6 oct. 2010

Black Country Communion

Nimic original, dar un debut care care va fi pe placul acelora care nu se pot satura de sunetul clasic al anilor 70. E ca si acum asculti in aceeasi camera, din patru CD playere diferite, concomitent, albume semnate Iron Maiden, Black Sabbath, Led Zeppelin si Free. Daca n-ar suna atat de bine, evident intamplarea aceasta ar putea fi ingropata in sertarul cu chestii “decente”. E un rock cu R mare, fie din categoria iti place instantaneu si gusti din plin, fie din “nu pentru mine”. Drept e ca atmosfera e imbibata cu anii 70. Nu e nimic negativ in asta, perioada respectiva a fost una de aur pentru stilul in cauza, iar cele patru vedete dau impresia ca s-au simtit cu-adevarat bine la inregistrari. Naturaletea si talentul “celor patru” e de necontestat si drept urmare orice amator de rock “in general” are parte de un album mai mult decat decent.
Asteptari: Exista destule cazuri in care termenul de super-grup e o notiune iritanta. Nu e cazul aici. Mega – trupa aceasta s-a nascut in luna noiembrie a anului trecut cand dupa un concert sustinut de Joe Bonamassa, producatorul  Kevin Shirley a “simtit” ca e momentul unei noi incercari. Drept urmare, alaturi de Glenn Hughes care a cantat alaturi de Bonamassa cu acea ocazie – omul i-a mai recrutat pe Jason Bonham si Derek Sherinian. Ei bine, e vremea pentru puzzle. Si asta pentru ca trei dintre muzicienii de aici au cantat in trupe ca Deep Purple, Black Sabbath, Trapeze, Led Zeppelin, UFO, Foreigner, Alice Cooper, Dream Theater, Kiss si Billy Idol. Categoric, albumul de debut numit Black Country e facut dintr-un aluat cat se poate de gustos. Carevasazica, asteptarile sunt undeva “aproape de cer”. 
Rezultat: Nimic original, dar un debut care care va fi pe placul acelora care nu se pot satura de sunetul clasic al anilor 70. E ca si acum asculti in aceeasi camera, din patru CD playere diferite concomitent albume semnate Iron Maiden, Black Sabbath, Led Zeppelin si Free. Daca n-ar suna atat de bine, evident intamplarea aceasta ar putea fi ingropata in seratrul cu chestii “decente”. E un rock cu R mare, fie din categoria iti place instantaneu si gusti din plin, fie din “nu pentru mine”. Drept e ca atmosfera e imbibata cu anii 70. Nu e nimic negativ in asta, perioada respectiva a fost una de aur pentru stilul in cauza, iar cele patru vedete dau impresia ca s-au simtit cu-adevarat bine la inregistrari. Cu alte cuvinte, se completeaza la fix. Desigur pentru aceia care sunt obsedati de alternative sau cine/stie/ce/curent/black exista probabilitatea ca aceste compozitii sa fie “fumate”. Da, admit ca pe partea componistica discul asta putea aparea demult. Dar naturaletea si talentul “celor patru” e de necontestat si drept urmare orice amator de rock “in general” are parte de un album mai mult decat decent.
Piesa de deschidere Black Country e una din cele mai explozive melodii ale discului, care se recomanda a fi un strigat de lupta. Pe masura ce piesele se succed, devine evident ca si aici avem parte de fifty – fifty. Adica Bonamassa si Hughes sunt personajele principale, iar Bonham si Sherinian sunt undeva “in umbra”. La prima ascultare, am ramas nitel dezamagit de aceasta contstare. Constructiile sonore “gem” pur si simplu de influentele celor doi. Bonamassa este insa un geniu al improvizatiei iar vocea lui Glen Hughes este de poveste. Chiar si la cei 58 de ani, ea suna exact ca si pe Burn-ul din 1974 al celor de la Deep Purple. Amalgamul de blues si hard rock e unul care face minuni. Single-ul One last soul e unul care iti ramane intiparit inca de la prima auditie, iar in Down again nu ai cum sa remarci cum Hughes canta despre “kissing my mojo”, pe acordurile marete de Hammond ale lui Sherinian. Trimiterile la Led Zeppelin sunt evidente in Song of yesterday care cu al ei riff oriental devine una din bunataurile discului. Jimi Hendrix apare si el in ecuatie mai ales datorita piesei Beggarman, in care Bonamasa face pur si simplu minuni. Asa cum ii sade bine unui asemenea album, incheierea e si ea maiestuoasa: cele peste 11 minute ale piesei Too late for the sun inglobeaza destul de bine toate directiile acestui super – grup.
Recomandari: Daca ati auzit vreodata de cei patru muzicieni care alcatuiesc trupa sau macar de una din trupele din care au facut parte, recomandarea este: dati volumul la maxim!

