Cei care se asteapta la „I see you baby shakin that ass“, ar face bine sa evite acest disc. Nimeni nu-si va misca partea dorsala pe muzica asta. E muzica de ascultat p-acasa la curatenia de primavara cu geamu deschis sa auda si vecinu'. Pe ici pe colo exista luminite in disc, dar cea de la capatul tunelului e de nezarit.
Cine a auzit inegabaliba piesa cu textul „I see you baby, shakin that ass, shakin that ass, shakin that ass“ si a mai prins cate ceva din discografia Groove Armada, va ramane oarecum perplex dupa ascultarea acestui Black Light. Cel de-al 6-lea material discografic din visteria trupei a fost realizat cu ajutorul lui Nick Littlemore din trupa Empire of the Sun, care printre altele si-a lasat amprenta vocala pe cateva piese. Printre invitatii albumului se numara marele Bryan Ferry. Dar si in mod inexplicabil Will Young. Primul castigator al concursului Pop Idol din Marea Britanie, pentru cei care nu-l cunosc.
Printre cele 11 piese ale discului apare de prea multe ori si chitara. Si aceste momente nu sunt incadrabile la „interesante“, in mare parte. Dar avem si balade aproape downtempo, mult pop numa' bun de dat la radio. Nici eticheta de Black Light nu e taman izbutita. Fiindca urechea e bombardata cu synth - pop din anii 80. Care poate fi impresionant, e drept, dar n-are nici urma de experiment in ea. Poate ca Not forgotten si Warsaw aduc un pic a niscaiva noise. Probabil ca mixul acesta de dance cu pop atacat de oameni a fost importat din visteria LCD Soundsystem. Doar ca nu toti oamenii cu idei reusesc si sa le puna in practica. Cards to your heart are momente interesante, iar unul din cele mai bune momente ale discului este Paper Romance care aduce a MGMT si are un refren parca scos din piesele cu The B 52-s. Shameless cu Bryan Ferry aduce si el un moment de stralucire. Personal gasesc inchierea History cea mai nervoasa piesa de pe disc. Aranjamentele orchestrale fantastice sunt „bruiata“ nitel printr-o parte vocala neadecvata, dar pentru cei care stiu sa asculte doar synth-urile e un adevarat deliciu. Aduce de departe a Bronski Beat. Daca tot albumul era pe „ramura“ asta, cu siguranta Black Light era un album demential. Asa Groove Armada au scos un disc care nu prea ii caracterizeaza, surprinzator pe alocuri, cu momente interesante in altele, dar departe de cutiuta cu cele mai bune albume ale anului.
Cei care se asteapta la I see you baby shakin that ass, ar face bine sa evite acest disc. Nimeni nu-si va misca partea dorsala pe muzica asta. E muzica de ascultat p-acasa la curatenia de primavara cu geamu deschis sa auda si vecinu'. Pe ici pe colo exista luminite in disc, dar cea de la capatul tunelului e de nezarit.
Prima impresie nu e tocmai favorabila. Lipsa unui booklet si carcasa „doi la leu“ nu dau defel bine. Dincolo de look ramane muzica. Arta. Originalitatea. Dupa auditia acestui album ai impresia ca Vita de Vie si-a pierdut din izvorul acela creativ care i-a diferentiat de restul plutonului. Din pacate Fetish nu aduce „comeback“ - ul unei trupe care promitea mult pe vremuri. Poate data viitoare.
A fost odata Te voi Rapi. O caseta demo trimisa de Vita de Vie la posturile de radio din tara, care a ajuns si in playlist-ul Radio Vest. Pe vremea cand frecventa acestuia chiar era una adevarata. Vremurile au trecut, albumele baietilor au fost mai mult sau mai putin reusite, iar acum a venit vremea pentru Fetish. Categoric, oricat de carcotas te-a facut mama nu ai cum sa nu admiti - macar in sinea ta - ca Vita de Vie a reprezentat ceva bun in muzica romaneasca rock. Oricat de tolerant ai fi insa, nu poti nega ca de o buna bucata de vreme muzica aceea nervoasa si cu multa zvacnire in ea a cam disparut.
Prima impresie care ti-o ofera Fetish nu e tocmai favorabila. Ok, stim ca albumele scoase impreuna cu ziare cu profil sportiv nu pot fi digipack. Stim si ca albumul va aparea si intr-un format mai frumusel cica, pe viitor. Dar lipsa unui booklet si carcasa „doi la leu“ nu dau defel bine. Ca si o comparatie, albumul lui Nicu Alifantis (aparut la acelasi pret cu un alt ziar romanesc) arata cat se poate de profi. Deci la unii se poate. Dincolo de look ramane muzica. Arta. Originalitatea. Dupa auditia acestui album ai impresia ca Vita de Vie si-a pierdut din izvorul acela creativ care i-a deiferentiat de restul plutonului. N-as putea spune ca si-au pierdut neaparat din ceea ce se numeste "cojones" dar acest disc nu reuseste sa surprinda cu nimic. Nu e nici mai rau nici mai bun decat precedentul Egon si la mare distanta de - alde Rahova sau Fenomental. Cu atat mai de neinteles este acest sentiment incolor, cu cat in nenumarate randuri in care i-am vazut (inclusiv recent la Setup) au degajat o energie aparte pe scena, avand show-uri energice si fani minunati.
