26 iun. 2010

Jazz, world pop de mare clasa: Herbie Hancock

Discul este o bijuterie sonora care are toate sansele sa fie declarat unul din cele mai interesante realizari ale anului. Si poate chiar sa-I mai aduca lui Herbie Hancock inca un premiu Grammy. Evident, un disc cu atatea vedete insiruite una langa alta nu prea ar avea cum sa dea gres. Simpla lor aparitie pe coperta discului atrage o curiozitate sporita, dar talentul lui Herbie Hancock de a le „amesteca” astfel incat sa genereze un ghiveci interesant e de necontestat. Cu toate rezervele vizavi de albumele de cover-uri atat de putin necesare in lumea noastra, trebuie sa declar acest disc ca fiind unul din cele mai interesante aparitii ale anului. In domeniul jazz, of course.
Asteptari: Herbie Hancock e un om care de aproape cinci decenii este un explorator sonor. Fie ca a cantat alaturi de Miles Davis in anii 60 sau a navigat in electro – funk – ul anilor 80, Herbie a scris istorie prin compozitiile sale. Cu 46 de albume la activ si nu mai putin de 12 premii Grammy (plus un Oscar), Herbie e un pianist care nu mai are nevoie sa demonstreze nimic. Noul sau disc, The Imagine Project cuprinde zece cover-uri interpretate cu o armata de muzicieni faimosi de pe toate continentele.
Rezultat: Discul este o bijuterie sonora care are toate sansele sa fie declarat unul din cele mai interesante realizari ale anului. Si poate chiar sa-I mai aduca inca un premiu Grammy. Armata de colaboratori din toate zonele lumii confera un statut aparte acestei calatorii muzicale, care are cateva momente realmente iesite din comun.
Desigur, nu am cum sa nu remarc faptul ca moda cover-urilor este una cat se poate de daunatoare muzicii actuale. Chiar si cand acestea sunt realizate intr-un mod profesionist. Si asta pentru ca o buna parte a muzicienilor din ziua de azi prefera sa mearga pe “variante” sigure (safe music). Drept urmare, iau cateva cover-uri, le reinterpreteaza mai prost sau mai bine si voila, succesul e asigurat. Cum ramane insa cu creatia? Ne asteapta vremuri in care vom redescoperi si vom recicla tot capitolul oldies but goldies iar piesele noi vor disparea din peisaj? E o constatare sumbra, dar care tinde sa se adevereasca pe zi ce trece. Tot mai multi muzicieni dintr-o varietate stilistica diversa apeleaza la acest truc. De a recicla, pentru a avea succes facil.
Desigur Herbie Hancock nu face parte din lista artistilor care ar avea nevoie de un asemenea siretlic pentru a deveni un nume “trendy”. Cariera sa impresionanta a demonstrat ca domnul care in luna aprilie a implinit 70 de ani e mai presus de acest trend.
Dincolo de piesa care da titlul acestui proiect, Imagine-ul lui John Lennon din 1971 exista multe alte puncte de atractie. Cum ar fi, de exemplu Tempo de Amor , piesa preluata din repertoriul brazilianului Baden Powell, care are un vibe deosebit completat fara indoiala de prestatia vocala de exceptie a solistei CeU. Sau mash – up – ul Tamatant Tilay/Exodus, o realizare de exceptie in care apar africanii Tinariwen, trei membri ai formatiei Los Lobos (da, cei cu La Bamba) si raperul somalez K Naan (cel cu Waving Flag). Mai presus de toate e surprinzatoarea alegerea unui mash – up intre Tinariwen si celebra Exodus din repertoriul lui Bob Marley.
Tot la momente demne de ascultat pe repeat se numara si includerea piesei Don’t give up, superba balada interpretata in original de Peter Gabriel si Kate Bush. Contrar asteptarilor, cei care se ocupa de partea vocala in varianta 2010 – Pink si John Legend – fac o treaba foarte buna, apropiata de original. Se prea poate ca piesa sa sufere nitel la capitolul “procesare” dar e o varianta bestiala chiar si in aceste conditii. In cazul in care cauti cu tot dinadinsul momente mai putin reusite ale acestui album, poate prestatia lui Dave Mathewws de pe piesa celor de la The Beatles – Tommorow Never Knows, ar fi acela. 
Piesa care da titlul proiectului este o productie cum rar ti-e dat sa asculti. Daca nu de altceva doar prin prisma faptului ca numara niste aparitii demne de U.S.A. For Africa. Rand pe rand in ecuatie se strecoara Pink, Seal, India.Arie, . Konono No. 1′ Oumou Sangare si Jeff Beck. Dupa un inceput „traditional”, usurel piesa capata arome de Caraibe iar pe final gostii africani fac o treaba demna de Guiness Book. N-am epuizat deloc seria de gosti de seama. Printre acestia se mai numara Anoushka Shankar (fiica lui Ravi Shankar), James Morrison, The Chieftans sau Chaka Khan.  Cea mai surprinzatoare aparitie este totusi aceea a lui Juanes, omul care a devenit cunoscut pe la noi cu La Camisa Negra.
Evident, un disc cu atatea vedete insiruite una langa alta nu prea ar avea cum sa dea gres. Simpla lor aparitie pe coperta discului atrage o curiozitate sporita, dar talentul lui Herbie Hancock de a le „amesteca” astfel incat sa genereze un ghiveci interesant e de necontestat. Cu toate rezervele vizavi de albumele de cover-uri atat de putin necesare in lumea noastra, trebuie sa declar acest disc ca fiind unul din cele mai interesante aparitii ale anului. In domeniul jazz, of course, dar eticheta poate fi extinsa si la world – music.
Recomandari: Pentru orice reprezentant al rasei umane indiferent de varsta, sex, nationalitate sau preferinte muzicale. E o bijuterie muzicala ce nu are voie sa lipseasca din colectia nimanui.

