18 feb. 2014

Skindred - Kill the power

Dincolo de diversele trenduri care se perindă periodic prin industria muzicală mondială, există câteva trupe care nu se abat defel de la drumul lor. Una din ele este Skindred. O formaţie renumită în anumite cercuri. Practic, oamenii ăştia amestecă în cote cât se poate de potrivite mai multe chestii faine: de la dancehall reggae la nu metal, iar din ecuaţie nu lipsesc nici efectele „electronice“ de soi bun.  Cel de-al 5-lea material discografic editat în cei 16 ani de carieră a trupei nu diferă prea mult de precedentele. Poate „electronicele“ sunt mai „în faţă“, dar în linii mari compoziţiile noi merg pe acelaşi calapod ca-n trecut. Conform zicalei, dacă un lucru merge bine, nu e nevoie să-l repari. Deşi nu defel spectaculos, discul ăsta e unul „de bine“, căci pe lângă amestecul de sound-uri sună foarte „live“ şi degajă o energie straşnică. Debutul este spectaculos, căci Kill The Power reuşeşte să transmită exact „drumul“ pe care merg cei de la Skindred. Cu oareşce influenţe de Cypress Hill plus nu – metal a la Korn, piesa te captivează din prima şi are parte de un refren simpatic. Explozia de enrgie continuă şi-n Ruling Forces, după care este „ajustată“ şi cu niţel dubstep în „Playing With The Devil“. Din fericire, e doar puţintel dubstep în piesa asta, atât cât să fie de bun augur. Lucrurile nu se liniştesc defel nici în piesa următoare, în care reggae-ul îşi face apriţia mult mai în faţă şi face casă bună cu riff-urile tăioase de metal în “Worlds On Fire”. Discul de faţă nu e unul potrivit romanticilor, căci mai fiecare track conţine mai devreme sau mai târziu o explozie de energie, care devine un fel de signature pentru Skindred. E de la sine înţeles că o piesă care începe cu „In a far away land/4 brothers and 1 bastard son, you/Became known as the ultimate fighting machine/I bring you The Ninja!“ nu are cum să fie altceva decât o altă explozie. De mare efact, căci Ninja e un alt moment extrem de reuşit al acestui disc. Mijlocul albumului cuprinde invariabil şi două momente nereuşite, “The Kids Are Right Now” şi „We live“, în care oamenii parcă-s de nerecunoscut, dar odată cu Saturday, lucrurile reintră în normal.  Deşi are parte de un început fad, a la Offspring, melodia asta devine mega – interesantă pe parcurs, poate şi datorită elementelor de ska care-şi fac apariţia. Deosebit de interesantă este “Proceed With Caution”, care duce discul în zona metal-ului pur, destul de neobişnuit pentru cei de la Skindred. Unicul moment „liniştit“ al discului este “More Fire”. E destul de derutant, căci piesa de închidere e construită pe nişte armonii reggae fără omniprezentul distors de chitară, dar per ansamblu melodia asta e destul de interesantă. Una peste alta, discul celor de la Skindred poate fi ascultat lejer şi de fanii metal, şi de cei axaţi pe hardcore, dar şi de cei îndrăgostiţi de sound-urile reggae. Ba chiar şi de cei care gustă muzicile din zona The Prodigy. Unica contraindicaţie ar fi pentru cei care fredonează muzica difuzată cât îi ziulica de lungă de posturile de radio comerciale din România. Deşi nu e nici fenomenal şi nici original, Skindred „curge“ bine de tot.