Serj Tankian

Impresia pe care o ai dupa auditia acestui album este ca multi – talentatul muzician vrea sa se afirme ca „ezermester“. Stiti voi, acea specie de oameni care se pricep la toate: il chemi sa-ti repare robinerul de la baie si te trezesti ca iti zugraveste, iti redecoreaza casa si mai stie pe deasupra si chestii despre bursa, ba chiar te si sfatuieste unde ar trebui sa-ti cumperi niste actiuni. Ei bine, solistul celor de la System of a Down incearca aici sa combine o sumedenie de chestii, dar din intreaga ecuatie lipseste taman ceea ce l-a facut celebru: metal-ul. E prea mult teatru si prea putina muzica.
Asteptari: Fanii System of a Down mai pot astepta: comeback-ul legendarei trupe nu prea se intrevede la orizont. In cei patru ani de cand trupa e “pe pauza”, membrii acesteia s-au impartit in doua: Daron Malakian si John Dolmayan se distreaza sub numele de Scars on Broadway iar Serj Tankian a luat-o la drum pe cont propriu, acest album fiind cel de-al doilea material solo.
Rezultat: Impresia pe care o ai dupa auditia acestui album este ca multi – talentatul american provenit din Armenia vrea sa se afirme ca „ezermester“. Stiti voi, acea specie de oameni care se pricep la toate: il chemi sa-ti repare robinerul de la baie si te trezesti ca iti zugraveste, iti redecoreaza casa si mai stie pe deasupra si chestii despre bursa, ba chiar te si sfatuieste unde ar trebui sa-ti cumperi niste actiuni. Ei bine, solistul celor de la System of a Down incearca aici sa combine o sumedenie de chestii, dar din intreaga ecuatie lipseste taman ceea ce l-a facut celebru: metal-ul. E prea mult teatru si prea putina muzica.
Single-ul Left of Center e unul din putinele momente in care simti ca omul acesta nu si-a pierdut energia. Din pacate, e singura scipire a acestui disc care are de toate, dar nimic care sa iasa in evidenta. Desigur, e cat se poate de misto sa experimentezi. Sa amesteci rock-ul cu hip – hop – ul, dubstep-ul cu csardas-ul sau reggae-ul cu muzica simfonica. Dincolo de orice posibile alaturari e nevoie insa si de „o flacara“. Fie ea violeta sau de alta natura. Ei bine tocmai aici e marea hiba a acestor compozitii: nu reusesc sa transmita niciun fior. Exista insa si un punct pozitiv, dar acesta nu e legat de piese, ci mai degraba de „specialitatea” lui Serj, care stie sa intretina o atmosfera de „teatru” prin vocea sa care ramane de nota zece plus. Atunci cand am ascultat primele acorduri ale piesei Beatus involuntar mi-am adus aminte de Plavi Orkestar s-al lor Bolje biti pijan nego star. Cea de-a doua jumatate a melodiei insa intra intr-un cu totul alt registru. Temele simfonice prea pompoase folosite in exces dau un aer „prea incarcat” compozitiilor. Avem aici si o piesa cantata in totalitate in limba armeana care poarta titlul de Yes, its genocide. Disowned Inc. e momentul cel mai elocvent al discului fiind un amestec de muzici jazz, rock, simfonice si nitel electro. Din pacate, aluatul nu este unul reusit, dar vocea lui Serj e singurul motiv pentru care cineva ar putea asculta mai mult de o data acest disc.
Recomandari: Pentru cei care inca isi mai poarta cu mandrie T – Shirt-ul cu System of a Down, chiar daca exista posibilitatea ca si acestia sa ramana dezamagiti.

