Ezra Collective - Where I’m Meant to Be

 

Dacă sunteți în căutarea răspunsului la întrebarea ce diferențiază muzica bună de cea rea, cel mai la îndemână răspuns îl găsiți pe cel de-al doilea material discografic al britanicilor de la Ezra Collective. 

Materialul sonor cuprinde o serie de sonorități care sfidează noțiunea de genuri muzicale și include și două interludii non-muzicale sub forma unor fragmente de conversații dintre liderul trupei Femi Koleoso și doi dintre mentorii săi: regretatul Tony Allen și binecunoscutul regizor de filme Steve McQueen. În conversația cea din urmă, Words by Steve, artistul șăf din Ezra Collective își definește rațiunea muzicală prin câteva cuvințele drăguțe de tot care au un șarm aparte netraduse:  „We try to bring good vibes, hapiness, all through the medium of swinging music, you know“. Atât de simplu și totuși complicat de realizat....

Britanicii care au debutat cu trei ani în urmă grație albumului „You Can't Steal My Joy“ amestecă aici arome de jazz cu afrobeat, hip-hop,salsa, reggae, nițel R&B și chiar porțiuni de grime. „Where I'm Meant To Be“ este un disc cu influențe tipic britanice iar încă din prima piesă  - care pleacă la drum cu motto-ul “Positive vibrations, you get me?” - ești bombardat cu aranjamente careți trezesc curiozitatea de a asculta mai departe. Dincolo de magia instrumentală a celor cinci membri ai trupei, aici cireașa pe tort este prestația solistei Sampa the Great. Artista măscută în Zamibia care și-a creat un nume de răsunet în scena britanică de hip hop adaugă un șarm de netăgăduit peste o compoziție veselă, astfel încât din start te trezești că ești binedispus. Vă imaginați oare cum ar fi ca o artistă celebră de hip hop din România să colaboreze cu...JazzyBIT, de exemplu? Veselia muzicală răzbate și din „Victory Dance“ cu ale sale afrobeat-uri pur și simplu magice, iar No Confusion debutează cu vocea lui Tony Allen care spune că I am playing jazz my way. Invitatul special al acestei melodii este Kojey Radical, britanicul care amestecă în creațiile sale hip hop –ul cu spoken word și grime, iar ciorba asta la care se adugă și jazz este una memorabilă. O altă vedetă a muzicii pop din Marea Britanie, Emelie Sande își face apariția pe Siesta iar lista de invitați o include și pe Nao care face minuni pe Love in outer space. Pe numele ei adevărat Neo Jessica Joshua, solista din piesa cu dragostea în spațiu se învârte în zona soul condimentat cu electronice și R&B și și-a descris stilul ca fiind wonky funk. Habar n-am ce înseamnă asta, dar....e de bine, credeți-mă. Ar mai fi multe momente mișto de remarcat dar am să mă opresc aici amintindu-vă totuși că printre nestematele muzicale ale acestui disc se numără și o variantă superbă a piesei„ Smile“  de Charlie Chaplin. 

Carevasăzică Ezra Collective e despre good vibes și hapiness. Iar dacă simțiți la fel, e clar ce aveți de făcut.....

Oigăn - Antimaterie

 

Există oare vreo legătură între romanul lui Alexandre Dumas cu cei trei mușchetari și viralul care a făcut înconjurul internetului cu răspunsul fenomenal al întrebării câţi cai pot fi înhămaţi la o căruţă? Desigur. Descoperirea a fost făcută de Eugen Nuțescu. Cel care răspunde și la numele de artist Oigăn. Cel care a lansat albumul Antimaterie. Într-una din melodiile de aici aflăm faptul că „trei mușchetari curajoși / merg pe șase cai frumoși“. Și pentru ca totul să fie și mai șmecher, melodia „Matematica“ este cântată de „profesorul“ Adi Despot, cel care a devenit la rându-i viral prin răspunsul adresat unei domnișoare reporterițe de la Music Channel referitor la câți artiști participă la evenimentul unde erau prezenți, adică "Trei, în ...a mea!". 

