase. Peste care se adugă o atenţie sporită la detalii.Rezultatul este unul de apreciat. Şi de ascultat, bineînţeles.