Aeroplane - We Cant Fly

Fiindca mi-au ajuns la urechi cateva remixuri incredibil de interesante cu semnatura Aeroplane, trebuie sa recunosc ca m-am numarat printre aceia care au asteptat cu un deosebit interes acest disc. Care trebuie sa recunosc, e „altfel”. Decat majoritatea discurilor dance de la ora actuala dar si fata de ceea ce m-am asteptat. Spre deosebire de armata de muzicieni aflati in muzica electronica care refac chestii clasice pe beat-uri moderne, Vito de Luca amesteca feelingul progressive – rock si pe alocuri chiar krautrock cu tendintele moderne taman in stilul componistic. Iar rezultatul este unul surprinzator, care pe alocuri straluceste. Nimic mai adevarat, are si momente in care e hilar. Cine stie, poate inca nu e momentul pentru asa ceva. Lumea nu e inca pregatita pentru un amestec de balearic – house cu krautrock. We cant fly e un disc ciudat, „croit” nu tocmai pentru publicul larg.
Asteptari: Aeroplane e unul din hiturile celor de la Red Hot Chilli Peppers. Dar si numele unui proiect belgian format din Stephen Fasano si Vito de Luca, care de prin 2007 a surprins intreaga suflare mondiala „dance” cu niste remixuri pur si simplu mirifice. Ei bine, primul a parasit in luna iunie „echipajul”, iar We cant fly este albumul de debut al aeronavei pilotate acum numai de Vito de Luca.

Rezultat: Fiindca mi-au ajuns la urechi cateva remixuri incredibil de interesante cu semnatura Aeroplane, trebuie sa recunosc ca m-am numarat printre aceia care au asteptat cu un deosebit interes acest disc. Care trebuie sa recunosc, e „altfel”. Decat majoritatea discurilor dance de la ora actuala dar si fata de ceea ce m-am asteptat. Spre deosebire de armata de muzicieni aflati in muzica electronica care refac chestii clasice pe beat-uri moderne, Vito de Luca amesteca feelingul progressive – rock si pe alocuri chiar krautrock cu tendintele moderne taman in stilul componistic. Iar rezultatul este unul surprinzator, care pe alocuri straluceste. Nimic mai adevarat, are si momente in care e hilar. Cine stie, poate inca nu e momentul pentru asa ceva. Lumea nu e inca pregatita pentru un amestec de balearic – house cu krautrock. We cant fly e un disc ciudat, „croit” nu tocmai pentru publicul larg.

E un semnal de alarma atunci cand un duo devine „solo”, chiar inaintea albumului de debut. Iar atunci cand vorbim de muzica „dance”, chestiunile sunt si mai complicate. Exista o sumedenie de DJ „tari”, dar putini dintre acestia sunt in stare sa compuna piese proprii decente. Nu e cazul aici. La capitolul compozitie belgianul e o sursa nesecata de inspiratie. In plus si productia este jos palaria. Nici la capitolul diversitate nu ai ce sa reprosezi acestui disc. Cu toate aceste puncte pozitive, We cant fly nu e ceea ce ar fi trebuit sa fie. Chiar daca printre cele 12 piese ale discului gasesti o varietate stilistica nemaintalnita demult la un album de aceasta factura, ghiveciul e uneori nereusit. Iar putinele momente de exceptie nu compenseaza balastul prezent.

