29 nov. 2022

Călin Pop - Cutia cu secrete

 


Led Zeppelin au inventat expresia „the song remains the same“, dar până la urmă chestia asta se aplică multor reprezentanți ai rasei umane înglobați într-un fel sau altul în ceata artiștilor care au grijă ca urechile noastre să nu fie poluate cu melodii de plastic. Alături de „cântecul rămâne același“ putem adăuga și o altă zicere de bine care subliniază faptul că dacă un lucru nu e stricat nu e nevoie să-l repari și uite așa ajungem și la noul album solo Călin Pop, Cutia cu secrete. Un disc previzibil  pentru cei care știu cine e autorul....în care sunetul de eighties – rock se amestecă cu texte izbutite și-n care vocea artistului capătă conjuncturi diferite în funcție de mesajul transmis. Cutia cu secrete are o simplitate dezarmantă pe alocuri și îi va unge la suflet pe numeroșii fani ai formației Celelalte Cuvinte. 

Și pentru că am ajuns la legendara trupă care a scris o importantă filă în istoria rock-ului autohton, simt nevoia unui mic ocol. Să tot fie câteva decenii de când subsemnatul a auzit pentru prima oară la o „serată dansantă“ piesa „Iarbă prin păr“. Cu nelipsitele ei păcănituri grație vinilului de pe care era redată piesa la acea vreme. Am ascultat melodia alături de o domnișoară care la vremea respectivă avea ochii căprui ce plângeau la zei și așa....s-a creat un context. Mai târziu am aflat că balada a fost inspirată de plimbările lui Călin Pop prin Parcul Rozelor din Timișoara, unde se înghesuiau pe bănci îndrăgostiții din anii optzeci, însă ideea ce mi s-a strecurat involuntar în creier a fost aceea că baladele de acest gen ating o coardă sensibilă și drept urmare pot fi băgate în borcanul cu piese cu un aer special. . 

E drept, de atunci multe s-au schimbat. Chiar și păcăniturile au devenit digitale.  Altele au rămas la fel. Și cu acest album solo pregătit de ceva vreme, Călin Pop a rămas la fel de inspirat. Deși...cântectul a rămas același. Și îndârjirea lui. Și asta se simte din start, fiindcă pe piesa „Niciodată“ suntem asigurați că nu se va opri niciodată și....„la ascunsa lumină va nădăjdui“.Piesele lui Călin zugrăvesc cât se poate de real cenușiul zilelor noastre dar oferă totodată și un dram de speranță. Transmit. Paul Cézanne spunea la un moment dat că o lucrare artistică care nu a început printr-o emoție nu este artă. Ei bine, Călin Pop oferă un șevalet sonor pe  care fiecare dintre ascultători îl poate colora în propriile pasteluri. După caz cu inimioarele care se regăsesc în expresia  „love is in the air“ sau motto-ul care ne-a însoțit în zilele pandemice de „totul va fi bine“. Cu deznădejdea vremurilor ciudate pe care le trăim în care a revenit la modă motto-ul „să fie pace în lume“ dar și cu un îndemn la autoapărare și rezistență. 

În piesa numită  „Fără drum“, autorul subliniază că „Între noi golul aspru/zace cu un iz sihastru/Dat mi-a fost să tânjesc/să mă-ncred...să m-amăgesc/De nebun, fără drum/Nu am cum, fără tine/ Dă ceva să simt“. Cupidon își face apariția în piesa „Portret“, o melodie care mi-aș fi dorit să fie multiplicată în mai multe exemplare pe acest disc, iar „Hoinar“ e despre vise și doleanțe cu ale ei versuri ca „Trăiesc doar prin vise/E mai bine așa/De atît doar mi-e teamă/S-ajung singur nu aș vrea“.

Discul ăsta sună așa cum trebuie și datorită colaboratorilor Toni Dijmărescu (chitară), Vlad Spătar (bas) și Flavius Suciu (tobe). Un cuvânt aparte merită și sound-ul general, căci în ciuda faptului că aranjamentele au pe alocuri aer de eighties, mixajul și masterul sunt cât se poate de actuale și per ansamblu e ceea ce ne place să definim că „sună bine“. Mai ales pe CD, unde există ș-o piesă-n plus. Și nelipsita cărticică cu textele meseriașe ale pieselor.  