Antimaterie este titlul albumului inventat de Oigăn. Un disc care te poate duce în diverse „filme“. Logic, căci muzica dă frâu liber imaginației și se poate lăuda cu coordonate greu de contabilizat. Reușește să acceseze amintiri din copilărie care stau ascunse în diverse cotloane.  Și care ies la suprafață în momente cât se poate de neașteptate. Personal, după audiția albumului am rămas cu un flashback care n-a mai ieșit la iveală de ...ceva vreme. E vorba de emoția vie cu care așteptam primirea manualelor la începutul fiecărui an școlar. Și mai specific, prima pagină a abecedarului din clasa a 1-a în care pe prima pagină se lăfăia imnul. Ăla  cu „Roșu galben și albastru / Este-al nostru tricolor / Se înalță ca un astru / Gloriosul meu popor“. Revenind la realitate, e de bun augur să amintesc că albumul ăsta conține 11 materii cu niște profesori mișto din lumea artistică autohtonă. Pe scurt, un material discografic care are în spate un concept solid și care e bine „executat“. Nu chiar pe gustul oricui, dar la acest aspect voi reveni mai târziu....

Toată lumea știe că autorul acestui disc este un tip care debordează de energie pozitivă . În plus, și-a creat un fel aparte de a se exprima, fapt care i-a asigurat o „semnătură“ distinctă, care este ușor recogniscibilă și-n diversele proiecte în care a activat de-a lungul vremurilor. Carevasăzică încă din primele acorduri ale piesei de deschidere e clar că ai de-a face cu Oigăn. Mai mult decât interesant e faptul că primele versuri ale melodiei care deschide discul sunt....„Am făcut-o iar de oaie“. Desigur, ideea e cât se poate de justificată căci în melodia care îl are ca profesor pe Mani Gutău (Urma) e vorba de zoologie . O materie care include referiri spumoase inclusiv la ....cai verzi pe pereți . 

Ora de sociologie care este etalată aici de Jurajk este fără îndoială cea mai sprintenă. E ușor diferită de sound-ul de „downtempo“ care răzbate din alte creații și oferă o orchestrație șugubeață. Habar n-am dacă atunci când a compus această piesă, Oigăn s-a inspirat sau nu dintr-un hit al celor de la Vunk. Dar există aici o similitudine, un pattern. Cei de la Vunk spuneau la un moment dat „ „Din 1000 de flori parfumate eu te-am cules / Din 1000 de măsti colorate tu m-ai ales“, iar la ora de sociologie chestiunea aceasta s-a metamorfozat în „Dintr-o mie de claxoane l-am ales pe al tău / Iar tu dintre sute de cai putere ai ales să fii bou“….

Printre momentele remarcabile ale acestui disc nu am cum să nu remarc ora de desen, unde profesorul este chiar Oigăn. Este vorba de o oră care este înghesuită în un minuțel și 30 de secunde și care te duce cu gândul la nemuritoarele bijuterii sonore lansate de-a lungul vremurilor de Nicu Alifantis sau Alexandru Andrieș. Și asta nu doar din cauza lungimii compoziției, ci mai ales datorită sound-ului ei. 

Pe lângă piesa de matematică în care solistul celor de la Vița de Vie dă glas versului  „regula de trei simple / explicată în două cuvinte“, un alt punct fierbinte este ora de muzică, o compoziție care ai impresia că a fost „culeasă“ din coloana sonoră a vreunui film care începe cu celebrul leu al celor de la MGM Studios. Și chiar și ora de filozofie, unde cuvintele-s de top: „Cu mintea bolnavă / Dar ficatul perfect funcțional /Mi-am pus vin în otravă / Și-am devenit Brusc Sentimental“.

