Baby Elvis - White Elephant

                                        

Albumul de debut al formaţiei Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Formaţia din Oradea pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker. Răspunzător printre altele de materiale discografice editate de Tears For Fears, The Damned, Julian Cope, The Saw Doctors sau Doves. În ultimii ani, britanicul care s-a stabilit la noi în ţară a „periat“ sonor şi alte găşti autohtone, printre care amintim Grimus sau Omul cu Şobolani. Sound-ul „complet“ al acestui White Ellephant este unul cât se poate de „meseriaş“ şi cred că multe trupe de pe plaiurile danubo – carpatin ar face bine să aplece urechea la acest disc.

Oamenii care alcătuiesc trupa Baby Elvis nu irosesc deloc „peliculă“, aruncând încă din primele secunde ale piesei care deschide albumul lor de debut un hotărât „one two three four, I got a situation / without an explanation“. Piesa care dă şi titlul albumului, White Elephant conturează cât se poate de exact atmosfera care se revarsă pe majoritatea celor 12 compoziţii de aici. Spre deosebire de multe alte formaţii din aşa numitul val „alternativ“ românesc, Baby Elvis merg mai mult pe sound-urile „murdare“ de chitară şi reuşeşsc să transmită un feeling de „rock n roll“ supărat, fabricat mai degrabă pentru a distruge geamuri într-o sală de concerte decât pentru a fi cântat la un foc de tabără alături de hipsteri corproratişti în căutare de „orice altceva în afară de mainstream“. Majoritatea pieselor din album sunt cât se poate de „nervoase“, dar din peisaj nu lipsesc nici porţiunile de virtuozitate, cele două aspecte reuşind să creeze un tot unitar deosebit. După cum era de aşteptat, dincolo de „„pandalii“, trupa ajunge niţel şi în porţiunile mai melancolice. La acest capitol, piesa „Stay“, pusă strategic exact la mijlocul albumului, reuşeşte să creeeze un „boom“ aparte. Dincolo de compoziţia cu mult bun simţ şi felul în care se completează instrumentele pe finalul acesteia, melodia are acel ceva care cerne grâul de neghină. Printre momentele remarcabile se mai numără şi Move Away, Plonk sau Annie Thing, fiecare dintre ele având arome cât se poate de sănătoase de nebunie şi melodicitate. Avem aici şi un Hey Joe, care din fericire nu este un cover, deşi printre versurile ei băieţiii ne oferă câteva trimiteri la celebra compoziţie cu acelaşi titlu care a devenit cunoscută prin interpretarea lui  Jimi Hendrix. Desigur, piesele au influenţe diverse şi fiecare meloman poate sesiza arome de surf, garage sau chiar punk. „I got you“, de exemplu, poate să-ţi creeze un deja – vu în care asculţi o combinaţie de The Troggs cu Sex Pistols, iar în primele momente ale piesei de încheiere „Rosie“ ai impresia că tocmai ai dat peste o piesă inclusă în celebrul disc Sandinista al celor de la The Clash. Peste care s-au adăugat arome de The Pogues şi chiar niţel The Kooks. Ultima piesă a discului, Rosie, poate fi considerată o surpriză. Şi asta pentru că în mod normal te-ai aştepta ca finalul să fie unul cât se poate de experimental. Când colo, e unul din momentele „light“ ale celor de la Baby Elvis. Una peste alta, trupa Baby Elvis a reuşit să scoată un disc cu cojones, care nu are cum să îi dezamăgească pe cei care apreciează muzica plină de adrenalină.

Otherside - Neverending

                                          

Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat. 

Ceu - Tropix

                                             

Cel de-al patrulea material discografic al cântăreţei braziliene Ceu face parte din discurile acelea „nebunatice“, în care influenţele tradiţionale se împletesc cât se poate de fericit cu armoniile unor stiluri muzicale cât se poate de moderne din gama trip – hop, reggae sau chiar „electronice“. Fără îndoială,  „ghiveciul“ acesta între tradiţional şi modern se regăseşte în destul de multe cazuri în zilele noastre, dar şarmul combinaţiei de faţă este asigurat de echipa de producători (printre care se numără şi clăparul Hervé Salters, cunoscut ca şi General Elektriks) şi de vocea inconfundabilă a artistei. 

Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".

Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare. 

Anna Meredith - Varmints

                                                 

Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capitolul delicatese, din mai multe posibile motive. Unul ar fi acela că Anna Meredith se simte bine în ambele ipostaze. Artista a devenit cunoscută prin participarea ei în din BBC Scottish Symphony Orchestra şi Sinfonia VIVA. Pe lângă asta, a compus diverse chestii clasice, dar a cochetat adesea şi cu sound-urile electronice. Carevasăzică, ştie să facă switch-uri superbe între cele două stiluri. Dar asta nu e tot. Căci, Varmints are arome de folk. Ba chiar şi de rock. Presărate cu beat-uri folosite îndeobşte de artişti de genul Caribou. Toate acestea adăugate într-un aluat de muzici clasice copt cu mare grijă în laboratorul personal al artistei. Poate ar mai fi de adăugat şi faptul că muzica asta e undeva între casual şi haute couture. Are destule perle şi pentru cei care caută cu tot dinadinsul originalitatea dar nu poate fi neglijată nici de către aceia care caută lucrurile mai simple şi relaxate.