14 feb. 2014

Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere

Înainte de a asculta cel de-al şaselea material discografic al celor de la Kumm, am fost oarecum surprins de descrierea acestuia în comunicatul de presă oficial, care pomeneşte faptul că „albumul poate fi considerat mai progresiv în abordarea sonoră“. Graţie acestui amănunt m-aş fi aşteptat ca printre compoziţiile noului disc să regăsesc influenţe a la Jethro Tull, The Moody Blues, King Crimson sau Emerson, Lake & Palmer. Da-ţi-mi voie să nu fiu defel de acord cu această titulatură, căci deşi cei de la Kumm au pe ici pe colo şi nişte reminescenţe de Pink Floyd, prog – rock – ul nu e tocmai o etichetă care li se poate aplica. O eventuală categorisire a clujenilor care au revenit cu un material discografic după patru ani de pauză poate include diverse „label“-uri, unul din cele mai îndemână fiind acela de melancolic – rock. Cel puţin până acum, căci – după cum îi zice şi titlul – noul disc e un exerciţiu reuşit de „hai să fim misterioşi“. Cele 13 piese oferă urechilor avizate un amalgam reuşit de influenţe, excursia sonoră a trupei care îl are ca solist vocal pe Oigăn fiind una captivantă. Marea surpriză a discului se dezvăluie încă din start, căci “Everybody’s Watching” e o explozie de sound-uri „rough“, mult mai zgomotoase decât melancolic- rock- ul etalat în ultima vreme de Kumm. Chiar dacă voi fi acuzat de patriotism local, trebuie să menţionez din capul locului că urechile subsemnatului simt absenţa fostului solist - timişoreanul Cătălin Mocan – dar dincolo de acest mic amănunt, startul este unul cât se poate de viguros, care demonstrează că oamenii aceştia se simt în largul lor şi-n felia grunge-ului.  Tocmai când te-ai obişnuit cu aceste acorduri, te trezeşti „in the middle of nowhere“, căci încă de la primele acorduri ale track-ului următor - “Sun Strip” – îţi readuci aminte de melancolia emanată de compoziţiile anterioare ale celor de la Kumm. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar trecerea asta bruscă de la „nebunia“ unor Smashing Pumpkins la sonorităţile mai aşezate gen R.E.M. e cât se poate de bruscă. Sound-ul rămâne în aceleaşi coordonate şi pe “Each Part of  You”, o melodie care sunt sigur că va fi „cireaşa de pe tort“ în concertele Kumm. Melodia asta are de toate şi într-o ţară normală ar putea deveni un hit la posturile de radio rock, căci e cât se poate de catchy. Strawberry Soul şi Time Machine sunt două compoziţii în care notele şi interpretarea vocală amintesc destul de serios de brit – pop – ul celor de la Oasis, iar momentul cel mai apropiat de „progresive“-ul cu care au fost etichetaţi în comunicatul de presă cei de la Kumm este The Dark side of the mind. Dincolo de trimiterea evidentă la Pink Floyd, piesa asta e specială şi graţie îmbinării la marea artă a vocilor mascline şi feminine, iar riff-urile „aspre“ din refren reuşesc să creeze o melodie care va fi fără îndoială preferata albumului, pentru melomanii care adoră aranjamentele muzicale complexe. One in a million e un alt track care sună a la R.E.M., vioara aducând un plus de şarm, iar „Sugar Hill” schimbă niţel registrul. Cu un sound a la Ugly Kid Joe şi „opriri“ inspirate, melodia iese din tiparele melancolic rock-ului. Deşi e cât se poate de energică, Bubbles nu reuşeşte să ţi se întipărească în minte, dar un alt moment izbutit al discului este The Last Man. Deşi emană melancolie prin fiecare notă a sa, piesa asta demonstrează încă o dată faptul că cei de la Kumm ştiu să fie misterioşi şi să amestece diverse influenţe în acelaşi „aluat“. Iar prăjiturica rezultată, deşi are un gust previzibil, e întotdeauna bună. O altă piesă care nu-şi regăseşte locul în tracklist este “That’s Right”, iar "Almost 7 Minutes Late" te face să te simţi ca şi cum ai asculta orice album al unei trupe din Seattle din anii când grunge-ul rupea tot. Piesa bonus, Să nu spui nimănui – care beneficează şi de un clip – nu poate fi inclusă în punctele forte ale acestui disc. E mai mult Byron decât Kumm, şi nu are acel „vino-ncoa“ pe care ar trebui să-l emane o asemenea compoziţie. Fără îndoială, la plusurile acestui disc nu am cum să nu amintesc prestaţia fără cusur a lui Iordache şi sound-urile rafinate ale clăparului Kovács András. Deşi are momente cât se poate de previzibile, noul album Kumm este unul interesant. Şi pentru amatorii de chick rock care degustă melodiile languroase şi pline de melancolie şi pentru urechile obişnuite cu sound-uri mai aprige. Exact cum îi spune şi numele, e o călătorie misterioasă pe un tărâm aflat „undeva“. În care dai peste deja – vu – uri dar şi peste momente care îţi colorează sufletul cu gânduri pozitive. Şi dacă vă place Kumm şi sunteţi prin Timişoara, azi, 14 februarie, mergeţi la concertul lor din clubul Daos. 