Pe planul orchestrațiilor muzicale există aici trei momente care ies întrucâtva din chestiunile specifice cu care ne-a obișnuit Oigăn. E vorba de Limba și literatura română, Meteorologie și Anatomie, care amintesc nițel de genuri mai spre trip – hop și te pot duce cu gândul la Massive Atack sau Gorillaz. Ruperile astea de „sound“ sunt cât se poate de binevenite, căci scot albumul din sfera sound-ului „predictibil“. Poate dacă și alte piese erau îmbrăcate în straie din ciorba asta, rezultatul ar fi putut fi și mai reușit. 

Dacă ar fi să caracterizez Antimaterie în patru cuvinte, acestea ar fi „rock cumințel cu snoave izbutite“. Impresia generală pe care o am după audiția acestui album este aceea că Oigăn pune accent puțin mai mult decât 50 la sută pe texte. E de înțeles căci Eugen Nuțescu este cunoscut și pentru poeziile etalate în volumul „Piese de schimb pentru păsări călătoare“. Un lucru e cert: domnul care ne servește aceste (anti)materii are un drum bine conturat și este sincer. Drept urmare, discul ăsta e idem. Dincolo de asta, poeziile cântate într-un ambalaj sonor din sfera rockului blajin cu ajutorul unor profesori remarcabili (n-am să enumăr lista acestora, ea putând fi consultată de cei interesați pe tracklist) vor reuși să atingă corzi sensibile în rândul acelora care au vibrat și până acum pe creațiile lui Eugen Nuțescu. Sau și mai pe scurt: a ieșit bine, dar se putea și mai și.....Ah, și era să uit. La plusuri e musai să amintesc faptul că albumul ăsta poate fi precomandat și pe vinil și va conține și o copertă gatefold. Minusul l-ar putea constitui faptul că durata acestui album este de 28 de minute și 40 de secunde. Poate era loc și de niște remixuri p-aici. Doar zic! 

Manic Sinners - King of the Badlands

 

Omniprezntele clișee mă obligă să-mi încep aceste rânduri cu definiția termenului de melodic rock. Perfect previzibil, muzica din această categorie poate fi descrisă în fel și chip de către fiecare posesor de urechi. Personal, chestia asta mă duce cu gândul la glorioșii ani 80, când o tonă de formații din întreaga lume au creat capodopere de neuitat în această „ciorbă“. Fie că vorbim aici de Slayer, W.A.S.P. sau Lita Ford (de exemplu) clișeele astea au darul de a produce un fior unic în interiorul fiecăruia dintre noi, care reușesc să construiască ceea ce ne place să definim drept „magia muzicii“.

Desigur, heavy metal – ul melodios a rămas intact și pe parcursul ultimelor decenii fiind completat cu diverse brizbriz-uri moderne. Albumul de debut al primei trupe românești semnate de casa de discuri italiană Frontiers Music, Manic Sinners, are toate ingredientele necesare să-și găsească locul în colecțiile melomanilor prin a căror vene se scurge rock. Ovidiu Anton, Toni Dijmărescu și Adrian Igrișan sunt nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare pe plaiurile mioritice și simplul fapt că Manic Sinners a apărut la o casă de discuri celebră pe plan internațional este o garanție a faptului că băieții ăștia chiar au ceva de zis.   

Indiferent de etichete muzicale, King of the Badlands nu e un album care redefinește vreun gen . E pur și simplu rock, cântat direct din inimă, pe care-l simți de la-nceput până la sfârșit că debordează de sinceritate și bun gust și care grație mixului executat de celebrul inginer de sunet  Alessandro Del Vecchio, sună …jos pălăria! 