Timpul zboara, a fost odata Oasis

Odiseea fratilor Gallagher a fost una cat se poate de interesanta pe parcursul primelor trei albume. Atunci cand trupa canta  despre dorinta  de a deveni superstar. In momentul cand  acest lucru s-a realizat, lucrurile s-au cam schimbat,l dar asta e alta poveste. Indiferent ca ne place sau nu, Oasis a reprezentat un fenomen cultural britanic al ultimilor ani, iar Time Flies reprezinta dovada care subliniaza acest fapt.
Asteptari: Exista trupe si formatii. Ba chiar si chestii care reprezinta ceva mai mult decat o adunatura de muzicieni care canta. Chestii care pot fi incadrate in categoria fenomen. Una din acestea poarta numele de Oasis. Ar fi nedrept sa amintesc si de eticheta de peste 70 de milioane de discuri vandute de-a lungul timpului. Deci, nu are cum sa fie o surpriza faptul ca atunci cand fenomenul s-a destramat, e nevoie de o retrospectiva.
Rezultat: Spre deosebire de best – of – ul Stop the clocks, aparut acum patru ani, antologia Time flies se concentreaza absolut exclusiv pe single-urile de succes ale trupei. 26 la numar, care puncteaza cat se poate de bine cariera de 15 ani a britanicilor care au scris o fila de istorie in rock-ul modern.
Compilatia incepe cu niste versuri care definesc cat se poate de exact istoria trupei: I need to be myself /I can’t be no one else /I’m feeling supersonic /Give me gin and tonic“. Supersonic, primul single al formatiei, care a aparut in luna aprilie a anului 1994 a deschis calea pentru succesul britanicilor. Categoric, nu e o greseala prea mare sa afirmi ca sound-ul lor a fost intotdeauna unul atipic. Expirat, ar putea adauga carcotasii. Compilatia creioneaza cat se poate de bine permanenta dorinta a fratilor Gallagher de a se autodepasi, de a fi vedete cu orice pret. Desigur Cigarettes And Alcohol, Shakermaker, Live Forever sau Wonderwall suna a adevarate „imnuri” si-n ziua de azi. Iar momente mai noi, de genul Stop crying your heart out nu se ridica la asteptari.  Dincolo de orice, aceasta adunatura de single-uri de succes ale celor de la Oasis demonstreaza faptul ca oamenii acestia s-au strofocat intens pentru a ajunge sus. Totusi au existat si momente bune care nu au fost scoase pe single-uri. Cum ar fi Champagne Supernova, care lipseste de aici. Dealtfel odiseea fratilor Gallagher a fost una cat se poate de interesanta pe parcursul primelor trei albume. Atunci cand trupa canta  despre dorinta  de a devenit superstar. In momentul cand  acest lucru s-a realizat, lucrurile s-au cam schimbat, dar asta e alta poveste. Indiferent ca ne place sau nu, Oasis a reprezentat un fenomen cultural britanic al ultimilor ani, iar Time Flies reprezinta dovada care subliniaza acest fapt.
Recomandari: Pentru aceia care vor sa asculte 130 de minute de hituri fabricate in laboratorul fratilor Gallagher.