5 feb. 2014

Valerie June - Pushin' against a stone

Dacă e să te iei după spusele criticilor, Valerie June îşi „trage“ rădăcinile muzicale din bluegrass, muzica munţilor Apalaşi, soul, gospel şi blues. Dacă e să te iei după piesele pe care le asculţi pe primul ei album scos la o casă de discuri „serioasă“, categorisirea e una cât se poate de simplă: fata asta cântă muzică naturală. Nealterată de vremurile moderne, fără brizbriz-uri instrumentale şi fără pic de adaos comercial. Compoziţiile ei sunt dezarmant de simple şi directe, iar vocea solistei e cireaşa de pe tort. Care face ca Pushin' Against A Stone să curgă cât se poate de bine.  Discul începe într-un mare fel, căci Workin' Woman Blues – trackul numărul unu de aici – este unul din cele mai izbutite momente. Pe lângă vocea genială a artistei, ascultătorul are parte de ritmuri africane amestecate la marele fix cu chitări de blues. Nici textul nu e de lepădat, căci „muncitoarea“ cu pricina trage la sapă exact ca şi sexul tare, iar acest fapt o împiedică să devină o mamă sau o soţie: „I ain't fit to be no mother/I ain't fit to be no wife yet/I been workin' like a man, y'all/I been workin' all my life yeah“. Ca şi o curiozitate, aceasta e singura melodie de pe acest album care nu a fost înregistrată pe tărâmuri americane, ea născându-se la Budapesta. Din fericire, lucrurile devin la fel de interesante, poate chiar şi mai şi, odată cu piesa a doua a discului, superba Somebody To Love. Chitara este schimbată pe ukulele (remember Over the rainbow?), la clape apare celebrul Booker T Jones, iar sound-ul de vioară combinat cu vocea „necizelată“ a artistei adaugă un plus de şarm. Piesa asta e una din melodiile alea care te cucereşte instantaneu prin simplitatea ei, iar în cazul în care nu ai inima de piatră n-ai cum să n-o iubeşti. Printre produc[torii acestui disc se numără Dan Auerbach, din The Black Keys. Care alături de Kevin Augunas  face o treabă extraordinară, reuşind prin instrumentaţii cât se poate de simple să coloreze mirific acest produs. "Wanna Be on Your Mind"  e fără îndoială printre momentele cele mai funky ale discului, iar atunci când asculţi Tennesee Time intri parcă într-un film american documentar în care eşti martor la războiul din 1812, în care soldaţii voluntari din acest stat american au jucat un rol important. Nu degeaba, Tennessee cuprinde şi Memphis-ul, locul unde şi-au început cariera discografică nişte artişti de genul Elvis Presley, Johnny Cash, Carl Perkins sau Roy Orbinson. “The Hour” este un alt moment de referinţă ale albumului, fiind un melanj izbutit de orgă B3 şi alte bunătăţuri. Printre instrumentele care-şi fac apariţia pe diverse piese se numără şi cornul. Desigur, din acest aluat american n-avea cum să lipsească nici country-ul. O altă perlă a acestui disc este “You Can’t Be Told“. Care musteşte de „mâna“ chitaristului şi solistului din The Black Keys, Dan Auerbach, fiind o combinaţie de old versus new cât se poate de reuşită. Ca şi influenţe vocale, Valerie June e greu de încadrat undeva. Are câte ceva din Diana Ross. Poate şi din Dolly Parton. Sau chiar Tracy Chapman. Exemplele pot curge la nesfârşit. Esenţa e alta: discul ăsta e simplu, natural, de neratat. E muzică în formă pură. Şi generează în urechile melomanilor porţii serioase de deliciu sonor.