Albumul ăsta nu e de ascultat pentru oamenii care ascultă muzica la semafor cu bașii dați la maxim doar pentru a impresiona ceilalți participanți la trafic și nici pentru cei care sunt obsedați de sound-urile electronice. Nu e nici pentru ascultătorii familiarizați cu anii optzeci doar din documentare. Deși n-are contraindicații privitoare la vârsta ascultătorului, e pentru cei care într-un context sau altul au luat contact cu Celelalte Cuvinte. Nu știu câți fani noi va cuceri Călin Pop prin această cutie cu secrete, dar un lucru e cert....cântecul rămâne același. 




23 nov. 2022

Wet Leg - Wet Leg

 


V-ați întrebat vreodată oare de ce România n-are și n-a avut niciodată niște trupe ca The Ronettes, Pussy Riot sau Babes in Toyland?  Și…mai departe…de ce indie rock-ul autohton sună ca ceaiul, în marea lui majoritate? Răspunsurile pertinente pot fi lejer tema unei teze de doctorat super - șmechere, dar haideți să revenim la ale noastre….

Fiindcă trăim în niște vremuri „cu curu-n sus“, simt nevoia să-mi încep cronica albumului de debut al fetelor de la Wet Leg cu câteva versuri extrase din piesa care încheie acest disc. „I'm not sure if this is a song/I don't even know what I'm saying/Everything is going wrong“.  Parafrazând observațiile cât se poate de veridice ale fetelor am putea fi la fel de nesiguri că acesta e un album discografic și impregnați de o certitudine apăsătoare că multe din lucrurile ce se-ntâmplă azi merg într-o direcție greșită. Cu toate acestea, albumul ăsta e unul cât se poate de drăguț prin simplitate și energia degajată de piese, acestea din urmă fiind adorabile la pătrat. Urechea n-are parte de nicio frână, toate melodiile curg fluent, iar sentimentul cu care rămâi după această audiție este acela că a meritat ideea. 

Dacă nu ați ascultat până acum Wet Leg, am o întrebare legitimă: De ce? Cele două fete britanice au fost nominalizate recent la câteva categorii de Grammy. Au ținut prima pagină a presei britanice prin prestațiile lor iar recent cei de la Pearl Jam au cântat „Chaise Longue“ , în timpul unui concert susținut la Madison Square Garden în luna septembrie. La fel de mișto e că în concertele lor fetele atacă cover-uri de genul „ Never fight a man with a perm“ de Idles. Ar mai fi și multe altele de spus la acest capitol, dar cred că e momentul să ne dumirim oare ce e nebunia asta cu Wet Leg?


Cronicarii britanici care s-au întrecut în cuvinte superlative la adresa acestui disc au remarcat faptul că fiecare piesă de aici este un hit. Desigur, oamenii aceștia n-au ascultat playlist-urile radiourilor autohtone când au decretat chestia asta, așa că se impune o precizare de bun simț. Da, piesele Wet Leg au iz de hit, dar prin asta nu înțeleg bucata aia muzicală enervantă  care se bazează pe niște linii melodice de grădiniță tratate în vreun laborator muzical de „tâmpire în masă a populației Pământului“. Defel. E mai degrabă melodia aia care nu-ți insultă inteligența nativă și care îți inspiră acel sentiment de „fain“. Da, categoric piesele fetelor sunt distractive, dar dincolo de asta Wet Leg răspândește prin toți porii o personalitate aparte, cam de genul celeia pe care o au și cei de la Sleaford Mods, de exemplu.  

Există aici un riff de chitară care nu are cum să nu-ți amintească de „The Man Who Sold The World’ (David Bowie) în piesa fetelor numită ‘I Don’t Wanna Go Out’ și texte mai puțin inspirate dintr- anumită perspectivă ca de exemplu „You say you’re a genius, I say you must be joking / You’re like a piece of shit, you either sink or float”(Piece of shit). Dar mai există și rock-ul acela de good vibes care reiese din Ur Mum în care versurile-s de nota zece (And when the lights go down on this fucking town/I know it's time to go/And when you're getting blazed, spooning mayonnaise/Yeah, I know it's time to go), Being In Love - care-ți amintește de Roxy Music sau diverse aranjamente care nu-s departe de ceea ce făceau cu câțiva ani în urmă trupe ca The Breeders sau Sonic Youth. 