Un disc solid, de neratat: Tom Petty

Chiar daca fac abstractie de faptul ca discul acesta a fost inregistrat in studio fara prea multe retusuri (mai pe romaneste, natural, fara procesari ulterioare) discul acesta suna bestial. Nu doar pentru ca are un sunet adevarat, nealterat. Si nici doar pentru faptul ca absolut toate piesele sunt inchegate pana la maxim. Un alt atu este si acela ca nu contine preluari. Din pacate si in lumea blues-ului e la moda sa strecori piese arhicunoscute, pentru a “indulci” ascultatorul. Tom Petty nu face compromisuri si acest fapt este de laudat.
Asteptari: Domnul care anul acesta implineste 60 de ani, Tom Petty este una din figurile legendare ale muzicii americane rock n roll, care e “in bransa” de vreo 34 de ani. Ar trebui sa sune cunoscut pentru cei care au auzit vreodata Free Falling. Sau de Travelling Willburries. Oricum, domnul care a scos acest album alaturi de The Heartbreakers se poate mandri cu faptul ca a vandut in intreaga sa cariera vreo 60 de milioane de exemplare. Mojo este primul album dupa opt ani de pauza semnat de Tom Petty alaturi de trupa lui numita The Heartbreakers.
Rezultat: Chiar daca fac abstractie de faptul ca discul acesta a fost inregistrat in studio fara prea multe retusuri (mai pe romaneste, natural, fara procesari ulterioare) discul acesta suna bestial. Nu doar pentru ca are un sunet adevarat, nealterat. Si nici doar pentru faptul ca absolut toate piesele sunt inchegate pana la maxim. Un alt atu este si acela ca nu contine preluari. Din pacate si in lumea blues-ului e la moda sa strecori piese arhicunoscute, pentru a “indulci” ascultatorul. Tom Petty nu face compromisuri si acest fapt este de laudat.
Inca de la primele secunde ale piesei Jefferson Jericho Blues ai impresia ca dintr-o data camera ta s-a mutat intr-o arena de spectacole si esti martorul unei piese din epoca lui Bob Dylan si al lui Highway 61 Revisited. Feeling-ul de live este extrem de pregnant pe tot parcursul celor 15 piese care curg natural, lin, fara prea multe surprize, dar extrem de bine. Exista si momente mai slow aici, cum ar fi First Flash Of Freedom, care aduce oleaca a R.E.M.- ul de alta data. Buna dispozitie reapare pe cea de-a treia piesa Running Man’s Bible o melodie care e impregnata de un aer de old style. Pirate’s Cove navigheaza parca in apele celor de la Dire Straits iar Candy pastreaza balanta in favoarea pieselor extrem de reusite din acest disc. Evident din „bagajul sonor” al lui Tom Petty nu aveau cum sa lipseasca baladele. No reason to cry , Something good coming sau Lovers touch se apropie oarecum de perlele anterioare ale trupei dar nu are totusi magia unor Learning to fly sau Free Falling. Amatorii de blues si rock au destule momente de satisfactie: I Should Have Known It e una din melodiile care nu are cum sa nu-ti aminteasca de The Yardbirds, US41 are arome vagi de country – blues tipic made in U.S.A. iar Takin my time are si ea toate ingredientele unei piese care iti gidila intr-un mod absolut placut urechea. Practic e greu sa gasesti aici vreo veriga slaba, totul suna cat se poate de inchegat, faptul ca oamenii acestia canta impreuna de vreo trei decenii fiind unul care se simte de la distanta. Lipsa compromisurilor (si nu ma refer aici neaparat la cele de genul Pro Tools sau Auto – Tune) face ca Mojo sa fie un disc cat se poate de solid. Unicul moment mai putin inspirat al pieselor de aici e Dont pull me over, o piesa care o „da” usor spre reggae si suna scoasa parca din context. Din fericire exista alte 14 momente cat se poate de bune, care fac ca acest mic minus sa fie unul neinsemnat.
Categoric avem de-a face cu un disc maret, care demonstreaza ca muzica naturala n-a disparut complet din peisaj. Se prea poate ca pentru acei care nu sunt fani ai muzicii blues – rock intreg discul sa sune ca o coloana sonora numai buna de condus pe o autostrada americana. Si poate aceasta apreciere nici nu e la urma urmei exagerata. In orice caz, e unul din cele mai naturale albume blues – rock ale anului, care se situeaza undeva in „top3” – ul aparitiilor semnate Tom Petty de-a lungul timpului.
Recomandari: Pentru cei care stiu sa diferentieze sunetele care rasar dintr-o piesa si nu au o oroare deosebita atunci cand aud cuvintele blues si rock, Mojo e un album musai de ascultat/cumparat/posedat.