Dincolo de cele 12 piese care alcătuiesc acest debut rămâne și mesajul. La acest capitol din nou ajungem la clișee, căci ideea principală se învârte în jurul rockerului care a experimentat de toate și a ajuns să se „retragă“ în propria cochilie. Motto-ul se regăsește și-n superba piesă Under the Gun, unde băieții spun că „As  I got a little older / It was time to settle down / No more wasted nights / And no more battles to be won“ . În funcție de bagajul muzical al fiecărui ascultător, albumul ăsta îți poate trezi o serie de infuențe și comparații.  Una din ele este Ronnie James Dio. Mai ales datorită prestației solistului Ovidiu Anton, care dă o culoare aparte trio-ului, în special pe piesa „Play to lose“, unde timbrul său poate fi admirat în toată splendoarea. Primele două piese din disc, „Drifters Union“ și cea care dă titlul albumului au un aer care te duce cu gândul la trupa americană trupa Hardline…și nu întâmplător, căci și americanii cu pricina au fost meșteriți la butoane de către producătorul italian Alessandro Del Vecchio.  

Pe ici pe colo se simte din plin acel așa numit Adult Oriented Rock al anilor 80, „Anastasia“ fiind unul din aceste momente. Pe parcursul pieselor riff-urile și melodicitatea compozițiilor amintesc și de Kindom Come,  Dokken sau  Killer Dwarfs, iar melodia cu numele de Carousel seamănă întru-câtva cu melodicicitatea celor de la Gotthard. Chiar dacă Adrian Igrișan a intrat în acest proiect tocmai pentru că a vrut să își prezinte și o altă față muzicală, pe alocuri am descoperit și vagi sound-uri a la Cargo, în special pe „Nobody Moves“ o piesă cu influențe fresh care poate fi înșiruită printre cele mai izbutite momente ale acestui debut. Nimic nu e lăast la voia întâmplării și-n buna tradiție a rock-ului melodic există aici și un moment instrumental (Out for Blood), iar prestația celor trei mușchetari ai rockului melodic românesc este fără cusur.  

Una peste alta, avem aici o ciorbă gustoasă  pentru urechile celor care și-au fluturat cel puțin o dată în viață  pletele la un concert cu omuleți îmbrăcați în tricouri negre și au degustat bere ieftină. Dincolo de clișee, e un debut corect care va fi primit cu voioșie de ceata rockerilor. Din țară și nu numai, căci Ovidiu, Toni și Baciu s-au lansat pe o orbită internațională cu acest King of the Badlands. 

The Hidden Jester - Devil in my Head

 

Rockul este adesea asociat cu stereotipuri și angoase. Primele-s cele care decretează sus și tare că toți rockerii se îmbracă la fel și au un mod de viață cât se poate de previzibil. Desigur, nu e nici pe departe așa, căci în zilele noastre fiecare stil muzical poate fi disecat la rândul său într-o sumedenie de subgenuri și influențe. Și totuși există două linii mari și late în rock: cei care au diluat acest gen muzical cu o serie de influențe din zona stilurilor „trendy“ care s-au născut în ultimele decenii și cei care au rămas fideli sunetului „clasic“ adică cât mai apropiat de genul muzical care s-a născut dintr-o combinație amețitoare de  blues, jazz, country,  gospel și alte bunătățuri. 

Angoasele din rock se definesc într-un mod aparte și plonjează în zona trăirilor de zi cu zi care-s expuse pe șleau, fără menajamente. Și fie că alunecă în zona muzicii de atitudine împotriva abuzurilor societății în care trăim sau abordează sentimentele care-și găsesc culcuș înlăuntrul nostru, modalitatea prin care sunt transmise celui care ascultă rock este una cât se poate de variată. 

Revenind la The Hidden Jester e bine de știut că după un prim album scos de veteranul Cristian Tucă sub acest pseudonim, acest al doilea material discografic, Devil in My Head, s-a născut într-o  formulă completă. În care a intrat un alt reprezentant al curentului old school din acest oraș, solistul Alin Crăciunescu și doi din „noua generație“, Richard Ebner și Robert Simon. 