Scepticii ar putea sublinia pe bună dreptate că muzical vorbind, ceea ce aduce Wet Leg pe tapet e fumat. Multe din aranjamentele muzicale ce își găsesc locul pe cele 12 piese sună a deja – vu. Cei care caută mostre de originalitate și experiențe sonore din categoria experimental , nu prea au nimic de auzit aici. Totuși, albumul de debut excelează printr-o personalitate aparte într-o lume fake. Și chiar dacă conține pe alocuri texte de adormit copii (de genul „I don't need no dating app/To tell me if I look like crap/To tell me if I'm thin or fat“) îți creează bună dispoziție. Și la urma urmei, nu ăsta e rolul muzicii?


18 nov. 2022

Stepan Project - The Man without Identity

 



Nu e un nume de prima pagină a tabloidelor. Cu toate acestea, prietenii muzicii l-au fixat în loja veridicilor. Ilie Stepan este un alchimist descins în lumea postmodernității. Descrierea cu pricina nu-mi aparține, ci am împrumutat-o din frumoasa prefață a acestui album, vinovatul fiind nimeni altul decât Mircea Mihăieș. 

 Indubitabil, suntem mai mult decât tentați să punem etichete. În momentul în care ascultăm orice disc involuntar se conturează prin colțișoarele fiecăruia banala întrebare...oare cu cine l-am putea asemui? Exact ca și creațiile anterioare ajunse la urechile ascultătorilor sub bagheta lui Ilie Stepan, albumul ăsta se distinge prin faptul că  mustește de pasaje muzicale  îmbietoare pline de culori zdravene cu tranziții între momentele suave și cele tumultoase care se derulează cât se poate de natural  și exact atunci când trebuie, nimic neffind lăsat la voia întâmplării. 

Cărticica (bookletul, dacă preferați)  ce însoțește acest disc conține o sumedenie de amănunte care conferă un context propice pentru o audiție așijderea. Imaginile cu colaboratorii materialului se succed într-un ritm mișto, există aici și un QR code care te duce la câteva texte scrise de diverse personalități despre album și chiar și o imagine superbă extrasă din memorabilul concert pe care Stepan Project l-a susținut în 31 decembrie 2006 în burciul orașului Timișoara. Desigur, nu lipsesc nici textele pieselor și pentru că tot am amintit de booklet nu am cum să omit tocmai cuvintele cu care Ilie Stepan își descrie acest album. 

Albumul este și despre țipătul mut al deznădejdii lumii în fața parveniților ticăloși ai noilor sisteme, reinventați și rutinați întru oroare în cadrul democrației originale. Și despre momentele de posibilă pierdere a reperelor existențiale, și cele când fascinația cosmogonică a infinitului, cu plusul și minusul lui, lasă loc unei noi și iluzorii dimensiuni: infinitul imediat. Infinitul OMULUI FĂRĂ IDENTITATE.Și, la final, mai presus de orice, despre puterea florii, a iubirii și a izbăvitoarei rugăciuni pentru Lumină.

„The Man without Identity”  cuprinde variante alternative ale pieselor editate de Stepan Project, iar startul este dat de  „Cântec pentru lumină, piesa care te duce spre un orizont plin de speranță, care mai apoi capătă valențe interesante în Flying Birds Over a Poppy Field. Păsările care traversează câmpul cu maci ciripesc aparte și prin prestația lui Liviu Butoi și a lui Cristian Bălteanu , iar clapele lui Doru Apreotesei sunt și ele la fix. Tema etno care se strecoară cât se poate de inspirat peste soundurile lui Dixie Krauser și cele ale lui Horea Crișovan este memorabilă.  Începutul de film din  The Crusader te azvârle într-o peliculă plină de mister, unde vocea lui Christian Rudnik are un efect aparte, iar The Alchemist and The Prostitute e plină de crâmpeie de originalitate prin prisma deselor schimbări de ritm. Ascultând cu urechile ciulite Time Machine nu ai cum să nu te gândești la Lev Tolstoi și al lui roman Război și pace, iar Replici pe versurile lui Mihai Eminescu este fără îndoială cel mai delicat punct al acestui disc. 