Monotonia se instaleaza treptat. Daca piesa care deschide albumul, Azi mai are pe ici pe colo o licarire de speranta (aducand pentru cateva secunde chiar a Smashing Pumpkins in vremurile lor de glorie), odata cu bucata Ca un clovn loveste puternic. In monotonie. N-as putea explica exact de ce. Nu este nimic nelalocul lor nici la chitari, nici la distors, nici la voce. Lipseste in schimb "licarirea", acel element de originalitate care face ca o insiruire de note muzicale sa fie deosebita de alta. Drumul spre iad incepe de parca ar fi o balada a celor de la Faith no More, dar pe parcurs se pierde in riff-uri inutile si o repetivitate obositoare. Cel mai pop moment de pe disc, Esti mai frumoasa cand plangi, este o alegere cat se poate de corecta pentru primul single. Se prea poate ca-n piesa care da titlul albumului sa fim "tratati" cu niscaiva sonoritati a la Tool, insa rezultatul nu este convingator pe deplin. Unicul moment in care Vita de Vie e parca cea de altadat' este Mori. Un episod in care agresivitatea bate maturitatea, in care cojones-ul invinge „prudenta“ cu care a fost realizat acest disc. Varianta acustica de la Praf de stele e cat se poate de inodora iar Tine minte si finalul Vreau mai mult nu reusesc sa aduca luminita de la capatul tunelului.
Desigur, transformarea - sau maturizarea muzicala - a celor de la Vita de Vie este una care se observa de mai multa vreme, nu doar de acum. La-nceputuri rock-ul etalat de baieti avea o sclipire aparte. Acum e unul fad. Cei care s-ar fi asteptat ca baietii sa rupa gura targului cu ceva tare vor fi dezamagiti. Pentru cei care erau „prudenti“ si inainte de Fetish, acesta reprezinta un album mediocru. Probabil ca cei care fac parte din Vdv Camp vor fi satisfacuti vizavi de acest produs. Din pacate Fetsih nu aduce „comeback“ - ul unei trupe care promitea mult pe vremuri. Poate data viitoare.
Am impresia ca oamenii astia au facut un album care dezvolta sunetul primului lor disc, fara a risca defel, rezultatul fiind unul plat. Exista portiuni in care piesele lor sunt adorabile, dar categoric acest disco punk ar putea fi mult mai indraznet. Piesele Dolls si The Optimist - momentele de stralucire a discului - nu reusesc sa stearga impresia de monotonie pe care o ai atunci cand asculti discul de la secunda unu pana la sfarsit.
Muzica celor de la New Young Pony Club a fost etichetata in fel si chip: de la post punk la new wave, de la "nu - rave" la disco punk sau chiar adult - pop. Spre deosebire de primul album al trupei, in care solista trupei Tahita Bulmer a urlat in adevaratul sens al cuvantului, aici avem parte de cantat. Ceea ce lipseste insa, e un slagar de talia Ice Cream sau Get lucky de pe debutul Fantastic Playroom.
Inca din startul albumului, in piesa Lost a girl e clar pentru toata lumea ca avem parte de o schimbare majora. E mai degraba pop decat nu - rave iar desele opriri in instrumentatie au un efect naucitor. Albumul este unul care pe alocuri are nerv si atitudine dar luat per ansamblu este fara substanta si mult prea repetitiv. Unul din momentele izbutite poate fi considerata piesa care da titlul albumului, care are parte de originalitate si si un bass care aminteste putintel a The Cure. In ceea ce priveste Before the light, piesa are oarecari asemanari cu Siuxsie & The Banshees, evident pe partea vocala. Dolls este fara indoiala unicul moment de stralucire absoluta a acestui album, fiind una din cele mai bine - gandite piese din "cum s-o numi acest pop" din ultima vreme. Rapture n-are nici o legatura cu piesa omonima a celor de la Blondie, dar are si ea o zvacnire care ma indreptateste sa contabilizez: The Optimist are parte de doua melodii si jumatate bune din totalul de zece. Cei care nu vor sa dea banii pe un sfert de album, ar merita totusi sa decarce - legal, evident - melodia Dolls. Merita!