La prima vedere, ceea ce prestează oamenii aceștia aici poate fi lejer încadrat în clasic – rock. Nu e vorba de Guns n Roses, Toto, Dire Straits sau Pink Floyd, chiar dacă se simt mici influențe și din aceștia. Cele nouă piese care se regăsesc pe Devil in my Head sunt mai degrabă pe o linie „americana“ din care face parte așa numitul southern – rock. Un soi de The Black Crowes ambalat și-n alte zone mai grunge din epoca Alice in Chains , Stone Temple Pilots sau Pearl Jam. Deosebit de interesant este faptul că melodiile astea au un aer tipic american, nefiind alterate de sound-urile europene. O idee deosebit de drăgălașă, iar un alt plus care reiese de la o poștă este felul în care sună acest CD. Da, mă refer la master și toate acele chichițe care fac diferența dintre un album care sună „profi“ și altul care parcă a fost înregistrat într-un garaj din anii 70.....După atîtea plusuri, e musai să remarc ș-un minus. Faptul că textele-s în limba engleză. Desigur, înțelegem ideea că limba română nu are o rezonanță aparte în scena rock, dar sunt absolut sigur că dacă băieții ar fi editat materialul în dulcele grai autohton, impactul de muzică plus text aducea un alt plus acestui produs. 

Startul reprezentat de Desert Soul pregătește cât se poate de inspirat energia fantastică ce te lovește odată cu „Don t control Me“, care are serioase brize sonore ce-ți amintesc de Black Label Society. Piesa care dă titlul albumului și care are parte deja de un videoclip inspirat este unul din momentele remarcabile de aici, dar în aceeași categorie intră și „Mistake“ (care are un dozaj perfect între momente nervoase și calme) sau „My Way“ , aceasta din urmă având niscaiva influențe din zona celor de la Corrosion of Conformity. Un moment surprinzător față de restul pieselor este„Digital Coward“ care e o baladă în care se întrepătrund la fix momente de Faith No More și Porcupine Tree. 

Revenind din zona americana, singurele eventuale comparații autohtone cu care s-ar putea asemăna jimbolienii de la The Hidden Jester vin tot din zona de vest a țării și anume Timișoara. Mă gândesc aici la Bio și Burning Table, două formații care deși n-au reușit să-și creeze o faimă aparte în România, au avut la vremea lor „vână“. Din fericire, The Hidden Jester are acel „ceva“ care te face să-i îndrăgești . Poate nu de la primele acorduri, dar structura sonoră pe care este creionat acest Devil in my Head este una cât se poate de sănătoasă și va fi savurată pe deplin de c ei cărora le curge rock în vene.  

Albumul Devil In My Head poate fi comandat deocamdată  în magazinul Viniloteca din Timișoara și pe  pagina de Facebook a trupei. Lansarea discului ar fi trebuit să se desfășoare zilele acestea în Timișoara, dar a fost amânată pentru vremuri mai puțin pandemice. 

Florian din Transilvania - Tainicul vartej

 

Pe bună dreptate, există în mirifica presă muzicală autohtonă o serie de oameni despre care s-a scris cu vârf și îndesat. Dincolo de „legende“ giga - promovate sălășluiesc și diamante mai puțin la vedere. Niște comori ascunse și oameni despre care se știe prea puțin de publicul larg. Artiști care-s admirați și savurați cu precădere în rândul acelora care fac parte din tagma connaisseurs. Despre un astfel de diamant sonor mi-am propus să amintesc cu această ocazie. E vorba de Tainicul vârtej – singurul album „oficial“ lansat de Florian din Transilvania. 

Nu am să vă plictisesc cu prea multe amănunte despre Mircea Florian, omul din spatele acestui proiect care a făcut furori la vremea lui și asta pentru că cei interesați de chestiile faine pe care le-a realizat acest artist au opțiunea de search pe net. Voi încerca  să creionez  care sunt motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în istoria muzicii românești. Și-n 2022 și care merită ascultat și de către cei care n-au făcut-o până acum. 

Fiindcă fac referire la un album editat de Electrecord în 1986 e potrivit să precizez că cele nouă compoziții de aici s-au născut în niște vremuri când cenzura comunistă își făcea de cap și din acest motiv textele artiștilor trebuiau să fie cât se poate de „politically corect“ pentru acele vremuri. În plus, ar mai fi multe de amintit, dar poate aceste amănunte ar fi mai bine să le las pentru altă ocazie. 