30 ian. 2014

The Vintage Caravan - Voyage


La ce te poţi aştepta de la o trupă a cărei membri au în medie 20 de ani? Ei bine, după ce asculţi discul islandezilor de la The Vintage Caravan, catgeoric vei avea un răspuns aparte. Şi asta pentru că băieţii ăştia sună mult mai matur decât nişte puştani. Desigur, încă din titulatură te prinzi rapid că muzicienii ăştia nu se alimentează din trendurile muzicale actuale. Iar pentru cei care încă mai dau importanţă copertţilor de disc, e clar din designul acesteia că The Vintage Caravan are o febleţe aparte pentru cover-urile de albume din anii 70, de genul Cream sau Hawkwind. Odată ce ajungi la sound, nu mai e niciun dubiu: islandezii sunt ancoraţi în hard rock. Piesa de deschidere, Craving, e o melodie în care cei trei tineri islandezi îşi definesc cât se poate de exact locul în muzică. Influenţele Black Sabbath, Deep Purple şi Led Zeppelin  se amestecă într-un mod cât se poate de elegant, iar Let me be e un alt exemplu în care băieţii sunt „la obiect“ cu rock-ul de odinioară, dar care sună cât se poate de fresh în interpretarea acestor puştani. Do you remember are toate atu-urile unei piese lente memorabile, iar piesa care beneficează şi de un videoclip inspirat „Expand your mind“ are cele mai bune părţi din energia unor nume ca Cream sau Jimi Hendrix şi „curge“ cât se poate de inspirat. Chiar dacă la capitolul inovaţie băieţii ăştia nu vin cu absolut nimic, felul în care îşi combină rădăcinile e unul de admirat, iar rezultatul aşijderea. Revenind la cele nouă piese ale acestui debut, "M ARSWATT" e unicul moment  care nu-şi prea găseşte rostul în acest tracklist, fiind o piesă de umplutură. Fără îndoială, cireaşa de pe tort este Winterland, un track care te duce cu gândul la vremurile bune ale celor de la Pink Floyd. Penultima piesă Midnight Meditation ar putea fi confundată cu oricare din piesele celor de la Motorhead, dacă faci abstracţie de voce. Finalul acestui material discografic, 'The King's Voyage' e unul cât se poate de dement. În cel mai pozitiv mod cu putinţă, căci în cele 12 minute ale piesei găseşti doze de nebunie psihadelică comparabile cu Echoes-ul celor de la Pink Floyd.  Deşi există porţiuni în care trupa asta se cam repetă, albumul Voyage e unul deosebit de inspirat. Deşi există o sumedenie de trupe care s-au urcat în valul ăsta de nostalgic – rock, trupa asta are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor va reuşi să facă valuri cu compoziţiile lor. Merită pe deplin. Şi când te gândeşti că băieţii ăştia cântă într-un asemenea fel la 20 de ani.....


                

