Toxpack - Schall & Rausch

Mea culpa, până nudemult nu am auzit de Toxpack. Un echipaj german care a debutat cu vreo 16 anişori în urmă şi a editat până acum nu mai puţin de şapte discuri. Noul disc al berlinezilor care au colaborat în trecut cu trupe ca Pro-Pain sau Agnostic Front, poate fi încadrat lejer în categoria „remember the good old days“. Adică vremurile în care chitările erau aspre, sound-ul abraziv şi trupele cu cojones o „ardeau“ cât se poate de energic.



Aşa cum îi şade bine oricărui album „nervos“, discul debutează cu un intro de 54 de secunde în care berlinezii îşi fac „încălzirea“, piesa „Intrada“ pregătind cât se poate de bine iureşul care se dezlănţuie în track-ul cu numărul doi „Kommerz“. Care este o combinaţie reuşită între Oi! Streetpunk, hardcore şi chiar şi heavy metal pe alocuri. Lucruri care nu au cum să nu te ungă la suflet în cazul în care nu guşti melodioarele cretino – handicapate care curg cu nemluita pe posturile de radio comerciale din zilele noastre. Dacă asculţi piesa “Auf Alte Tage” ai impresia că băieţii aceştia îmbină Amon Amarth şi Kreator, în timp ce în „Willkommen in Klub“ băieţii se dezlănţuie într-un rock and roll „sănătos“. Desigur, textele celor de la Toxpack au un rol aparte şi sunt  cât se poate de şăgalnice pentru vorbitorii de limba germană, dar discul ăsta „curge“ la fel de bine şi pentru cei care nu înţeleg o iotă din limba celor de la Rammstein, graţie energiei de care beneficează fiecare dintre cele 15 piese de aici (plus intro-ul). Single-ul „Bis zu letzen ton“ este una din acele piese care te cucereşte din prima şi ilustrează cât se poate de bine atmosfera pe care o degajează germanii care au scos acest disc la casa de discuri Napalm, după ce anterior au fost semnaţi de label-uri mici.



Una peste alta, recomand cu cea mai mare căldură albumul de faţă, tuturor celor care pun preţ pe atitudine, energie şi rock adevărat. Un amestec sălbatic de golani germani, chitări gălăgioase, sound-uri fără compromisuri care aduc o porţie consistentă de sunet şi fum (Schall & Rausch).

Sebastian Spanache Trio - The Furnace

                                                              

Cel de-al treilea material de studio din cariera grupului timişorean Sebastian Spanache Trio, va fi lansat în data de 23 aprilie. Conform descrierii oficiale avem parte de  un „album conceptual,  conceput ca o suită în cinci părți, legate într-o poveste muzicală de la început la sfârșit“. Rămânând la capitolul „detalii“, The Furnace a fost înregistrat în Timișoara cu Uțu Pascu (Blazzaj) și masterizat de Alin Luculescu, iar Asociația Culturală NABU a oferit sprijinul necesar pentru producția acestui disc.


Povestea în jurul căreia gravitează cel de-al treilea material discografic al trupei alcătuite din Sebastian Spanache –pian, Csaba Santa – contrabas, chitară bass şi Radu Pieloiu – tobe, este una cât se poate de reuşită, căci din „cuptorul“ celor trei muzicieni „se coace“ un jazz gustos. Nu mai e o surpriză pentru nimeni că în gaşca asta se regăsesc influenţe din diverse colţişoare ale muzicii numite generic jazz.. Şi nu numai, căci pe ici pe colo aromele de funk şi rock contribuie din plin la creearea unui produs cu personalitate, gata să fie devorat de amatorii de sunete frumoase din ţara noastră. Cele cinci compoziţii ale discului sunt „aşezate“ cu mare grijă într-un tot unitar. Şi fiindcă băieţii sunt atenţi întotdeauna la detalii, chiar şi momentele de „îmbinare“ ale pieselor oferă surprize cât se poate de plăcute posesorilor de urechi desfundate. Cum ar fi „trecerea“ dintre „The Furnace“ şi „Kindling“, unde ai impresia că tocmai ai plonjat într-o coloană sonoră „năşită“ de către David Lynch pentru un nou episod din Twin Peaks.

