Enrico Rava - Rava on the Dancefloor

Gratie hoardelor de mandre si juni care si-au facut un obicei de a „copia“ piesele altora, termenul de cover capata tot mai mult o conotatie dezagreabila in zilele noastre, dar din cand in cand, mai ai supriza sa dai peste ceva cu adevarat iesit din comun si-n acest domeniu. E cazul trompetistului de 73 de ani din Trieste, Enrico Rava, care sustine ca nu l-a descoperit pe The King Of Pop numai dupa moartea sa. Dar dupa asta, a devenit obsedat de el. Albumul de fata este un disc live care cuprinde noua track-uri jazzy in care hiturile lui Jackson prind o cu totul alta culoare. They don’t care about us e un free – jazz in care apar din cand in cand si niste climax-uri de-a dreptul rock si-n care finalul e pur si simplu demential, iar in compozitia lui Rod Temperton care poarta numele de Thriller, trompeta e in prim – plan, dar din pacate nu e asezonata corespunzator de restul formatiei.

Schiller - Sonne

Buna seara, bine ati venit in lumea noua a lui Schiller - cu aceste cuvinte incep în mod traditional albumele de studio ale artistului Christopher Deylen aka Schiller. Pe care spre rusinea mea, l-am descoperit relativ tarziu, odata cu marele sau hit „I feel you/in every stone/in every leaf of every tree/if ever grown“, o superba compozitie croita in stilul Depeche Mode, in care indatoririle vocale au fost sublim executate de fostul solist Wolsheim, Peter Heppner. E greu de crezut ca au trecut noua ani de la acest superb single, dar ideea e ca omul nu a stat pe margine in tot acest rastimp, ci a editat disc dupa disc, ajungand acum la albumul cu numarul sapte (de studio) numit Sonne. Clasicul clasicul intro de „herzlich willcomen“, oarecum de moda veche, care nu se mai practica de  confratii mai tinerei inglobati in mendrele muzicii electronice, are rolul de a te pregati pentru o excursie geniala, care se intinde pe parcursul a unul sau doua CD-uri.

Lescop - Lescop

Ca mass – media are nevoie intotdeauna de etichete noi nu mai e o noutate. Dar atunci cand in prezentarea unui artist citesti negru pe alb ca scopul acestuia este acela de a creea „muzica bipolara“, parca e prea de tot. „Suntem interesati in contradictii muzicale, credem ca aici apare magia, vrem sa amestecam muzica populara franceza cu punk-ul si luptam impotriva plictiselii din muzica de azi“, se spune in comunicatul de presa al acestui disc, care a iesit la Noir Pop. Un nume cu grija ales, caci dincolo de faptul ca acest „pop negru“ pus la cale de un tip care odionoara isi facea veacul intr-o trupa punk numita Asyl nu e tocmai atat de revolutionar cum are spune unii, fara indoiala cele 11 piese care s-au strecurat pe albumul lui de debut iti dau impresia ca ai de-a face cu un produs bine definit si slefuit. Cat o sa schimbe chestia asta muzica franceza, ramane de vazut totusi...

The Pixels - TKOVCTRL

Excursia sonora in lumea celor de la Pixels incepe cu un intro in care esti sfatuit sa o iei pas cu pas. Primul e unul in care esti atentionat ca ai trei fire, urmatorul e unul in care undeva din neantul dementei spatiale apare un „eleven digit code“, iar la step-ul cu numarul trei esti atentionat sa asculti cu mare bagare de seama orice „acoustic disturbance“. Si dupa atata intro, oamenii dau startul. Carevasazica, Proceed. ACDELCTR e burdusita cu scratch-uri extrem de inspirate. Plus un debit verbal asijderea, un flow care te cucereste, chiar daca la capitolul mixaj and mastering lucrurile nu-s chiar roz. Din pacate, observatia anterioara e valabila pentru intreg tripul sonor al celor de la Pixels. Lasand la o parte micile inadvertente tehnice, sagalnicul sound de orga omniprezent in piesa care da titlul celui de-al doilea album al trupei, TKOVCTRL, coloreaza cat se poate de exact noul trip al muzicienilor. Incepand de anul acesta, alaturi de mai vechiul Catalin Rulea in peisajul Pixels au aparut Andreas Aron (voce & bass) si Tudor Popescu (tobe).

Daphni - Jiaolong

Inca din primele secunde ale piesei Ye Ye, m-am „prins“ ca ceea ce avea sa urmeze e o poveste sonora descompusa in nuante si profunzimi mega – sarmante. In momentul in care am aflat ca sub numele de Daphni se ascunde matematicianul canadian Daniel Snaith, lucrurile au inceput sa prinda si mai mult contur. Tipul in cauza a scos unul din cele mai misto discuri ale anului 2010, Swim, despre care la momentul respectiv spuneam ca „e o muzichie pe care nu-ti vei toci pantofii pe ringul de dans, se adreseaza neuronilor“. Fie ca apare sub titulatura de Caribou sau Omul fara Nume, omul asta reuseste sa surprinda prin doze nepermise de bun gust in materie de aranjamente muzicale moderne, iar cele noua piese ale acestui Jiaolong demonstreaza cu prisosinta afirmatia anterioara. E drept, de aceasta data piesele sunt mult mai orientate spre ceea ce ne place noua sa numim „dance”, dar aceasta constatare n-ar trebui sa sperie pe nimeni, caci canadianul demonstreaza ca e un as.