Prima piesă a albumului „Bună pace, domnule Marte“  pornește într-o gamă de old school rock and roll cu iz de blues, dar pe parcurs se metamorfozează în ceva inedit, care deși n-are acel iz de avangardă  care răsună din alte compoziții de aici, e adorabil. „Cum va fi mereu“ este piesa care pavează drumul spre primul moment cu adevărat experimental, care este „Fiul zburătorului cu farfuria“, unde pe lângă nebuniile instrumentale cu adevărat remarcabile se detașează un voice – off care îți repetă răspicat motto-uri de genul „recunoașteți formula“...sau „nu întrerupeți!“.

„Întoarcere în cerc“ începe cu un sample de „așa mă!“ cât încape de autentic, după care asistăm la o nebunie marcată de sound-uri de bass alterate și synth-uri ce amintesc indiscutabil de o serie de reprezentanți ai krautrock-ului german, iar spre finalul acesteia autorul principal repetă obsesiv „Mă întorc în cerc /  Mă rătăcesc“, care se detașează ca un veritabil motto. 

Cu intro-ul „Îmbrăcată în apa luminilor din zori“ pășim într-o piesă cu iz de hit confecționată în camera de „3.50 pe 3“ a lui Mircea Florian, numită „Iubirea Tainicul Vârtej“, care-ți poate aminti de new wave-ul practicat odinioară de A Flock Of Seagulls. Mai departe, în piesa „La cafeneaua întîlnirilor“ se lăfăie acorduri din albumul Regatta de Blanc – The Police întrerupte în momente potrivit alese cu bunătățuri din sound-ul celor de la Men At Work din discul Cargo, iar în „Mă simt minunat“, dincolo de orchestrația subtilă te răscolesc versuri șmechere care spun că „Mă simt minunat, tocmai m-am întors din oraș, aș,/ Bicicleta mi-a dat ținta pentru arcaș, aș,/Arcaș e cel ce ară cu săgeata preschimbată în plug/ Pedalând frenetic de amintire fug, fug,/Fug, fug, mă trage ața inimii de azi/Ținta mea e locul unde tu mă arzi“. 

Un amestec de Phoenix și Devo se instaurează în „Nunta lui Harap Alb“, iar pe final avem încă o cireașă pe tort. Pe un schelet de synth – pop creionat parcă de trupa sârbească Videosex, „Parelele intersectate“ are parte de o energie aparte și versuri cu oameni kaki: „Visele mele oranj/N-au nevoie de curaj/Să dea socoteală/De-a lor îndrăzneală/În faţa mea/Curaj ar putea chiar da/Viselor mele kaki/Care fac doar prostii/Închipuie războaie/Măceluri şi noroaie/Și care mă fac/Să mă zvârcolesc în pat“. 

Pe lângă cele nouă piese care au intrat pe disc, artistul a mărturisit că au mai existat încă două melodii care n-au trecut de cenzura vremurilor. Una dintre ele este „As“ al cărei text neaprobat suna așa: „Forţa atomică, forţa atomică, forţă mecanică, forţă mecanică”. Deși n-a intrat pe album, melodia cu pricina se regăsește pe un bootleg înregistrat în 1984 la Craiova, iar cealaltă compoziție care a fost scoasă de oamenii acelor vremuri din disc purta numele de „Madama Butterfly“. 

Probabil că n-am reușit să sintetizez nici jumătate din motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în discografia oricărui meloman. De dragul etichetelor, putem numi muzica lui Florian din Transilvania drept ceva experimental la acele vremuri. Ori de avangardă, dacă termenul acesta vă este mai pe plac. Sigur că în era streamingului termenii aceștia au alte conotații. La urma urmei, etichetele astea sunt insignifiante. Cert e că Tainicul vârtej poate fi inclus lejer într-o carte cu cele mai bune 101 de discuri românești pe care trebuie să le asculți înainte să mori. Parol!