3 iun. 2010

Nota zece pentru o trupa din Moscova, Tesla Boy!

Muzica pop fabricata in Moscova! E greu de precizat exact care este formula castigatoare in cazul celor trei muzicieni rusi care au pus la cale unul din cele mai interesante albume ale anului in materie de synth – pop sau new wave , daca vreti. Sa fie faptul ca oamenii acestia vin dintr-o tara unde industria muzicala functioneaza dupa reguli mai altfel decat la vest? Cert este ca albumul deseneaza un curcubeu mirific de muzica electronica, cu influente si culori greu de identificat, dar care alcatuiesc un intreg superb.

Asteptari: E muzica cantata in engleza, iar numele nu tradeaza originea. Si totusi, Tesla Boy are ca si cartier general taman Moscova. Muzica pop si Rusia? Poate unii conecteaza: Alla Pugachova, Autograph, Gorki Park, Boris Grebenshchikov , Bi-2 sau…T.A.T.U. Anton Sevidov (voce), Dima Midborn si Boris Lifshits e un nume nou iar Modern Thrills e albumul lor de debut.  Conform myspace-ului abordeaza electro / pop / new wave. Tot de acolo putem afla ca baietii sunt foarte extaziati vizavi de prima lor aparitie la un festival de proportii, care va avea loc la Exit-ul din Novi Sad pe aceeasi scena pe care vor canta si timisorenii de la Romantic Jurgen.
Rezultat: Spre deosebire de pleiada de artisti care amesteca synth- pop – ul anilor 80 cu elementele moderne (gen Goldfrapp sau Cut Copy) trio-ul rusesc Tesla Boy pastreaza lucrurile curate. Sound-ul e nealterat, un fel de hibrid intre Depeche Mode, Erasure si Pet Shop Boys, dar care respira pe cont propiu, fara a-ti da senzatia ca e „old”.  O alta deosebire majora este ca baietii astia vin parca de nicaieri: nu sunt slefuiti pentru a suna „asa cum trebuie” in vremurile noastre, nu sunt branduiti, nu merg pe ceea ce e en – vogue. Felul in care isi exprima trairile artistice este unul cat se poate de original, chiar daca pe fruntea lor este scris cu carioca: 80s.
Atunci cand asculti primele secunde ale piesei care deschide albumul, Electric Lady, ai senzatia ca ceva nu e in ordine. Nu, nu e defel Camouflage, XTC si nici chiar New Order. E o trupa ruseasca care canta in 2010! Iar piesa este atat de electrizanta incat merita cel putin o dubla ascultare, pentru a fi siguri ca n-ai pierdut nici o nota din aceasta splendoare sonora. Se prea poate ca cei care au ascultat vreodata Boytronic sa recunoasca parti din percutia acestei piese, dar aceast fapt nu atenueaza cu nimic din frumusetea acesteia. Synthetic Prince porneste in maniera compozitiilor realizate de Giorgio Moroder, peste care mai apoi parca e presarat Kano (I need love) iar vocea te trimite in epoca David Bowie. Rebecca si Synchronising iti aduc aminte de epoca de aur a celor de la Orchestral Manouvres in the Dark. Unicul minus e Minsk2, o piesa care are un crescendo de mai bine de un minut in care nu prea ai idee ce se intampla, dar incetisor isi da seama fiind un „laserdance” care spre final are si cateva ingrediente vocale, care insa nu se incadreaza in categoria celor inspirate. O perla in adevaratul sens al cuvantului este Fire, care daca e sa aducem in discutie scena actuala ar putea semana cu ritmul celor de la Cromeo. Make believe ballroom schimba complet registrul spre Energy 52, fiind o melodie care si-ar gasi lejer locul pe una din compilatiile chill out din seria Ibiza. Iar in Speed of Light, pe langa armoniile gen A-Ha, rusii pluseaza cu un amestec de nou si vechi cat se poate de aparte.
E greu de precizat exact care este formula castigatoare in cazul celor trei muzicieni rusi care au pus la cale unul din cele mai interesante albume ale anului in materie de synth – pop sau new wave , daca vreti. Sa fie faptul ca oamenii acestia vin dintr-o tara unde industria muzicala functioneaza dupa reguli mai altfel decat la vest? Cert este ca albumul deseneaza un curcubeu mirific de muzica electronica, cu influente si culori greu de identificat, dar care alcatuiesc un intreg superb.
Recomandari: Pentru cei care au fost fani ai Depeche Mode-ului din anii  80 iar nume ca O.M.D., Gary Numan, , Sparks, Japan, Camouflage, Human League sau Soft Cell suna bine. Intr-o lume dominata de Inna si Justin Bieber, muzica aceasta este una iesita din comun, desi cu mana pe inima pot certifica ca Tesla Boy produce un pop aproape de perfectiune. Oricum, de nota zece. Sau cum spunea un cronicar muzical, Tesla Boy e cel mai bun lucru care vine din Rusia in afara de vodka….