În breasla muzicienilor se ştie că prima piesă a oricărui disc trebuie să fie „beton“. Şi asta pentru că ascultătorul trebuie „vrăjit“ din start. Din fericire, reţeta asta funcţionează din plin aici, căci „The Furnace“ reuşeşte să te acapareze încă din primele acorduri, făcându-te să-ţi doreşti mai mult. Track-ul cu numărul doi are un nume mega – inspirat căci gravitează în jurul „surcelelor“ (Kindlings), menite să păstreze un anumit nivel de curiozitate. În accepţiunea subsemnatului „apogeul“ acestui disc este „scânteia“ (The Spark), unde preţ de mai bine de 11 minute şi 36 de secunde băieţii îşi conduc ascultătorii într-un labirint de jazz, funk şi rock de neratat, unde pianul lui Sebastian Spanache punctează cât se poate de solid desele schimbări de ritm. Penultima piesă a acestui disc „Cinder“, prelungeşte starea de bine imaginată de cei trei muşchetari ai jazz-ului timişorean iar finalul „Scorching“ are darul de a te face să-ţi doreşti încă o porţie de SS3. Remarcabil este şi finalul „finalului“ , când băieţii se dezlănţuie într-un jazz – rock „nervos“ terminat ...surprinzător.

Spre deosebire de albumele din sfera jazz-ului românesc de tip „easy listening“, creaţia celor de la Sebastian Spanache Trio nu-şi propune cu obstinaţie să se adreseze publicului larg cu orice preţ. Din fericire, băieţii nu se încadrează nici în tagma artiştilor care vor cu tot dinadinsul să epateze în aşa numita muzică „pour le connaisseurs“, „direcţia“ lor fiind una de mijloc, în care particula de „fusion“ capătă o strălucire aparte prin compoziţii inspirate şi rafinament la nivelul de interpretare. Din această cauză, Sebastian Spanache Trio a reuşit să-şi creeze o identitate proprie în ţărişoara noastră, iar „The Furnace“ consfinţeşte această constatare cu vârf şi îndesat. Albumul poate fi ascultat pe site-ul de Bandcamp al trupei.

Little Dragon - Season High

                                        

Spre deosebire de un alt mega – produs muzical care a luat naştere în oraşul suedez Goteborg, Ace Of Base, cei de la Little Dragon au reuşit dintotdeauna să se situeze undeva pe linia de mijloc între „comerţ“ şi „originalitate“. La fel stă treaba şi cu cel de-al 5-lea material discografic al formaţiei al cărei solistă vocală este şarmanta Yukimi Nagano, o voce care oscilează adesea în câteva nuanţe cel puţin surprinzătoare şi care are o expresivitate naturală fără niciun fel de „artificiu“. Desigur, un rol aparte în realizarea acestui electropop de cea mai bună calitate îl are şi producătorul James Ford, „vrăjitorul“ din Simian Mobile Disco, un alt nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru urechile care devorează pop de cea mai bună speţă.


