Iordache - Suita Titan

În cazul în care ai auzit de folia colorată care se punea peste televizorul alb – negru care decora camerele anilor 70 din România, noul album semnat Iordache nu are cum să te lase indiferent. Nu trebuie să fii un magician ca să realizezi faptul că target-ul țintit de binecunoscutul saxofonist de jazz și funk care a editat până acum nu mai puțin de șase albume nu este focusat pe persoanele care n-au ținut în viața lor în mână o casetă sau un vinil. Și nici pentru oamenii care caută pe Google atunci când aud de Mihaela, Gopo, Telejurnal sau Teleenciclopedia. Putem adăuga desenele animate „Gustav“, „Eurocrem“ sau țigările Vikend. Și câte și mai câte.  

Conform cuvintelor artistului, Suita Titan „reprezintă o arheologie sentimentală a unei copilării petrecute în anii ’70 – ’80 în cel mai mare cartier bucureştean, ca parte a boom-ului demografic datorat decretului din 1966 al lui Ceauşescu privind interzicerea avortului, în perioada când s-a trecut de la relativul dezgheţ ideologic al anilor ’60 la stalinismul care a atras după sine căderea regimului“.

 Surprinzător, sau nu, este faptul că acel cartier bucureștean descris cu atâta șarm de Iordache pe acest material discografic seamănă cu multe alte cartiere din vremurile respective. Poveștile narate de artist se pliază cât se poate de perfect și pe amintirile unor oameni care au trăit acele vremuri în Circumvalațiunii – ul din Timișoara. Și lista poate continua cu multe alte remember-uri.  Ideea este că amintirile duminicilor în care printre blocuri se făceau auziți reciclatorii profesioniști care strigau în gura mare „sticle goale și borcane cum-păr“ (din piesa „Duminică“) sau evocarea celebrului serial difuzat în anii 70 la televiziunea de stat („Mannix pe Rebreanu“) „mișcă“ amintiri tuturor ascultătorilor care s-au născut înaintea inventării MP3-urilor. Carevasăzică, toate cele opt piese incluse pe acest album au darul de a provoca amintiri. Despre întâlnirea cu prima fată, scăldatul prin lacuri mai mult sau mai puțin improvizate sau despre cel mai popular game din vremea aceea, v-ați ascunselea. 

Muzical, piesele evoluează în mare parte în cărările cu care Iordache ne-a căluzit și-n aparițiile anterioare. Ultima piesă de aici, În Titan are și un text șmecher realizat de Florin Dumitrescu, iar  mirifica cărticică ce însoțește CD-ul este plină de povești și poze. Pentru o audiție sănătoasă a albumului dumneavoastră, este indicat să răsfoiți cu mare atenție booklet-ul în timp ce din boxele dumneavoastră se revarsă sound-ul celor opt compoziții. Și...fiți siguri că nu apar manifestări neplăcute.   

Albumul a fost înregistrat în concert in 2017, iar alături de Mihai Iordache mai apar Vlad Simon, Daniel Torres, Dan Mitrofan, Tavi Scurtu și Adi Stoenescu. Albumul a avut parte și de o campanie de crowdfunding, iar lansarea oficială a discului „Suita Titan“ este programată pentru data de 14 februarie.

„Filmul“ acestui disc cuprinde și un veritabil „movie“ de neratat. „Filmul pe care o să-l vedeți, care a fi trebuit pur și simplu să vă îndemne să sprijiniți discul, pre-comandîndu-l, a scăpat de sub control. Inițial dorisem să includ și câteva amintiri ale unor prieteni din copilărie, dar mi-a plăcut așa de mult ce povesteau încât a devenit un fel de semi-documentar. Editarea video îi aparține fiicei mele, Medicine Madison, care semnează și grafica CD-ului“, spune Mihai Iordache. Dincolo de povești inspirate, la un moment dat, în film, apare o prietenă de-a artistului, care sintetizează la marele fix atmosfera. Cu câteva cuvinte alese,  prea frumoase ca să nu le citez în încheierea acestei recenzii cât se poate de subiective a albumului Suita Titan.  