The Black Keys - Brothers

Brothers e un disc plin de detalii intrigante si cat se poate de inventiv. Oamenii acestia reusesc sa aduca la aceeasi masa prezentul si trecutul, iar combinatia care reiese de aici face ca farmecul lor sa fie unul de neegalat. Recomandari: Doar pentru cei cu apasari spre blues – rock si mai cu seama pentru aceia care nu sunt cramponati doar in trecut. Nu rupe bariere dar e un disc decent spre bun, care merita ascultat de oricine are vreo legatura cu rock-ul.
Asteptari: Dan Auerbach si Pat Carney ne servesc materialul discografic cu numarul sase din cariera, care poarta numele de Brothers. Categoric, nu sunt frati, dar intreg sound-ul este unul care suna familiar si totusi nu are darul de a plictisi. Defel. Daca e a punem o eticheta acestei muzici, aceasta ar fi ceva de genul alt – blues – rock.

Rezultat: Fiindca blues – rock suna destul de “trecut”, oamenii acestia i-au adaugat genului o sumedenie de influente. Bine alese. Chiar din debutul discului, de la piesa Everlasting Light e clar pentru toata lumea ca muzicienii acestia au ceva aparte. E o alegere cat se poate de fericita includerea acesteia chiar la start, dovedinsu-se a fi lozul castigator. Asta pentru ca din primele acorduri sesizezi ca e “altceva” decat blues – rock- ul pe care il stii iar vocea falsetto a lui Dan e si ea la-naltime. Se prea poate ca piesa sa fie aparent o corcitura intre T Rex si The Beatles, dar ingredientele noi adaugate isi fac treaba cat se poate de bine.  Mai apoi, la Howling for you nu are cum sa nu ti se nazare niscaiva asemenari cu White Stripes. Prestatia de exceptie a lui Dan este una care iti ridica parul de pe brate, iar vocea care vine parca dintr-o pestera da un feeling aparte intregului concept. Sinister Kid are un iz pregnant de gospel – funk si un text cat se poate de izbutit: „I got a tortured mind, and my blade is sharp, a bad combination in the dark“. Piesa Tighten Up suna cu totul iesit din comun facandu-se simtita prezenta producatorului Gnarls Barkley. Ei, si era sa uit, are un refren usor fluierat dar nu aluneca defel spre pop. Cover-ul dupa Never give you up (de Jerry Butler) are pentru cateva momente atmosfera Led Zeppelin, I am not the one indreapta ascultatorul catre Jimi Hendrix, These days catre Fleetwood Mac iar Black Mud spre Creedance Clearwater Revival. Toate acestea bineinteles stropite din belsug cu armonii imprumutate din prezent.

E un disc plin de detalii intrigante si cat se poate de inventiv. Oamenii acestia reusesc sa aduca la aceeasi masa prezentul si trecutul, iar combinatia care reiese de aici face ca farmecul lor sa fie unul de neegalat.

Recomandari: Doar pentru cei cu apasari spre blues – rock si mai cu seama pentru aceia care nu sunt cramponati doar in trecut. Nu rupe bariere dar e un disc decent spre bun, care merita ascultat de oricine are vreo legatura cu rock-ul.

James Last, 70 de track-uri la 80 de ani

Aceasta colectie de hituri este una care se adreseaza tuturor raselor umane, indiferent de orientare politica cu varsta intre 5 si 100 de ani. Poate fi o delectare superba pentru tineri, un mic remember pentru parinti si o adevarata comoara pentru bunici. Cine nu a auzit de James Last, probabil ca nici nu o s-o faca de acum incolo. E un material care merita sa ajunga in casele tuturor, fiind nu numai o „carte de istorie” in lumea muzicii ci si o mostra de bun gust pentru oricine se apuca sa reinterpreteze cover-uri. Domnul Last e maestrul acestora si sunt putine sanse ca in urmatorii 100 de ani performantele sale in acest domeniu sa fie egalate.