Prima piesă a acestui disc „Celebrate“ ne introduce în lumea synth – pop – ului de factură retro cu chitări a la Prince , mai ales spre finalul compoziţiei unde sound-urile reuşesc să fie devastatoare. Unul din single-urile acestui disc „High“ propune o excursie în lumea sound-urilor chill şi o poveste cât se poate de potrivită cu starea etalată de melodie: “There’s nowhere else I’d rather be/ Right there, little bit slower/ Feel free to roll another one for me.” Un alt moment remarcabil soseşte odată cu cea de-a treia piesă „The Pop Life“, care are parte de o serie de schimbări de ritm şi synth-uri memorabile. Dealtfel desele schimbări de „stare“ conferă acestui disc o aură imprevizibilă pe alocuri, dar spre deosebire de muzichiile electro – pop din clasamentele actuale, melodicitatea nu a fost scoasă defel din ecuaţie. „Sweet“ duce mai departe senzaţia de „bine“ a ascultătorului printr-un labirint de sintetizatoare care alcătuiesc un tot unitar plin de răsturnări de efecte electronice cât se poate de interesante. Amatorii de piese experimentale se pot delecta cu „Butterflies“, „Push“  sau „Gravity“, în timp ce Dont Cry îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de balade a la Everything But The Girls sau The XX. Unul din puţinele momente neinspirate ale acestui disc este „Strobe Light“, dar superba voce a solistei face ca track-ul cu pricina să fie mai uşor de digerat.


Unul din atu-urile pentru care Little Dragon merită să intre-n atenţia oricărui meloman amator de electro – pop de calitate este acela că muzica lor „atinge“ diverse substiluri, dar nu se cantonează în niciunul dintre ele. Dincolo de vocea solistei Yukimi Nagano, ceilalţi trei membri ai trupei asigură un „fundal“ greu de „etichetat“, astfel încât livrează un produs deştept şi fierbinte. Din această cauză, aşteptăm şi pe viitor alte răbufniri sonore ale dragonului mic suedez.

Jamiroquai - Automaton

                                            

A fost o vreme când giumbuşlucurile solistului Jay Kay - dublate de pălăriile sale care parcă încercau să transmită un mesaj uşor desuet – au reuşit să creeze un soi de „iritare“. Deşi unele single-uri ca „Space Cowboy“ sau „Virtual Insanity“ m-au uns la suflet, „atitudinea“ degajată per ansamblu de Jamiroquai nu a reuşit defel să mă impresioneze. Percepţia s-a schimbat, ca în atâtea alte cazuri, după ce am avut ocazia să asist la un concert Jamiroquai, inclus în cadrul festivalului EXIT de la Novi Sad. Brusc, toate giumbuşlucurile personajului principal al acestui grup au trecut pe plan secundar, căci muzica a reuşit să atingă coarde sensibile. După şapte ani de pauză de la precedentul Rock Dust Light Star, era cât se poate de clar că „revenirea“ va crea vâlvă.

"Automaton" şi "Cloud 9", cele două single-uri apărute în preambulul acestei apariţii au reuşit să capteze atenţia fanilor, din motive diferite. Piesa „Automaton“ este un hibrid cât se poate de interesant între vechiul Jamiroquai şi arome de Daft Punk, cu o serie de „ruperi“ de ritm şi porţiuni neprevăzute care nu au cum să nu te ungă la suflet. Pe de altă parte, „Cloud 9“ pedalează pe felia funk-ului good old school demonstrând – dacă mai era nevoie – că trupa asta nu s-a îndepărtat defel de la rădăcinile acid – jazz, ci doar le-a updatat. „Shake it on“ dă un start viguros acestui album cu un soi de electro – future - funk din care nu lipsesc referirile sonore la inegalabilul Giorgio Moroder dar are şi un soi de „four to the floor“ atât de omniprezent în muzica dance din zilele noastre, fiind fără îndoială un alt highlight al discului. În ciuda titlului, „Superfresh“ nu face parte din cele mai reuţite momente ale acestui material discografic fiind un disco – pop destul de previzibil, dar următorul track „Hot Property“ reuşeşte să reîncline balanţa, fiind un happy – song care-ţi rămânne întipărit din prima în urechi. „Something about you“ are un interesant amestec de melancolie şi „hapiness“, care se propagă mai departe şi-n „Summer girl“. Un alt moment remarcabil este Dr Buzz, o piesă în care rădăcinile acid jazz se întrepătrund la marele fix cu vocea lui Jay Kay. Vorba cântecului „Vitamin“, pentru a degusta aşa cum trebuie acest track nu ai nevoie de absolut nicio vitamină, piesa fiind pur şi simplu adorabilă, iar finalul „Carla“ (un tribut pentru fiica de doi ani a solistului Jay Kay) este o excursie cât se poate de reuşită în snth – pop – ul de calitate: „Carla / Look what you’ve done to me /  You’ve made my life complete“.