Varmints începe într-un mare fel cu Nautilus, o piesă care are vreo patru anişori vechime, dar care trasează cât se poate de exact drumul pe care păşeşte artista britanică. Într-un interviu acordat site-ului diymag, creatoarea acestui album sublinia faptul că ea nu compune pastişe. „Nu încerc să scriu versiuni ale unui cântec. Cred că au ieşit aşa cum trebuie. Fiecare cântec are ceva al lui, care m-a făcut să-mi doresc să-l compun“ spunea Anna Meredit, care în trecut a compus printre altele şi Concerto for Beatboxer and Orchestra (o colaborare cu Shlomo). Single-ul Taken este un alt moment care zugrăveşte pe deplin multitudinea de influenţe ale artistei. Sintetizatoarele sincopate dublate de incursiunile chitaristice a la Nirvana sunt combinate cu voci din zona art – pop într-un mod cât se poate de izbutit şi conferă melodiei un aer aparte. „Nebuniile“ experimentale sunt combinate cu momente din zona de confort a muzicii clasice (Lost Rose). Vocea artistei care se face auzită în Something Helpful aminteşte de vremurile folk ale muzicii britanice, în timp ce R – Type oscliează undeva între dance, clasic şi rock. Există şi momente apropiate de muzica pop a vremurilor noastre (Dowager, de exemplu), iar The Vapors este o excursie de aproape şapte minute în lumea plină de mistere a artistei britanice, cu dese incursiuni în muzica clasică dar şi percuţii cât se poate de impresionante, care nu se regăsesc de obicei în această zonă. Ghiveciul acesta de stiluri este cât se poate de reuşit în acest caz şi oferă ascultătorilor open – minded o experienţă de zile mari. Categoric, Anna Meredith este o vizionară. Pe parcursul albumului ei de debut ai impresia că asisţi la o „înfruntare a titanilor“. Una în care nu există un verdict final.  Folk-ul se ia la trântă cu bass music, iar în celelelte reprize asişti şi la meciuri între dance şi rock, dar influenţele clasice nu au adversar p-aici. Diversele „direcţii“  fac din acest Varmints o audiţie mai mult decât agreabilă. Indubitabil, este unul din cele mai interesante albume ale anului în curs.

Arcus Trio - Allotropy

                                         

Dacă e să ne luăm după numărul manifestărilor care se întâmplă în lumea jazz-ului românesc, lucrurile stau binişor. Avem parte de multe festivaluri, lumea care îndrăgeşte acest stil muzical nu se sfieşte să plătească bilete pentru a vedea live nume de referinţă ale genului. Aparent, jazz-ul românesc o duce bine. Pe ici pe colo mai avem parte şi de apariţii discografice – ce-i drept destul de răruţe – dar situaţia este „sub control“. Din păcate, una din probleme care se detaşează în acest „tablou“ este numărul micuţ de tineri muzicieni care se aventurează să scoată albume în această felie. Explicaţiile pot fi multiple, iar una din excepţiile care confirmă cele afirmate anterior este proiectul bucureştean Arcuş Trio. O apariţie cât se poate de proaspătă, dacă e să ţinem cont de faptul că albumul lor de debut a fost gata la opt luni după ce au susţinut primul lor concert. Desigur, cei trei membri ai proiectului au „în spate“ o bogată experienţă, care dealtfel îşi pune amprenta şi pe cele zece piese incluse pe acest debut. Liderul Alexandru Arcuş a devenit cunoscut cu opt ani în urmă ca membru al binecunoscutei trupe Trigon şi a participat şi la alte proiecte internaţionale. Pianistul Adi Stoenescu are şi el o lungă listă de colaborări anterioare iar tobarul arădean Marcel Moldovan ar trebui să vă fie cunoscut printre altele şi pentru că a cântat alături de Stevie Vai.

Înregistrat pe câteva scule „legendare“ din categoria old – school, albumul conţine zece piese care te catapultează într-o lume interesantă, unde cuvântul de ordine este „fair play“. Hammond-ul lui Adi se completează la fix cu saxofonul adesea folcloric al lui Alexandru, iar tobele lui Marcel oferă adesea câteva „adieri“ din zona rock-ului.   Motto-ul celor de la Arcuş Trio este „fusion“. Termenul cu pricina  este lait – motivul acestui debut, căci alotropia este starea aceea când un element chimic există în două sau mai multe forme care diferă între ele din punct de vedere fizic. Dincolo de titlul ales şi de compoziţiile în sine, cei trei muşchetari muzicali dovedesc că au un şarm aparte şi în alegerea titlurilor pieselor. Şi asta pentru că pe disc se regăsesc compoziţii care te duc cu gândul la autostrăzi imaginare („M 1,2 sau 3“), poezii japoneze alcătuite din trei versuri („Haiku“) sau minunatele efecte obţinute prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior („Syncopated“). Chiar dacă în comunicatul de presă al albumului se menţionează termeni ca R&B, HipHop, prog-rock, post-prog sau funk, paleta stilistică a celor trei muzicieni este axată în bună parte pe jazz-ul „cuminte“, iar influenţele care ies la iveală „din prima“ sunt cele folclorice. Ceea ce adaugă şarm la acest „aluat“ este faptul că din loc în loc compoziţiile Arcuş Trio au parte de elemente niţel mai experimentale pentru jazz (şi mă refer aici în principal la jazz-ul românesc), cel mai bun exemplu în acest sens fiind „nebunia“ cu care debutează „Tetragonal p.2“ (indubitabil, cel mai nonconformist moment al acestui debut), diversele „mood“-uri cu care te întreţine „Syncopata“ sau finalul îmbogăţit cu efecte specifice muzicii electronice din „Tetragonal p1“. Personal, mi-aş fi dorit ca trio-ul să „îndrăznească“ mai mult în latura asta experimentală a jazz-ului modern. Poate se va întâmpla pe viitor, când cei trei muzicieni vor prinde mai mult curaj în forţele proprii. Până una alta, Allotropy este un debut corect şi sincer, cu trei băieţi care emană prin toţi porii lor pasiune şi plăcere. Drept pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţia oricărui amator de jazz de pe meleagurile noastre.