„Fac parte din generația Decrețeilor. Am crescut cu cheia la gât...exact așa era...cheia pusă pe o sfoară...și mi-am petrecut aici în parc...pe marginea acestui lac...au fost cele mai frumoase din copilăria și adolescența mea..cel puțin.,..și dacă mă întreba cineva atunci de exemplu...care este sensul vieții...cred că aș fi filozofat mult pe tema asta...dacă mă întreabă cineva acum, răspund simplu...fericirea...ăsta este sensul vieții...Cred că am avut marele noroc la vremea aceea, să fim fericiți. Am reușit să fim fericiți chiar fără să ne dăm seama la momentul respectiv. Am reușit să fim fericiți în acest loc și în acel timp, așa cum era...cu foarte puțin... trăind  împreună. Într-un spațiu artistic până la urmă, căci cu toții eram artiști. Asta a fost cel mai important. Faptul că am fost creativi...nici n-aveai cum să fii altfel pe vremea aceea...trebuia să fii creativ ca să umpli golurile, ca să-ți lărgești orizontul, ca să faci o lume mai mare“. 

 Pe Mihai Iordache îl găsiți aici. 

Șuie Paparude - Șuie Paparude

Penultima zi a anului 2018 a marcat o piatră de hotar pentru muzica electronică românească, căci atunci s-a lansat Șuie Paparude. Nu-s defel cuvinte mari, căci e vorba -  desigur -  de noul album, „aruncat“ pe Internet, la nu mai puțin de opt ani de precedentul „E suflet în aparat“. Din capul locului merită menționat faptul că mai ales în muzica electronică, distanța de opt ani între discuri este una astronomică. Spațiul carpato – danubian în care ne trăim zilele pare-se că nu percutează la „noutăți“ ca și locurile aflate la vest de țărișoara noastră, fie numai și numai din prisma faptului că în „felia“ ocupată de băieții cunoscuți pentru „Soundcheck microfonul e suspect/ Aruncă  mâna sus / Dacă auzi ceva corect” nu s-au petrecut prea multe. Desigur, avem niscaiva încercări , unele din ele chiar reușite, dar „felia“ rămâne fidelă brandului „Șuie“, care chiar și cu o asemenea pauză discografică pare a nu avea concurență. Nu e neapărat un atu chestia asta, dar așa stau faptele. 

La fel ca și pe precedentul disc, băieții reușesc să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele. Printre cele douăzeci de melodii care se regăsesc pe acest disc se numără și câteva bucăți suspecte de a deveni „singalong“-uri la festivalurile de vară pline de alcoale scumpe și mâncare proastă, dar și melodii pentru urechi deștepte. Indubitabil, secretul celor de la Șuie constă tocmai în acest balans între underground și radio – friendly, chestia asta ajutându-i dealtfel să-și găsească locul în multe evenimente din țărișoară, fie ele „pentru mase“ sau de nișă. 

Din primele acorduri, e limpede pentru toți că motto-ul discului este întoarcerea la rădăcini. Nu intrați în panică, nu e vorba de Elvis Presley ci de „electronicele“ cu care Șuie și-au început cariera, cum ar fi memorabila „La mare“. Piesa care deschide noul disc colcăie de sound-urile analogice cu iz de The Orb și este de neratat pentru ascultătorii înscriși în ceea ce poartă denumirea de garda veche.  „Mergem mai departe“ aruncă discul spre zona cu care băieții a căror muzică ajunge din difuzoare până – sânge și-au obișnuit fanii în ultima vreme. Refrenul „De la stânga, la dreapta, până-n spate/  mergem mai departe“ se întipărește invariabil în creierul oricui, noul single fiind din categoria melodiilor cu lipici la public. Posesorii de urechi care s-au născut în vremurile în care CD-urile erau la modă vor fi încântați de sound-urile 90s ce se revarsă din „Hello Home“, iar „Etajul 10“ este relevantă grație textului în care băieții „o ard“ pe casa scării: „mă duc la etajul șase / ghici ce urmează/ o să îmi pierd pe scări/  bonurile de masă“.  Vocea de robot care se revarsă din „Mașina de dans“ nu are cum să nu te ducă cu gândul la creațiile Kraftwerk sau Daft Punk, iar „Omul de gheață“ te păstrează în aceleași coordonate sonore. O surpriză cât se poate de dulce vine odată cu „Retro Future“, în care își face apariția și acel specific bass numit „acid sound“ cunoscut din creațiile lui Josh Wink (de exemplu)  combinat cu alte bunătățuri , sesizabile pentru oamenii care nu au aflat de termenul „rave“ doar de pe Google. 