Am impresia ca oamenii astia au facut un album care dezvolta sunetul primului lor disc, fara a risca defel, rezultatul fiind unul plat. Exista portiuni in care piesele lor sunt adorabile, dar categoric acest disco punk ar putea fi mult mai indraznet. Piesele Dolls si The Optimist - momentele de stralucire a discului - nu reusesc sa stearga impresia de monotonie pe care o ai atunci cand asculti discul de la secunda unu pana la sfarsit. Optimism? Poate pe viitor, deocamdata ceva pretabil pentru momente de "nebunie" dar neascultabil in camera.
Inregistrat undeva intr-o moara abandonata langa Manchester, discul de debut al doamnei singuratice, Nerve Up, e agresiv in doze cat se poate de calculate, minimalist prin instrumentatia folosita, socant prin simplitatea lui si extraordinar de "rece". Un debut mai mult decat promitator, o demonstratie a faptului ca pentru a scoate un disc bun nu-ti trebuie nu stiu cati giga de loop-uri si efecte de samplere. Se poate si cu instrumente simple. Si chiar si intr-o moara!
Dincolo de albume pe care le poti caracteriza empiric bune sau proaste, exista un mic amanunt care impresioneaza: sound-ul. Adica felul in care diversele instrumente si voci sunt puse cap la cap astfel incat produsul final sa transmita o experienta unica, indiferent de stil sau originalitate. Inregistrat undeva intr-o moara abandonata langa Manchester, discul Nerve Up are acel "ceva" care il recomanda ca fiind o auditie interesanta prin prisma sound-ului metalic. Desi nu se incadreaza defel in categoria experiment, discul acesta are un minimalism adesea exacerbat pana la limita suportabilului. La prima impresie e post - punk bine inchegat, de pe vremea cand muzica nu era o afacere accesibila oricarui posesor de laptop. Pentru cei care stiu sa sape mai adanc este un produs in care compozitiile solide colcaie la tot pasul, generand o muzichie cat se pate de unica. Asta in ciuda faptului ca aparent pe plan sonor asistam la o intoarcere in timp.
Pe numele ei adevarat Julie Campbell, LoneLady a inceput sa cante cu o chitara si un drum - machine acum cinci ani prin zona Manchester-ului dominat de umbra Joy Division. Dupa cateva single-uri cu un succes relativ, anul trecut a fost remarcata de celebra casa de discuri Warp Records. Desi numele de LoneLady poate fi considerat de unii usor insipid, iar coperta discului este una care nu te duce cu gandul la chitari, albumul de debut Nerve Up este unic. Agresiv in doze cat se poate de calculate, minimalist prin instrumentatia folosita, socant prin simplitatea lui si extraordinar de "rece", discul demonstreaza ca aceasta fata singuratica stie sa amestece zgomotele intr-un mod cat se poate de surprinzator si foloseste chitarile, vocea, tobele si synth-urile exact in locurile in care e nevoie de ele. Pe nici o nota in plus. Parca si pauzele dintre note au o semnificatie aparte, rezultatul fiind unul demential.
Piesa de inceput, If not now nu poate fi incadrata in momentele sclipitoare de aici. Cu toate acestea creioneaza intr-o anumita masura "linia" acestui disc. Imediat dupa ea urmeaza unul din diiamantele care fac ca acest disc sa straluceasca. Se prea poate ca melodia Intuition sa te duca cu gandul la vremurile in care Devo era un nume cunoscut. Pentru cei cu intuitie ar putea avea si niscaiva asemanari cu vremurile de inceput ale celor de la U2. Una peste alta este apogeul, un fel de Red Hot Chilli Peppers daca asculti doar chitara cu niste efecte dubioase care fac toti banutii. Influenta Sinead O Connor este omniprezenta pe piesa Immaterial, care dealtfel este si unica melodie care ar putea fi incadrata undeva in vecinatatea termenului de muzica pop. Din alta decada, desigur. Cattletears poate avea conexiuni cu piesele cantate in alte vremuri de Heroes del Silencio si reuseste sa fie la-naltime, in timp ce Have no Past desi navigheaza pe o linie simpla de chitara are un sarm aparte. Dupa cum nu exista nici o nunta fara cearta, asa nu poate exista nici un album fara balast. Fear no more - care inchide albumul - are darul de a plictisi cat se poate de acut. Un „not so happy ending“ dar care poate fi sarit usor.
In multe locuri vocea poarta reminescente cat se poate de variate: de la Patti Smith la Lene Lovich, sau de la Bat for Lashes la Dolores O Riordan de la Cranberries. Cu toate acestea reuseste sa evite orice pastise. Reverbul drum - machine - ului folosit ca ritm creeaza senzatii interesante. Nerve Up este fresh, enigmatic, nostalgic si nou, toate in acelasi timp. Se spune ca moara abandonata in care a fost inregistrat albumul si-a adus din plin aportul la sunetul metalic. Indubitabil, produsul suna mult mai altfel decat miriada de inregistrari realizate in studiourile moderne. Sa fie mortarul si caramida din moara cele care adauga sonoritati deosebite? Legenda spune ca da. E post - punk de moara, dar nu de ascultat in vreun satuc in care mai exista asa ceva. Daca scopul jocului cu acelasi nume este sa faci linii verticale sau orizontale de cate trei piese, Nerve Up are ca tinta realizarea a zece track-uri abstracte. Iar rezultatul este pe deplin atins.