Asteptari: I se spune si Hansi. Dar toata lumea il stie de James Last. Un muzician german nascut in 1929 care si-a inceput cariera in 1946 in Radio Bremen Dance Orchestra. Tineti-va bine: domnul Last se spune ca a inregistrat peste 190 de discuri de-a lungul timpului, care conform statisticilor s-au vandut in peste 100 de milioane de exemplare.

Rezultat: Eighty not out e un disc care celebreaza extraordinara cariera a muzicianului nascut sub numele de Hans Last. Acest material cuprinde nu mai putin de 3 CD-uri pe care se regasesc 70 de track-uri, care mai de care mai clasice, care beneficieaza de aranjamentul celebrului german. Si cand spun clasice, nu ma refer doar la cele din domeniul pop, caci discul cu numarul doi din aceasta colectie are piese ca Nunta lui Figaro, Eine kleine Nachtmusik.-ul lui Beethoven sau Madame Butterfly: sau Cantecul trist (Chanson triste) al lui Henri Duparc.

Evident, marea majoritate a pieselor sunt izvorate totusi din filonul „pop”, desi multe dintre acestea sunt din perioade in care acest termen n-a fost inca inventat. Fiecare va gasi ceva pe plac, fiindca selectia cuprinde piese de genul Song song blue (Neil Diamond), Knock Three Times (Tony Orlando si Down) dar si superba Close to you, aceasta din urma o melodie compusa de Burt Barach si Hal David, intepretata pentru prima oara de Richard Chamberlain, dar care a devenit hit in interpretarea celor de la The Carpenters in 1970.
Descoperirea unor piese de mult uitate confera un farmec deosebit acestei mostre de easy listening. Pentru cei care au fost prins vreodata Middle of the Road, aici se poate asculta o varianta inedita a piesei lor Soley Soley, absolut geniala. Absolut remarcabile sunt si micile medley-uri de cate doua- trei melodii grupate, printre ele numarandu-se You are the sunshine of my love/Never can say goodbye (aceasta din urma cantata de Jackson 5 si mai apoi de Gloria Gaynour sau Communards, ca sa amintesc doar cativa) sau Rock Around The Clock / See You Later Alligator / Hound Dog. Periplul pieselor evergreen continua cu La Bamba si chiar si Hey Baby, care suna de cel putin o mie de ori mai bine decat varianta nefericita a lui DJ Otzi la aceasta piesa, de exemplu. Printre diamantele acestei colectii superbe s numara si una din cele mai cunoscute piese evreiesti din intreaga lume, Hava Nagila (cintata de Dylan, Aznavour, Sinatra). Avem insa si mostre de disco: Yes Sir I can boogie sau Love is in the air.

Dar si piese putin cunoscute ca Orange Blossom Special (1938), Granada (1932) sau American Patrol (1885). Cea mai „noua” preluare de aici e My Heart will go on, iar alte piese demne de ascultat cu urechile ciulite sunt Spanish Eyes a lui Al Martino, (crooner-ul care a cunoscut consacrarea si datorita rolului sau din filmul Nasul), Blue Tango, In the mood sau Arrivederci Roma. Chiar daca multa lume are impresia ca The Lonely Shepherd e o piesa compusa de James Last, ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. Piesa are autor necunoscut si a fost inregistrata de James Last alaturi de Ghorghe Zamfir. Desi a vandut atatea albume, James Last a avut doar doua hituri majore proprii de-a lungul timpului. Unul din ele, Biscaya e inclus pe aceasta culegere. Lipseste insa celalalt: melodia The Seduction, din filmul  American Gigolo.
Cine nu a auzit de James Last, probabil ca nici nu o s-o faca de acum incolo. Aceasta colectie este una care merita sa ajunga in casele tuturor, fiind nu numai o „carte de istorie” in lumea muzicii ci si o mostra de bun gust pentru oricine se apuca sa reinterpreteze cover-uri. Domnul Last e maestrul cover-urilor si sunt putine sanse ca in urmatorii 100 de ani performantele sale in acest domeniu sa fie egalate.

Recomandari: Aceasta colectie de hituri este una care se adreseaza tuturor raselor umane, indiferent de orientare politica cu varsta intre 5 si 100 de ani. Poate fi o delectare superba pentru tineri, un mic remember pentru parinti si o adevarata comoara pentru bunici.