A fost odata Prince Of Darkness: Ozzy

Trecut-au zilele cand Ozzy era Prince of Darkness. Astazi el e o versiune “updatata” a vechiului membru Black Sabbath, o oglinda a reality – show – urilor actuale, un rocker care spune lucruri traznite despre casa, familia si sotia sa. Iar muzica, hmmm nici ea nu mai e ceea ce a fost odata. Exact ca si-n eforturile sale precedente, si acest album este unul mediocru, prea – mult “slefuit“ astfel incat sa sune bine. Chiar daca in ceea ce priveste echipa de colaboratori nu exista obiectii si exista si portiuni digerabile, per ansamblu Scream nu transmite emotii, cel putin nu din acelea de la care ne-am fi asteptat de la binecunoscutul muzician.
Asteptari: Supranumit Godfather of Heavy Metal sau Prince of Darkness, Ozzy Osbourne este o figura legendara a muzicii rock actuale. Scream este cel de-al 10-lea album solo al muzicianului.
Rezultat: Trecut-au zilele cand Ozzy era Prince of Darkness. Astazi el e o versiune “updatata” a vechiului membru Black Sabbath, o oglinda a reality – show – urilor actuale, un rocker care spune lucruri traznite despre casa, familia si sotia sa. Iar muzica, hmmm nici ea nu mai e ceea ce a fost odata. Exact ca si-n eforturile sale precedente, si acest album este unul mediocru, prea – mult “slefuit“ astfel incat sa sune bine. Chiar daca in ceea ce priveste echipa de colaboratori nu exista obiectii si exista si portiuni digerabile, per ansamblu Scream nu transmite emotii, cel putin nu din acelea de la care ne-am fi asteptat de la binecunoscutul muzician.
In debutul discului Let It Die aflam ca avem de-a face cu un rock – star (de parca nu s-ar cunoaste acest amanunt). Abilitatile chitaristului care l-a inlocuit pe Zakk Wilde, Gus G (din Firewind) sunt cat se poate de binevenite iar Let Me Hear You Scream este un exercitiu de viteza care se numara printre cele mai acceptabile momente ale acestui disc, care nu e prea departe de era Motley Crue. Soul sucker, piesa care initial ar fi trebuit sa dea titlul acestui disc este una cat se poate de modesta, o incursiune in rock-ul anilor 90 care nu reuseste nici pentru o secunda sa aibe magnet. Life wont wait se vrea o piesa mai melodioasa dar care nu are nici ea carlig. Desigur parafrazand zicala nici o masa fara peste am putea spune ca nu exista nici un album cu Ozzy fara referirile stanice. In Crucify, domnul ne spune I’m gonna swear on the Bible while I’m feeding you lies. Iar finalul, I love you all, care are doar un minutel este o oda adusa fanilor. La fel ca si acest disc. Ca sa inchei intr-o nota optimista, nu pot decat sa sper ca la concertul pe care Ozzy il va sustine in octombrie in tara noastra sa cante cat mai putine piese din acest disc…
Recomandari: Daca v-a placut Black Sabbath nu e deloc musai sa ascultati acest Scream. Daca sunteti fani dedicati Ozzy, oricum sunt sigur ca niciun sfat nu conteaza….