Momentele inspirate se lăfăie din plin și-n „Rin Tin Tin“, care are efecte fresh din categoria bass – music. Dacă melodia asta care va face furori în rândul celor care ascultă Skrillex sau Flume ar fi avut și text, putea deveni the next hit. Ușoare arome din categoria Mr. Oizo sunt sesizabile în piesa „Mmm“, iar una din cele mai reușite bucăți de aici poartă numele de „Îmi vine să cânt“, un amestec de Depeche Mode și Caribou, cu un text drăguțel de tot: „Aș vrea să locuiesc pe o stație orbitală /  să stau și să privesc aurora boreală / .ca un astronaut departe de pământ./ mă  simt atât de bine / și-mi vine să cânt....“. 

„Ne vedem în Neolitic“ și „Neon Star“ sunt alte momente bunicele, iar pe final...băieții plusează cu ceva surprinzător. Titlul melodiei te duce la vremurile în care Marusha cucerea topurile cu „Over the rainbow“, însă piesa „Dincolo de curcubeu“ te catapultează în bucățile semnate Klaus Schulze sau Vangelis, melodia fiind un soi de blues cosmic cu synth-uri melodioase din categoria celor folosite cu mulți – mulți ani în urmă de francezii de la Space, creditați adesea ca exponenții curentului space – disco, care a dus la apariția a ceea ce numim nowadays drept „electronica“. 

Una peste alta, Michi, Dobrică și Bean rămân pe „felie“ bine de tot , pionierii muzicii electronice de dans din România rămânând astfel „în cărți“ cu un album meseriaș. Care deocamdată se găsește la liber aici la download. Și care va avea și variantă pe vinil, după cum spun băieții de la Șuie. 

Luna Amara - Nord

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim. 

Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“. 

Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reamintește de bucățile muzicale în care liniștea și zgomotul se împletesc într-un mod par. Și asta fiindcă e vorba de „vis și minciună în lumea nebună“. Pe „Insomnii“ băieții apasă un pic pe pedala de accelerație, iar  următoarea piesă „Viu“  aduce sonorități Pearl Jam dublate de riff-uri murdare și un ritm alert, track-ul fiind unul din cele mai inspirate puncte ale acestui disc. Prima jumătate a piesei „Nu știu, nu iau, nu sunt“ gravitează în jurul unei teme melancolice care mai apoi este punctată cu câteva acorduri energice cât se poate de la locul lor, iar pe „Aleargă. Așteaptă“ lucrurile tind să urmărească același făgaș. „Om“ este un alt moment în care clujenii demonstează cât de tari sunt la capitolul lyrics. Prin „Nu sunt aici să îți spun ce să faci / Și nici să te cert / Nu sunt aici să îți spun când să taci / Și nici să te iert“, băieții pun punctul pe i la multe nelămuriri întâlnite de generația Facebook și reiterează ideea că ar trebui să încercăm să fim cât de cât originali în ceea ce facem.  Primele secunde ale piesei „Respiră un început“ îți aduc aminte de vremurile când Rage Against The Machine erau pe buzele tuturor, iar binecunoscuta „Focuri“ este un highlight reușit. Nu doar pentru că începe cu „Am de gând să cânt pân or să-mi cadă toți dinții / Și toate guvernele și toți președinții“ și a videoclipului strașnic de reușit ancorat în realitatea autohtonă  ci și pentru că fiecare părticică de aici are șarm. Poate ar fi fost fain să avem și alte asemenea „ieșiri din șabloane“. În fine, „Tăcerea“ este un alt punct reușit,  în care „zbuciumații“ vor găsi pasaje nițel hardcore, numai bune de dat din cap. Pe final, la „Ești tu“ se aude și „semnătura specifică Luna Amară“, carevasăzică trompeta.  