Vraja castelului de cristal

Intreg discul e o orgie sonora, cu momente de preludiu reprezentate de piese lente, cu un cuprins incadrabil in electro – pop si cu momente culminante aproape schizofrenice. Exista portiuni in care solista Alice chiar canta, nu numai zbiara in microfon. Pare de necrezut ca in 2010 exista formatii care nu pot fi identificate in nici o “linie”, dar Crystal Castels e una din ele. Nu e defel facil, trebuie mai multe auditii pentru a intelege ce se petrece. Dar odata intrat in atmosfera, e greu sa iesi din vraja castelului de cristal.
Asteptari: Canadienii Ethan Kath si Alice Glass au ajuns in atentia opiniei publice gratie albumului lor de debut aparut in 2008, care i-a catapultat in zona muzicii electronice “feroce”, aproape orice asemanare cu alte trupe din aceasta categorie fiind una cat se poate de fortata. Dupa un album bine primit de critici, duo-ul recidivieaza cu “dificilul” numarul doi, care de aceasta data este poate chiar mai bun decat primul.
Rezultat: Crystal Castels e cat se poate de sinistru si categoric nu face parte din tagma acelor discuri pe care le poti asculta asa, doar in treacat. Desi nu duce lipsa de momente vecine cu dementa sonora, per ansamblu materialul e ceva mai slefuit decat cel de debut. Practic avem de-a face cu un studiu al contrastelor. E cat se poate de provocator dar si linistitor, ascutit ca o stanca dar si pufos. Dar ceea ce este cat se poate de ingrijorator este ca muzica asta nu seamana cu nimic din ceea ce se produce azi. E Crystal Castles, pur si simplu. Se prea poate ca si locatia unde s-au facut inregistrarile sa-si fi adus aportul la feeling-ul special pe care il emana acesta, cei doi optand pentru o biserica din Islanda, un garaj din Detroit si o cabana de lemn din Ontario ca “inspiratie”.
Fainting spells te introduce cat se poate de abrupt in necunoscut. Pentru cateva secunde nu stii daca ceea ce rasuna din boxe e facut la misto. Te chinui sa gasesti paralele, sa cauti diverse conotatii. Degeaba, pur si simplu nu gasesti borcanul in care se afla hartiutele pe care sunt scrise miile de stiluri care se canta in 2010. Artileria grea e reprezentata de piesa Doe Deer, care in cazul in care s-ar alcatui un clasament al celor mai nervoase piese scoase anul acesta ar merita cu prisosinta sa fie medaliata cu aur. Ritmuri mai mult decat nervoase, riff-uri cat se poate de sacaitoare, piesa teribila. E “ceva” care te indeamna la lupta. Iti vine sa te urci pe masa si sa arunci cu lucruri prin casa. Nu e defel recomandata celor care nu exceleaza la capitolul stapanire de sine. E mai degraba indicata pentru folosirea in campaniile militarilor trimisi in diferite zone de razboi. Ca un contrast, piesa Violent Dreams – in ciuda titlului- e una care te face sa visezi cu ochii deschisi reprezentand parca calmul de dupa furtuna. Sau inaintea ei, who cares? 
Abilitatea canadienilor de a zbura din zone dark in portiuni apropiate de ceea ce este inglobat in termenul pop este una de netagaduit. Vietnam, de exemplu, are pentru cateva secunde un synth care seamana intr-o oarecare masura cu Kids-ul celor de la MGMT. Dar si portiuni in care sound-ul e violent, dar nu agresiv. Single-ul Celestica e cat se poate de dragalas si se inscrie in latura “linistita”.
Iar atunci cand asculti Baptism, nu ai cum sa nu remarci ca e una din cele  mai interesante provocari. Musteste de rave dar si de distorsiuni asezate cat se poate de “corect” peste portiuni in care parca ai impresia ca e ceva ce ar putea merge si in programul de sambata al oricarei discoteci de pe la noi. Iar atunci cand urechea s-a obisnuit cu aceste dulcegarii sonore, zbang in ecuatie intra Alice care zbiara ceva in fundal si intrumentatia o ia din nou razna. E o piesa undeva intre brilianta si memorabila. La capitolul ciudatenii candideaza si Birds. Iar atunci cand faci cunostinta cu piesa Year of Silence, intri parca in zona unor Front 242 sau Frontline Assembly. Pana la voce, caci aceasta e la mii de kilometri distanta de  muzica EBM.  Nici finalul nu este unul banal. Nu, catusi de putin. I am made of chalk propune pentru trei minute o coloana sonora pentru un film de groaza din acela in care monstrii scot sunete aproape umane. E putin Hitchcock. Dar parca mai aproape de  Cloverfield, filmul de groaza care la noi in tara a capatat traducerea de Monstruos. E una din etichetele optime pentru muzica celor de la Crystal Castels.
Intreg discul e o orgie sonora, cu momente de preludiu reprezentate de piese lente, cu un cuprins incadrabil in electro – pop si cu momente culminante aproape schizofrenice. E cat se poate de balansat, are de toate. Chiar si cyberpunk. Muzica lor face parte din acea categorie numita “love it or hate it”. Fie iti place, fie n-o suporti, calea de mijloc e putin probabila aici.
Discul a pastrat atitudine punk distructiva din primul album dar aceasta a fost completata si cu sound-uri ceva mai pop. Exista portiuni in care solista Alice chiar canta, nu numai zbiara in microfon. Pare de necrezut ca in 2010 exista formatii care nu pot fi identificate in nici o “linie”, dar Crystal Castels e una din ele. Nu e defel facil, trebuie mai multe auditii pentru a intelege ce se petrece. Dar odata intrat in atmosfera, e greu sa iesi din vraja castelului de cristal.
Recomandari: Doar pentru persoanele deschise la experimente, care n-au prejudecati de nici un fel. E un disc greoi la prima ascultare, dar care in timp, la fel ca un vin, isi arata adevarata fata.