29 ian. 2014

JazzyBIT - Touch the sky

Dincolo de etichete stilistice, muzicienii se împart în trei mari categorii. Cea mai consistentă parte a acestora s-au înrolat în termenul definit odinioară prin bubble – gum music (muzică de mestecat), care în zilele noastre ar putea fi definit prin „comercial“. Cei din acest sertar, deşi îşi spun artişti nu prea au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înseamnă arta, fiind nişte indivizi care ar face orice pentru faimă, bani şi recunoaştere. Sunt lipsiţi de viziune şi sunt în reală încurcătură dacă cineva îi întreabă ce e un arpegiu. Cealaltă tabără, încadrată în „necomercial“ e împărţită la rândul ei în două. Pe de o parte sunt artiştii care studiază ani de zile un instrument, devin maeştri, cântă închegat şi fără gherle, dar nu posedă „scânteia“. Sunt profi, dar niciodată nu vor reuşi să scoată ceva care să te facă să exclami „waw“. De cealaltă parte, sunt „diamantele“. Care pe lângă faptul că reuşesc să cânte profi, au fost înzestraţi de natură cu acel ceva care face ca munca lor să dăinuiască peste secole. Am simţit nevoia să fac această lungă introducere, fiindcă  scena muzicală românească e bombardată de reprezentanţii „facilului“, iar artiştii adevăraţi sunt aplaudaţi şi admiraţi de un public „connaisseur“ prea subţire. Desigur, prin definiţie jazz-ul nu poate fi inclus în comerţ. Iar cel românesc, are nevoie de sânge proaspăt. Şi de apariţii discografice. Tot mai greu de susţinut, căci „industria“ e aşa cum e. De aceea, discul de debut al timişorenilor de la JazzyBIT merită o atenţie aparte. Cei trei tineri muşchetari ai jazz-ului autohton care debutează cu Touch the sky sunt Teodor Pop (pian, orgă Hammond, sintetizator), Mihai Moldoveanu (chitară bas) şi Szabó Csongor-Zsolt (tobe, percuţie).  Discul conţine 10 piese originale înregistrate de către Uţu Pascu şi Octavian Horvath la studioul Audio TM din Timişoara iar la capitolul inspiraţie băieţii citează „elemente din jazz, latin, funk şi blues“.  Desigur, jazz-ul e predominant, dar urechile desfundate au parte de o serie de alte bunătăţuri. Primul track al discului, cel care dă şi titlul materialului, e o alegere destul de curioasă. Spun asta, pentru că piesa în sine nu reuşeşte să traseze „linia“ albumului, fiind mai degrabă unul din punctele experimentale ale acestui Touch The Sky. Adevăratul start, care te propulsează brutal în explozia de ritmuri ale celor trei timişoreni este Story of the heart. Încet – încet te familiarizezi cu opririle intempestive şi cu sound-urile latino. Te familiarizezi şi cu sound-ul de Hammond care mai încolo devine şi mai pregnant, iar pe următoarea piesă numită White Town, nu ai cum să remarci cât se bine se completează cele trei personalităţi din JazzyBIT, fiecare instrument având „spaţiu“ sufiecient pentru a ieşi „în faţă“.  Una din cireşele de pe tort ale discului este fără îndoială Curacao. O compoziţie care ţi se bagă sub ureche încă din prima, cu percuţii a la Santana, sound-uri de Hammond a la Booker T Jones şi o explozie de ritmuri. Deşi poartă titlul unei piese compuse de celebrul Giorgio Moroder, piesa The Chase n-are nicio legătură cu febra disco (slavă Domnului!) fiind o „trecere“ cât se poate de abilă spre „Poate de ce“, cel mai frumos moment liric al acestui material discografic. Din fericire, următoarea piesă te readuce în lumea agitată a zilelor noastre, prin intermediul piesei Tumbao, care seamănă destul de mult cu Curacao. Ritmuri nervoase, atitudine, interpretare fără cusur, piesa asta are toate elementele pentru a fi degustată pentru urechile celor obişnuiţi cu explozii de ritm şi culoare. E niţel prea latino după gusturile subsemnatului, dar „curge“ binişor. Poate dacă cei de la JazzyBIT se limitau la vreo cinci minuţele, piesa „Sus in pod“ ar fi fost mult mai reuşită, căci cele aproape opt minute ale acestui jam – session sunt niţel prea mult. Penultima piesă, Ocean Wave, e plină şi ea de influenţe latino, iar finish-ul albumului, reprezentat de  „Two Souls“, are două părţi distincte. În prima jumătate, lucrurile-s oarecum „obişnuite“ dar ultima jumătate a piesei e o adevărarată nebunie de sound-uri Hammond. Una peste alta, debutul timişorenilor e unul ambiţios, solid şi merită aplauze. Într-un eventual catalog care include apariţiile discografice din lumea întreagă, Touch the sky, pe o scară de la zero la zece, ar merita un şapte. Da, e un disc frumos, bine închegat, dar care nu aduce nimic nou la capitolul inventivitate. Lucrurile stau altfel dacă ne raportăm la catalogul care include apariţii discografice jazz din România. Pe aceeaşi scară, băieţii merită cu prisosinţă un nouă curat. Dincolo de toate, debutul celor de la JazzyBIT merită ascultat cu atenţie sporită. Iar dacă aveţi treabă prin Timişoara în 2 februarie, nu rataţi concertul de lansare a discului. La Ion Vidu. Ora 19 punct.