Stilistic, Nord este Luna Amară întoarsă la rădăcini. Pe un drum bătătorit, dar care nu oferă prea multe surprize. Și la capitolul texte, băieții-s la fel de bine înfipți. Carevasăzică, cei care au ciulit urechile până acum la piesele lor, o vor face-n continuare. Alles Klar. Pentru restul, există întotdeauna variante multiple....

Jurjak - Blues Berry

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton este fără îndoială cel de-al doilea album al domnului Jurjak, „BluesBerry“. E lesne de ghiccit faptul că discul cu pricina gravitează în jurul așa numitei muzici blues. Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la anul în care trăim. Un album în care își fac locul rând pe rând sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile mirifice pur americane create de inegalabilii  Tom Petty and the Heartbreakers. Pe ici colo, albumul cu numărul doi din cariera Jurjak emană și senzații asociate altor stiluri decât blues, iar parfumul acesta de influențe rotunjește un disc  cât se poate de interesant.  

Cele 32 de minute și câteva secunde înglobate în BluesBerry debutează măreț cu „Viitor apropiat“, piesă care te pune la curent cu predilecția spre poezie a creierului acestei trupe, George Petroșel, fiul tobarului din Holograf. Glossa lui Eminescu prinde acorduri mirifice de sample-uri electro, iar aerul de „americana“ dă un plus de șarm piesei. Mai departe zburîm cu „Vântul“ care pune punctul pe i: (Când oi fi cu capu în nori vântule să mă cobori“), iar unul din cele mai inspirate momente ale acestui disc vine alături de Bucharest Jazz Orchestra sub titulatura de „Nicio șansă“. Într-o atmosferă care te duce cu gândul la Route 66, rând pe rând urechea e vrăjită de trombon, trompetă și sax peste care se mulează chitări care te împing ușurel în zona rock-ului generic numit „supărat“, iar textul șmecher contribuie din plin la magia pe care o emană track-ul numărul trei din BluesBerry.  Mai departe,  „Printre cuvinte“ are un debut care nu are cum să nu-ți amintească de „Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode iar singurul moment neinspirat din acest disc sosește sub numele de „Spune pe nume“, care se vrea a fi un melanj de pop – rock – blues. 

„Lupul“ și binecunoscuta „Imnul minerilor“ întregesc sound-urile americana nășite în București, iar „În gol“ este un alt exemplu pentru care Jurjak merită atenție sporită, fiind o piesă centrată în jurul unor acorduri muzicale simple dublate de texte meseriașe. „Două  povești “ rămâne în același aluat de simplitate plus versuri inspirate, iar cea mai „nervoasă“ piesă de aici poartă numele de „Micul bețiv“, melodia aceasta aducându-ți pentru câteva momente aminte de cei de la The Jon Spencer Blues Explosion.   Ultima piesă a acestui disc poate fi considerată de unii „cireașa de pe tort“. Și asta pentru că o melodie lansată de Holograf („Singur pe drum“) capătă niște haine sonore moderne. Pentru cei care nu sunt fani ai lui Dan Bittman și compania, bucata poate fi inclusă în categoria „easy forgetabble“.

Una peste alta, Jurjak presară acizi și baze peste blues-ul clasic care se cântă în spațiul nostru geografic, iar rezultatul este drăguțel. În plus, trupa sună foarte bine și live (lucru constatat recent la recitalul de lansare a BluesBerry din Timișoara) așa că Jurjak merită aprecieri. Discul poate fi ascultat/comandat aici. 

Pragu de Sus - Nu mai am rabdare

       „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“

Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu un disc mai copt decât precedentele, „Nu mai am răbdare“ fiind o evoluție cât se poate de normală spre maturitate artistică. Totodată, gașca ia niscaiva distanță față de rădăcinile folk etalate mai demult, astfel încât elementul esențial al celor zece piese care se regăsesc aici este pop – rock. 