Fara indoiala momentul cel mai neizbutit este Point of no Return. O lalaiala de vreo cinci minute care are pretentia de a fi o struto – camila intre Pink Floyd si Giorgio Moroder, dar e din categoria „asa nu”. Din aceeasi bransa face parte si I dont feel, o piesa care debuteaza cu o voce a la Tina Turner care pe un ton mega – enervant decreteaza I hear the footsteps drop and I knock on the doooooor! Inexplicabil, in a doua jumatate a piesei care incepe de parca ar fi fost o melodie care n-a intrat pe vreun album Huey Lewis and the News, ascultatorul este bombardat de cateva mostre de HI – NRG.  E cconceptul acela de 2 in 1, numai ca in acest caz linkul dintre ele e inexistent. Nici finalul discului nu e mai breaz: We fall over ar fi fost o piesa interesanta pe finisul unui album semnat „cine stie care artist indie din vremurile noastre“. Spre deosebire de Point of no Return exista aici un moment in care influentele Pink Floyd au sarm: London Bridge. Si asa am ajuns la piesele „neutre”. Acelea care nu sunt neaparat catastrofale, dar nu au nici pe departe tentatia de a deveni slagare. Aici intra     Mountains of Moscow, Without Lies si chiar si Good Ridance, desi aceasta din urma are o voce de country care nu pusca defel cu beat-ul piesei.

Avem insa si doua-trei diamante. Single-ul Superstar e o incrucisare fericita intre rock-ul a la Steely Dan sau Billy Joel si vocoderul misto a la Daft Punk, combinatia fiind una fermecatoare, la fel ca si Caramellas. Insa de departe „the best” este My enemy, o piesa care are cateva mostre de Hercules & Love Affair si nu numai. E Cerrone in vremurile sale bune sau – daca vreti – Giorgio Moroder la puterea a treia. My enemy e o piesa care merita sa intre in topul celor mai bune piese „disco” pe ultimii zece ani. Din pacate, e totodata un moment in care iti dai seama ce ar fi putut iesi din acest album. Daca….

Recomandari: Pentru aceia care se multumesc cu trei piese misto de tot, plus balastul de rigoare. Dar pentru o privire de ansamblu asupra Aeroplane va recomand cu caldura remixurile lor anterioare. Especially Sebastien Tellier – Kilometer sau Lullabies in the Dark – Song for Marie and Elise. Si nu uitati nici de mixurile lor lunare disponibile free pe Internet.

Jan Garbarek

Avem aici piese de biserica din Armenia, doua piese compuse de Garbarek si o melodie din repertoriul celebrului Arvo Pärt, a carui compozitii se inspira deasemenea din Gregorian chant. Saxofonul se muleaza la fix aici alaturi de partea de cor, fiind adeseori o a 5- a voce. Ca si primele doua albume, si acesta a fost inregistrat intr-o manastire din Austria, iar acest fapt se simte din plin printr-un sunet inexplicabil de cristalin. Una din cele mai frumoase piese de aici este Alleluia, Nativitas, din repertoriul compozitorului Pérotin. Desigur, nu este un album pentru aceia care se asteapta la „combinatii” intre diverse stiluri. E o muzica cat se poate de simpla si chiar daca melanjul dintre un saxofon si muzica numita Gregorian Chant pare banal la prima vedere, discul acesta are un sarm aparte. Si un efect benefic, dupa ascultare....
Asteptari: Officium Novum completeaza o trilogie care a inceput in 1993 cand saxofonistul norvegian Jan Garbarek a colaborat pentru prima oara alaturi de cvartetul britanic vocal The Hilliard Ensemble, albumul respectiv fiind urmat in 1999 de Mnemosyne. Norvegianul care a concertat si la Festivalul de Jazz de la Garana a editat anul trecut primul sau album live numit Dresden.
Rezultat: Desi are un titlu apropiat de Officium, noul disc nu contine reinregistrari ale primului disc din trilogie. Avem aici piese de biserica din Armenia, doua piese compuse de Garbarek si o melodie din repertoriul celebrului Arvo Pärt, a carui compozitii se inspira deasemenea din Gregorian chant. Saxofonul se muleaza la fix aici alaturi de partea de cor, fiind adeseori o a 5- a voce. Ca si primele doua albume, si acesta a fost inregistrat intr-o manastire din Austria, iar acest fapt se simte din plin printr-un sunet inexplicabil de cristalin. Chiar daca o buna parte din melodii au o puternica conotatie religioasa datorita repertoriului, albumul acesta poate fi degustat pe deplin de oricine. Una din cele mai frumoase piese de aici este Alleluia, Nativitas, din repertoriul compozitorului Pérotin. Desigur, nu este un album pentru aceia care se asteapta la „combinatii” intre diverse stiluri. E o muzica cat se poate de simpla si chiar daca melanjul dintre un saxofon si muzica numita Gregorian Chant pare banal la prima vedere, discul acesta are un sarm aparte. Si un efect benefic, dupa ascultare….