Una peste alta, comeback-ul Jamiroquai este cât se poate de adorabil, fiind un amestec de jazzy funk condimentat cu beat-uri actuale, aromele disco a la Daft Punk fiind de nota zece. Se prea poate ca pentru amatorii de funk clasic, „tuşele“ moderne care se regăsesc în cele 12 piese ar putea fi considerate niţel deplasate, dar  „ghiveciul“ ăsta conferă cu adevărat savoare acestui disc. Care merită cu prisosinţă patru stele şi jumătate, fiind unul din cele mai interesante albume din felia „pop – funk“ din 2017.

Thundercat - Drunk

                                            

Dincolo de titlul cât se poate de şugubăţ, „Drunk“ este un album care nu reuşeşte să te „prindă“ din prima ascultare. Cel puţin asta s-a întâmplat în cazul subsemnatului. Surrizele vin însă în momentul în care reuşeşti să devorezi acest disc de mai multe ori. Şi asta fiindcă de fiecare dată descoperi „chichiţe“ care ţi-au scăpat până la momentul respectiv. Stilistic, „Drunk“ ar putea să fie încadrat lejer în jazz. Sau poate chiar hip – hop. Nu lipsesc nici eventuale „cârlige“ din domeniul muzicii pop şi lista poate continua cu tot felul de alte „titulaturi“ care mai de care mai haioase. Într-un fel e şi normal să fie aşa căci avem de-a face cu Stephen Bruner, un muzician al cărui tată a fost tobar pentru The Tempations şi Diana Ross. Mergând mai departe cu influenţele, Thundercat a fost câţiva ani de zile basistul trupei Suicidal Tendencies. După care a cântat cu Erykah Badu şi a fost remarcat de Flying Lotus. Tot el s-a numărat printre producătorii celui de-al treilea album al lui Kendrick Lamar, To pimp a Butterfly.


Dincolo de biografia sa impresionantă, Thundercat reuşeşte cu acest disc să distrugă barierele stilistice dintre diverse genuri muzicale. Acest fapt se datorează fără îndoială şi colaboratorilor care apar pe cele 23 de track-uri incluse pe Drunk, căci printre ei se numără Pharell, Kenny Loggins, Michael McDonald, Kendrick Lamar sau Wiz Khalifa. Din fericire, nu acesta este singurul atu pentru care acest disc străluceşte. Un alt element care contribuie la magia acestui material discografic este felul în care Thundercat amestecă genuri ca funk, pop, electronica sau jazz. Chiar dacă se învârte în aria tematică a beţiei, versurile au şi ele şarm. De la „it’s OK to disconnect sometimes” (Bus in these streets) în care ni se inoculează ideea că beţia poate fi un lubrificant social până la momentele în care se subliniează că această stare poate avea un impact negativ major asupra sănătăţii mentale şi fizice, avem de toate pe aici. Discul ăsta nu a fost construit în jurul unor hituri fabricate pentru a „rula“ non stop la posturile de radio. Ar fi fost chiar greu căci printre cele 23 de piese se numără „bucăţi“ de 25 de secunde (I am crazy), 38 de secunde („Rabbot Ho) sau 37 de secunde. Din fericire, discul nu plictiseşte cu piese interminabile, iar după cele 51 de minute ale acestuia rămâi cu un ghiveci jazzy-funk-pop cât se poate de gustos. Şi, asta e la urma urmei menirea fiecărui disc care te cucereşte într-un fel sau altul: să fie interesant. Drunk este un album mai mult decât „corect“, un disc care poate să îţi creeze stări de bine, indiferent dacă eşti beţivit sau mega – treaz.