Încă din prima piesă care dă și titlul acestui album, e clar ca lumina zilei că băieții care au devenit cunoscuți pe plan național mai ales datorită participării lor la semifinala concursului Eurovision din acest an o „cotesc“ (și)  spre mesaje sociale, ideea trackului de deschidere fiind sintetizată cât se poate de corect de versurile  „Nu mai am răbdare să urmăresc un grafic / dictat de comuniștii ce încă nu s-au dus“. Refrenul singalong îți rămâne întipărit în minte încâ de la prima ascultare, iar piesa are toate atu-urile pentru a fi fredonată „la greu“ de către spectatorii „scăpați“ de la jobul stresant „de la nouă la cinci“ și care au nevoie de entertainment cu orice preț. 

„Să pictăm tot burgul“ începe într-o notă care amintește de melodiile de genul „Pseudofabula“ a celor de la Roșu și Negru iar „Te voi chema“, melodia care îl are ca invitat special la chitară pe maestrul Horia Crișovan te duce cu gândul la hiturile celor de la Compact. Prima baladă a discului „Poate nu mai știi“ are toate șansele să devină una din piesele de rezistență ale concertelor Pragu De Sus la capitolul „melodii de aprins bricheta și lumina de la telefon“. Dragostea plutește-n aer și în următoarea melodie „Ziua în care“, care îți poate aminti de piesa „1000“ a celor de la Vunk și care păstrează linia „soft“ a acestui disc. 

Neuitatele sounduri ale hard rock-ului specifice anilor 80 se deslușesc în începutul melodiei „Balada motanului“, care pe parcurs evadează într-un amestec de folk și reggae. Cele mai interesante melodii din albumul cu numărul cinci al celor de la Pragu De Sus sunt „Nu te lăsa cumpărat“ și „Țara te iubește“, plasate strategic în tracklist. Ambele piese au ca centrifugă mesajul rezist. Dacă în cazul primei melodii referirile la acest slogan sunt cât se poate de diverse, în cealaltă ideea este spusă pe șleau: „comuniștii schimbă pragu/comuniștii scot ciomagu/comuniștii schimbă fila/comuniștii au ștampila“. Ca și-n cazul altor melodii de asemenea factură, e greu de crezut că piesa „Țara te iubește“ va putea fi auzită la vreo chermeză pe bani publici organizată de partidul luat în vizor de băieți. Fără îndoială, avem nevoie de piese cu atitudine de acest fel și probabil că dacă băieții ar mai fi strecurat o asemenea energie și-n alte melodii, ar fi fost și mai bine. 

Cât se poate de logic, „Final de săptămână“ abordează distracția în care gașca se adună de la joburi și birouri cu șăgalnice referiri la un anumit soi de relaxare („lângă bar o domnișoară, bea ceva discret/restul, odată cu bisul, vine la pachet“), iar piesa de final „Între da și nu“ este încă o dovadă vie care certifică faptul că solistul Călin Bârcean cochetează cât se poate de reușit cu „ștampila“ de „poet“ pe care a adus-o în atenția melomanilor încă de la albumul cu numărul doi din cariera trupei. 

Una peste alta, discul celor de la Pragu De Sus este croit exact pentru urechile celor cărora le sunt dragi melodiile ușurele, fie ele de factură folk  șlefuit la rang de artă de Mircea Baniciu sau „dulcegăriile“ pop – rock – ului care se revarsă din bucățile unor trupe de genul Holograf. Sau, după spusele solistului Călin Bârcean, muzica lor înseamnă „sinceritate, originalitate, distracție, bună dispoziție și leac pentru suflet“. 

Discul „Nu mai am răbdare“ a fost înregistrat la Deva, și masterizat la New York și îi are ca și colaboratori pe Horea Crișovan, Victor Miclăuș și Edison Cora. Formația Pragu De Sus e alcătuită din Călin Bârcean - vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea - chitară; Costel Răsuceanu - chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe și Andrei Crișan - claviaturi. Discul a fost editat în colaborare cu A&A Records și poate fi găsit în rețeaua magazinelor Cărturești, sau la concertele trupei.