Punk a la Bad Religion

Albumul cu numarul 15 pentru formatia care s-a infiintat in anul in care a aparut pe piata walkman-ul (cei nascuti in epoca MP3 sunt rugati sa consulte Wikipedia!) este unul cat se poate de decent si se recomanda a fi devorat pe "repeat" de catre toti acei care au fredonat macar o data in viata God Save The Queen. Dar si de catre cei care au descoperit punk-ul gratie celor de la The Offspring. Pe de alta parte, punkerii nu au inventat gaura de la macaroana: buna parte din piesele acestui album seamana cu majoritatea celor incluse in cele 14 discuri anterioare. Cu toate acestea, per ansamblu e „business as usual”, un disc pe care se poate topai intens.
Asteptari: 1979 a fost anul in care Gloria Gaynour a scos hitul I Will Survive si cei de la Sony au iesit pe piata cu primul walkman (cei nascuti in era MP3 sunt rugati sa consulte Wikipedia!). Dar si anul in care undeva in Sudul Californiei niste oameni au pus bazele trupei Bad Religion. Care au fost creditati cu revigorarea punk – rock – ului. Mai melodic, e drept, dar cat se poate de adevarat. The Dissent of Man este cel de-al 15-lea album al formatiei, care vine la trei ani de pauza dupa New Maps of Hell.
Rezultat: Cat se poate de decent. Dupa ce acum trei ani baietii au reusit sa scoata un album mai slabut – care suna de parca era o copie dupa Bad Religion – de aceasta data directia este cat se poate de potrivita. Vocea lui Greg Graffin e exact asa cum trebuie iar punk-ul melodic este „stropit” pe alocuri cu niscaiva influente din rock-ul american misto. Pe de alta parte, punkerii nu au inventat gaura de la macaroana: buna parte din piesele acestui album seamana cu majoritatea celor incluse in cele 14 discuri anterioare. Cu toate acestea, per ansamblu e „business as usual”, un disc pe care se poate topai intens. 
Printre piesele care au un lipici deosebit la prima ascultare se numara The Day the Earth Stalled, Avalon,  Meeting of the Minds (care e aproape a la System of a Down) The Resist Stance si Ad Hominem. Unul din momentele discului Cyanide poate genera un deja – vu, gratie unui roff de chitara extras parca din repertoriul celor de la Tom Petty & The Haertbreakers iar finalul I wont say anything e unul linistit, care poate trimite spre era The Kinks, una din formatiile care potrivit chitaristului Brett Gurewitz au stat ca inspiratie pentru compozitiile incluse pe acest disc. Bad Religion e-n stare si azi sa degajeze o energie rar intalnita in categoria lor de varsta, o eventuala comparatie cu cea exprimata de trupele care n-au decat jumtate din varsta lor declansand un semn de egalitate perfect. Probabil ca unicul minus este lungimea. De ce e nevoie sa inghesui 15 piese pe un disc, cand ai 10 melodii cu adevarat remarcabile?
Desigur, ar fi nedrept sa nu ne amintim de faptul ca albumul Suffer e considerat unul din cele mai reprezentative albume ale punk – rock – ului din toate timpurile. Si ca Bad Religion pastreaza lucrurile cat se poate de underground, editandu-si albumele la casa de discuri Epitaph, al carei sef este taman Gurewitz. In concluzie, e un album cat se poate de decent, dar nu o capodopera.
Recomandari: Pentru cei care au descoperit punk-ul gratie unor nume ca Offspring sau NOFX sau „batranii“ care au crescut cu Exploited si au fredonat macar o data in viata God save the queen.