Felul in care suna chitara pe acest album este si el misterios. Ai impresia ca atunci cand s-a realizat albumul au disparut de pe fata Pamantului toate magazinele care se ocupau cu vanzarea de efecte de chitara. Si percutiile sunt cat se poate de simple, cu efecte clasice. Probabil ca si-n masina de spalat de acasa exista mai multa tehnologie moderna decat cea folosita pe acest album. Cu toate acestea, fiecare constructie muzicala de aici este folosita la maxim. Instrumentatia ei razleata si stilul ei vocal se prea pot sa aibe ecouri in trecut dar influentele ei adunate laolalta creeaza ceva cu adevarat personalizat.
Melomanii cu ceva cunostinte in trecut ar putea gasi aici niscaiva reminescente de The Fall,Joy Division,Talking Heads sau chiar Gang of Four. Lista nu e defel inchisa. Esentialul este ca avem un disc cu mult nerv, minimalist prin excelenta, un debut mai mult decat promitator. Totodata o demonstratie a faptului ca pentru a scoate un disc bun nu-ti trebuie nu stiu cati giga de loop-uri si efecte de samplere. Se poate si cu instrumente simple. Si chiar si intr-o moara!
Albumul de fata este un deliciu pentru oricine a fredonat vreodata in viata lui „Lasciatemi cantare/con la chitarra in mano/lasciatemi cantare/sono un italiano“. Pentru cei care gusta muzica usoara italiana, compilatia cuprinde 25 de piese care oscileaza de la balade la imnuri patriotice, de la voci mirifice la banailtati. Tutto!
Anul acesta cea mai tare stire de la festivalul San Remo a fost aceea cand membrii orchestrei si-au aruncat partiturile pe scena in semn de protest, la aflarea castigatorilor. Pentru al doilea an consecutiv, marele premiu a mers catre un concurent proaspat iesit dintr-unul din spectacolele de cautare de talente. Editia cu numarul 60 a fost asadar castigata de un tanar care nu era considerat nici pe departe unul din favoriti.
Din acest dublu CD cu piese cantate numai in italiana n-avea cum sa lipseasca piesa „Tutte le volte che…“, a mult - controversatului castigator din acest an, Valerio Scanu. La cei 19 ani ai sai, solistul este cel mai tanar castigator al trofeului San Remo din toate timpurile. Una din cele mai frumoase voci ale acestei compilatii - mult peste cea a celui desemnat pe prima pozitie - ii apartine solistei Malika Ayane, care cu piesa Ricomincio da qui este o reala surpriza. Ea a fost dealtfel rasplatita cu premiul Mia Martini acordat de critici. Juriul a recompensat-o cu aceeasi distinctie si pe Nina Zillila categoria „sperante“ a carei piesa aflata pe aceasta compilatie L'uomo che amava le donne este si ea una din punctele de atractie.
Toto Cutugno, solistul care incepand din 1976 a participat la 15 editii ale concursului San Remo, n-a avut noroc nici de aceasta data, piesa sa Aeroplani fiind o balada tipica cantautorului. Albumul cuprinde si piesa care s-a clasat pe locul doi, apartinand unui trio cat se poate de controversat format din printul Emanuele Filiberto de Savoia, impreuna cu solistul de muzica usoara Pupo si tenorul Luca Canonici. Italia, amore mio se vrea un fel de imn patriotic si chiar daca a fost blamat de toata lumea si eliminat in primele zile din concurs, a recuperat pe baza voturilor prin telefon si SMS ale publicului.
Printre cunostintele mai vechi ale melomanilor se numara si Nino D'Angelo, cel care in 1998 a participat cu Senza Giacca e Cravatta. Melodia Jammo Ja' inclusa aici seamana ca doua picaturi de apa cu piesa amintita, deci daca v-a placut originalul o sa fiti incantati si de aceasta varianta. Una din piesele mai iesite din comun aici este cea cantata de Irene Grandi, care seamana oarecum cu Gianna Nannini.
Una peste alta, cele 25 de piese incluse pe cele doua CD-uri ar trebui sa fie pe placul tuturor acelora care au fredonat vreodata in viata lor piesa lui Toto Cutugno care incepe cu „Buongiorno Italia gli spaghetti al dente
e un partigiano come Presidente“. Muzica usoara italiana are si in zilele noastre lipici iar pentru cei care gusta asa ceva compilatia San Remo este un deliciu.