Jazz de nota zece, cu nenea Keith Jarrett

Jasmine pluteste intr-o zona contemplativa, recomandandu-se ca o auditie ideala pentru o noapte linistita. Cu persoana iubita alaturi si ascultat pe un sistem stereo din categoria „vintage”. Schimbarile pe care cei doi muzicieni le aduc standardelor pe care le interpreteaza sunt minore si delicate, dar cu toate acestea piesele capata o noua fata. Amandoi muzicienii au editat de-a lungul anilor albume care au devenit “clasice” in jazz. Jasmine are sansa sa intre in aceeasi categorie pe viitor.
Asteptari: De 62 de ani canta la pian. E Keith Jarett, cel care a implinit recent frumoasa varsta de 65 de ani. Si care pe langa jazz a mai uimit poporu cu intepretari memorabile din Händel, Purcell, Scarlatti, Mozart, Sosztakovics, Bartók sau Stravinsky. Charlie Haden este un veteran al bass-ului care s-a nascut in 1937!

Rezultat: Keith Jarett si Charlie Haden n-au mai cantat impreuna de aproape 30 de ani, de cand drumurile lor s-au despartit la sfarsitul anilor 70. Intre timp s-a facut enorm de multa muzica iar ceea ce este uimitor este ca albumul Jasmine suna atat de intim de parca n-ar fi trecut atatea decenii. Jasmine ofera oricarui meloman adevarat o evadare de o ora din cotidian cu opt piese delicioase, adeseori parca soptite, dar care au cu siguranta un fir invizibil care le leaga intre ele.

Where can I go without you e un standard interpretat in original de Peggy Lee care in tratamentul celor doi muzicieni devine mult mai lung decat originalul, datorita episoadelor de pian prelungite. Un alt moment de exceptie este versiunea lor a piesei Goodbye (interpretata de Benny Goodmann si de Frank Sinatra) care emana emotii cat se poate de strasnice chiar si fara folosirea cuvintelor. Cu exceptia piesei No moon at all (dupa Redd Evans si David Mann) discul pluteste intr-o zona contemplativa, recomandandu-se ca o auditie ideala pentru o noapte linistita. Cu persoana iubita alaturi si ascultat pe un sistem stereo din categoria „vintage”. Pianul lui Keith este adesea atat de delicat incat ai nevoie de liniste deplina pentru a a descoperi fiecare sunet. Basul lui Charlie „loveste” si el la fix. Chiar daca cei doi artisti au ramas si pentru acest disc mai mult in zona acelora care reinterpreteaza, albumul este unul delicat. Si daca e sa ne luam dupa afirmatiile lui Keith Jarett, „si reinterpretarea este compozitie”….

Pentru neinitiati, gratie faptului ca este extrem de “linistit”, discul acesta poate parea ca unul menit sa “merga” in salile de asteptare sau in lifturi. Schimbarile pe care cei doi muzicieni le aduc standardelor pe care le interpreteaza sunt minore si delicate, dar cu toate acestea piesele capata o noua fata. Amandoi muzicienii au editat de-a lungul anilor albume care au devenit “clasice” in jazz. Jasmine are sansa sa intre in aceeasi categorie pe viitor….

Recomandari: Pentru oamenii care stiu sa asculte o frenezie superba intre pian si bass, prieteni cu jazz-ul. De ascultat si pentru cei neinititati, poate fi un bun prilej de imprietenire cu sound-urile simple care emana emotii surprinzator de intense.