Dacă e să aleg cireașa de pe tort, fără îndoială mă opresc la Cabala ticăloșilor. În principal pentru că momentele furtunoase se împletesc mirific cu cele molcome. Sau pentru că Octavian Horvath „Vita“ si Dana Borteanu aduc un șarm în plus. Sau pentru că pe fundal se aude și Ștefan Dandu. Cel care în luna martie a acestui an a lansat „Texte pentru muzichii timișorene“.  După piesa care dă titlul acestui album avem parte de Ispita, în care colaborează și regretatul Alex Boița Perin iar rugăciunea pentru lumină este un final cât se poate de reușit pentru un album care abordează stări multiple. 

The Man without Identity seamănă și cu o partidă de șah care poate fi lejer inclusă în capitolul meciurilor captivante. O încleștare pe viață și moarte între păsărele care ciripesc deasupra cîmpurilor de maci și ale nesăbuiților din Cabala Ticăloșilor, cei cu furtul, mita și hoția/ o slăvesc-n cârdășia/ ce le crește avuția. Pe lângă actorii principali, pe tablă se regăsesc și o serie de pioni, fiecare cu rolul său binedefinit. Nu știm exact rezultatul jocului, căci partida cu pricina e în plină desfășurare. Ceea ce este cert este că în lumea atât de divizată în care trăim, Stepan Project creează o punte de legătură între oameni prin magia muzicii. 




15 nov. 2022

Rival Consoles - Now Is

 


Cel de-al 8-lea album discografic al britanicului care-și spune Rival Consoles este încă de la coperta lui unul...neobișnuit. Și asta pentru că titlul discului este...Acum este. Pentru a risipi orice dram de confuzie, voi explica titulatura albumului prin cuvintele lui Ryan Lee West, cel care e cunoscut pe întreg mapamondul drept Rival Consoles. 

Titlul discului....este începutul unei declarații, dar este incomplet. Îmi place arta care este deschisă și sugestivă  la idei, chiar dacă acestea sunt inspirate de lucruri foarte specifice. Cu discul meu anterior „Overflow” am mers în zona întunecată, iar de această dată  am vrut să evadez într-o lume diferită ...și am ajuns să creez un disc mult mai colorat și mai euforic.”, spune el.  

Mergând mai departe, ceea ce produce omul acesta se poate încadra lejer în sertarul cu muzică electronică. Felul în care aceasta ajunge în cortexul celebral este total diferit de o bună parte din producțiile actuale careși găsesc locul prin clasamente. În funcție de starea ascultătorului, melodiile care sunt înglobate în acest album pot creea  deopotrivă stări de fericire și tristeți asemănătoare cu cele ale lui George Bacovia. Poate nu întâmplător, artistul britanic a declarat într-un interviu că primul său disc de care s-a îndrăgostit iremediabil a fost OK Computer de Radiohead. Rămânând un pic la teoria chibritului, sadeness-ul care emană din piesele Rival Consoles nu este atât de apăsător precum atmosfera degajată de alți artiști din această ramură. Și...șmecheria cea mai remarcabilă e că adeseori în aceeași piesă feelingul de melancolie se întrepătrunde instanaeu cu stimuli care-ți dau sentimentul de fericire. Și asta e chiar mare lucru.  

Trăsătura comună a celor 12 piese instrumentale care se regăsesc aici...sunt peisajele care ți se perindă în creier atunci când le ascușți  în tihnă. Fără  aranjamente melodice de doi bani, dar nici extrem de complicate, melodiile au o strălucire aparte. Eventually te catapultează într-un post-dubstep cu note muzicale scoase parcă din congelator, în timp ce în  Visions of shell ai impresia că ești la o partidă de contemplat păsările, undeva în Carpați, într-un daydreaming mai mult decât perfect. Frontiers e altă piesă din același registru (inspirată de peisajele sterpe din Islanda, conform autorului acesteia), iar unul din lucrurile faine de aici este acela că din rețeta sonoră nu lipsesc nici beat-urile. Percutante, pe alocuri, exact în momentul în care trebuie. Și pentru cât timp e necesar, fără vreo secundă-n plus. Dacă-ți închizi ochii atunci când asculți Running ai putea avea senzația că asculți o piesă eminamente din repertoiul clasic, iar pe Echoes și Now Is plutești într-un golf uitat de lume cu picioarele într-o apă cristalină în miezul unei zile toride de vară sub adierea unei brize perfecte. În antiteză, „Quiet Home” îți evocă căldura dintr-o cabină uitată într-un vârf de munte în toiul unei ierni în care zăpada este viscolită de o furtună strașnică iar „World Turns”e un amalgam de patternuri deștept structurate .