Digerabil, dar nu pentru exploratori: Katie Melua

Imaginati-va pret de cateva clipe ca muzicienii sunt niste capitani de vas. Fiecare isi propune sa ajunga intr-un loc anume si pentru asta isi angajeaza marinari (instrumentisti) si specialisti. Odata stabilita destinatia nu mai ramane decat ruta de navigare. Majoritatea aleg liniile cunoscute, pentru un voiaj linistit. Aici se incadreaza si Katie a noastra.  Altii dimpotriva sunt temerari, inovatori, deschisi la experimente. Nu e cazul aici. The House e usurel, digerabil, dar nu pentru capitanii de vas care vor sa exploreze minunatul Ocean al Muzicii.
Asteptari: Creatoarea hitului Nine Million Bicycles Katie Melua e o tanara nascuta in Giorgia, care la 8 anisori s-a mutat in Irlanda de Nord si mai apoi la 14 in Anglia. Primul ei album Call off the Search, s-a vandut in 1,8 milioane de exemplare iar The House este al 4=-lea material discografic pentru solista care anul acesta implineste 26 de ani.
Rezultat: Imaginati-va pret de cateva clipe ca muzicienii sunt niste capitani de vas. Fiecare isi propune sa ajunga intr-un loc anume si pentru asta isi angajeaza marinari (instrumentisti) si specialisti (ingineri de sunet, producatori etc). Odata stabilita destinatia nu mai ramane decat stabilirea rutei de navigare. O buna parte din capitanii de vas din zilele noastre aleg rutele batatorite, liniile cunoscute si in marea majoritate a cazurilor voiajul este unul linistit, fara prea multe peripetii. Cei care aleg sa parcurga alt drum decat majoritatea sunt temerarii, care in termeni muzicali pot fi numiti „inovatori“ sau „deschisi la experimente“.
In linii mari cam aceasta e starea muzicii actuale, in care datorita faptului ca marea majoritate a rutelor au fost deja fixate, exista o inflatie de „pop“. Muzica construita in asa fel incat sa duca „fara peripetii“ la destinatie nava. Aici se incadreaza si Katie Melua : piesele ei sunt in asa fel concepute incat sa nu deranjeze „prea tare“, ca si studiourile care sunt invelite in diverse materiale pentru atenuarea zgomotului.
The House e un material „usurel“, pretabil pentru marea majoritate a urechilor si totusi putintel diferit de tonele de hituri prefacbricate care au inundat aceasta piata. E vorba celor de la Depeche Mode „Music for the masses“ si curge bine pentru aceia care nu au pretentii prea mari de la notele care se revarsa din boxele de acasa.
Single-ul The Flood poarta cat se poate de evident amprenta producatorului albumului Wiliam Orbit, fiind o mostra de voie buna, in special datorita ruperilor de ritm care fac ca piesa sa oscileze intr-o balada a la Kate Bush pe alocuri sau un dance – track a la Madonna in altele. Si totusi majoritatea melodiilor de pe acest disc se situeaza undeva in zona midtempo. Unul din momentele inspirate poarta numele de Red Baloons care e o balada care parca te face sa-ti tii respiratia atunci cand o asculti. A moment of madness nu reuseste sa impresioneze prin ceva iar cel mai jenant moment al discului este acela in care Katie isi incearca norocul in lumea zgomotoasa a rock-ului: God on the drums, Devil on the bass reuseste sa fie o gluma muzicala nesarata. Destul de surprinzator discul porneste destul de bine cu o balada „criminala“ care se vrea a fi un fel de Nick Cave & Kylie Minogue. Din pacate vocea lui Nick lipseste iar  I d love to kill you nu are forta de a propulsa un intreg album dupa ea. 
Recomandari: In caz ca aveti afinitati vizavi de muzica ce rasuna non – stop la posturile de radio comerciale s-ar putea sa fiti pe lungimea de frecventa pe care o emana acest disc. Usurel, digerabil, dar nu pentru capitanii de vas care vor sa exploreze minunatul Ocean al Muzicii.