Fie ele contemplative sau energice, piesele lui Rival Consoles nu-ți provoacă niciun moment de plictiseală. Te aruncă în zone diverse și au acel vino-ncoa ce separă orginalitatea de muzica de plastic. Muzica asta nu se adresează celor care-și petrec serile în fața televizourului așteptând cu nerăbdare următorul episod din serialul trendy la care se uită toate cunoștințele umane ale acestuia și nici acelor ființe care iubesc muzica mixată cu măiestrie de DJ care călătoresc în lumea întreagă cu stickuri de memorie pe post de suport muzical. E pentru cei care au auzit vreodată de Boards Of Canada, Aphex Twin sau Jon Hopkins. 



12 nov. 2022

Ezra Collective - Where I’m Meant to Be

 


Dacă sunteți în căutarea răspunsului la întrebarea ce diferențiază muzica bună de cea rea, cel mai la îndemână răspuns îl găsiți pe cel de-al doilea material discografic al britanicilor de la Ezra Collective. 

Materialul sonor cuprinde o serie de sonorități care sfidează noțiunea de genuri muzicale și include și două interludii non-muzicale sub forma unor fragmente de conversații dintre liderul trupei Femi Koleoso și doi dintre mentorii săi: regretatul Tony Allen și binecunoscutul regizor de filme Steve McQueen. În conversația cea din urmă, Words by Steve, artistul șăf din Ezra Collective își definește rațiunea muzicală prin câteva cuvințele drăguțe de tot care au un șarm aparte netraduse:  „We try to bring good vibes, hapiness, all through the medium of swinging music, you know“. Atât de simplu și totuși complicat de realizat....

Britanicii care au debutat cu trei ani în urmă grație albumului „You Can't Steal My Joy“ amestecă aici arome de jazz cu afrobeat, hip-hop,salsa, reggae, nițel R&B și chiar porțiuni de grime. „Where I'm Meant To Be“ este un disc cu influențe tipic britanice iar încă din prima piesă  - care pleacă la drum cu motto-ul “Positive vibrations, you get me?” - ești bombardat cu aranjamente careți trezesc curiozitatea de a asculta mai departe. Dincolo de magia instrumentală a celor cinci membri ai trupei, aici cireașa pe tort este prestația solistei Sampa the Great. Artista măscută în Zamibia care și-a creat un nume de răsunet în scena britanică de hip hop adaugă un șarm de netăgăduit peste o compoziție veselă, astfel încât din start te trezești că ești binedispus. Vă imaginați oare cum ar fi ca o artistă celebră de hip hop din România să colaboreze cu...JazzyBIT, de exemplu? Veselia muzicală răzbate și din „Victory Dance“ cu ale sale afrobeat-uri pur și simplu magice, iar No Confusion debutează cu vocea lui Tony Allen care spune că I am playing jazz my way. Invitatul special al acestei melodii este Kojey Radical, britanicul care amestecă în creațiile sale hip hop –ul cu spoken word și grime, iar ciorba asta la care se adugă și jazz este una memorabilă. O altă vedetă a muzicii pop din Marea Britanie, Emelie Sande își face apariția pe Siesta iar lista de invitați o include și pe Nao care face minuni pe Love in outer space. Pe numele ei adevărat Neo Jessica Joshua, solista din piesa cu dragostea în spațiu se învârte în zona soul condimentat cu electronice și R&B și și-a descris stilul ca fiind wonky funk. Habar n-am ce înseamnă asta, dar....e de bine, credeți-mă. Ar mai fi multe momente mișto de remarcat dar am să mă opresc aici amintindu-vă totuși că printre nestematele muzicale ale acestui disc se numără și o variantă superbă a piesei„ Smile“  de Charlie Chaplin. 

Carevasăzică Ezra Collective e despre good vibes și hapiness. Iar dacă simțiți la fel, e clar ce aveți de făcut.....