Sleaford Mods - UK GRIM

 

În piesa care dă titlul celui de-al șaptelea album al celor de la Sleaford Mods, UK GRIM oamenii ăștia care se scaldă într-un gen muzical pur și simplu prea complicat de descris cu cuvinte simple....decretează nici mai mult nici mai puțin că „In England, nobody can hear you scream”. 

Dincolo de vremea ploioasă și frământările post Brexit din Marea Britanie, cei doi tipi din Notingham care reușesc să amestece stiluri muzicale diverse sunt originali tocmai prin simplitatea dezarmantă. Dacă pe albumul lor anterior din 2021 Sleaford Mods au făcut mișto la greu de măsurile luate de guvernul britanic în lupta cu pandemia, de această dată lista temelor abordate include o varietate inimaginabilă, punctul central al lyrics-urilor subliniind decăderea contemporană cu un umor abraziv, creionat pe lupta împotriva îndobitocirii în masă la care asistăm din păcate nu numai în țara lor de baștină.

 Jason Williamson și Andrew Fearn par să abordeze teme pur britanice însă de multe ori chestiunile respective se aplică all over the world.  Unul din momentele memorabile de aici este „So Trendy”, Nu doar pentru că e o colaborare cu Perry Farell și Dave Navaro  de la Jane’s Addiction, ci mai ales pentru sound-ul abraziv și brut. Care răzbate din plin și în ‘Force 10 From Navarone’ (realizată alături de Florence Shaw (Dry Cleaning)“, sau în „Tilldipper“, aceasta din urmă fiind un soi de combinație de Deutche Amerikanische Freundschaft și Igyy Pop. Un alt motiv pentru care oamenii ăștia sunt exact ceea ce trebuie este și faptul că adesea textele lor trec de zona ortodoxă. De genul „Stick ya neck out/Lie like fuck/Who's the cunt?/It's all of 'em/Make the parcel, big and white/Sniff the bastard, fuck your life“. 

Sau cele din  „On te ground“  unde aflăm că „After the noise, the city eats me/I feel like shit in a heartbeat/I get the strains of air past me/From the stale smell and the dying feeling“. Chiar dacă uneori grație colaboratorilor melodiile ies nițel din standardul crud inventat de Sleaford Mods, per ansamblu muzica lor e atât de simplă de genul „right in your face“  cum era soundul etalat de Sex Pistols cu câteva decenii în urmă. 

Nihilismul modern dublat de umorul abraziv și care pe alocuri subliniază pe deplin apatia și complezența care domină vremurile noastre sunt elementele cheie ale acestor britanici. Cu linii melodice suspect de simple oamenii construiesc o punte între public și artist și lovesc exact unde trebuie, mai ales în vremurile noastre când o grămadă de pământeni sunt supărați dezamăgiți și se simt nemulțumiți. În „Right Wing Beast” , pe un fundal sâcâitor oamenii spun„ But what’s gone on, what can I see?/You're all getting mugged by the aristocracy/But what's gone on, what can I see?/You’re all getting mugged by the right wing beast, yeah“. Desigur, putem aplica textul ăsta lejer și-n alte țări, nu-i așa?

 „Pit2Pit” are un riff punk frumos iar „Apart From You” și „Tory Kong” sunt și ele mostre cât se poate de grăitoare pentru souundul Sleaford Mods. Pe scurt, băieții ăștia creionează complicatele vremuri pe care le trăim cu o muzică simplă și dezbrăcată de brizbriz-uri, dar cu un efect năucitor. De nota zece. fără îndoială! 

Phunk Smugglers - Phunkdemic

 

Ca orice ghiveci care se respectă și cei de la Phunk Smugglers  au în componența lor o sumedenie de lucruri frumoase și gustoase. Contrabandișțtii de funk sunt o adunătură de muzicieni din Serbia și România care și-au propus cu albumul de debut să ofere cantități impresionante de voie bună și bună dispoziție și după audiția celor nouă piese cuprinse pe „Phunkdemic“ e clar pentru toată lumea că msiunea aceasta a fost realizată cu succes. 

După intro-ul de aproximativ 90 de secunde care deschide această călătorie muzicală lucrurile debutează în forță cu Everybody s in the House, o melodie în care solista Andrada ne anunță că trebuie să fim gata pentru ceva contrabandă („get ready for some smuggling“), moment care prilejuiește o explzoie de aranjamente muzicale meseriașe înglobate în ceea ce numim funk. „Spend some time together“, cea de-a treia piesă strălucește în ansamblul ei dar este mai mult decât drăgălașă și pentru clapele magnifice, iar „Family“ este o baladă care demonstrează din plin faptul că oamenii ăștia chiar știu cu ce se mănâncă muzica faină. Dealtfel, unul din atu-urile acestui debut este faptul că pe lângă piesele energice care te ridică efectiv de pe scaun cuprinde și momente „slow“. „Spinning Around“ e un amestec de jazz funk cu trompete sexy care fac din piesa cu pricina una din cele mai interesante momente ale discului. Nici sonoritățile rock nu lipsesc de aici, „Life is on my way“ fiind un exemplu interesant care susține această afirmație, iar „Power is within you“ are un groove molipsitor. Dincolo de jazz și rock, pe porțiuni distincte ale pieselor urechile avizate au șansa să descopere și bucățele de blues și chiar pop, iar asta nu are cum să dăuneze nicidecum produsului final.

Desigur, pe lângă soundurile din categoria James Brown sau Phunkadelic , oamenii ăștia adaugă și arome de pe meleagurile noastre. Interesant este că înainte de a ajunge pe platformele de streaming, discul ăsta a ajuns sub formă de vinil la câțiva melomani norocoși care au avut șansa să asiste  live la concertele lor din  Timișoara sau Drobeta Turnu Severin. 

Nu întămplător Turnu Severin, căci solista Andrada Crețu este născută acolo. Și atunci când nu cântă cu vocea în Phunk Snmugglers, cântă la pian la trupa Funky Misfits...încântător. Și chiar și la o formație numită Tony Baboon. Basistul Dejan Kotarcic și tobarul Ranko Varga mai fac parte și din trioul de blues – rock Axis, iar „coeziunea“ cu ceilalți membri ai trupei Phunk Smugglers este asigurată de faptul că oamenii aceștia se știu de ceva vreme și au activat și într-o altă trupă. Pe scurt, debutul contrabandiștilor de funk este o surpriză cât se poate de plăcută pentru orice pământean care n-are urechi de tablă. Nu am cum să închei această cronică decât cu îndemnul să-i vedeți și live...pentru că sună cel puțin la fel de bine ca și de disc. Care se poate găsi la concertele lor sau aici. 

John Cale - Mercy

 

E clar pentru oricine că atunci când ajungi la venerabila vârstă de 80 de anișori nu mai vrei să demonstrezi nimic. Iar dacă te numești și John Cale și ai debutat în 1964 într-un grup care un an mai târziu și-a schimbat numele în the Velvet Underground... tabloul e complet. 

Albumul acesta care vine la 11 ani de la precedentul „Shifty Adventures in Nookie Wood“ e unul aparte și pentru că are parte de o sumedenie de colaboratori. Mult mai tineri decât veteranul artist care printre altele a cântat și alături de cei de la LCD Soundsystem, de exemplu. Ei bine, printre cele 12 melodii care alcătuiesc acest album se numără și semnăturile sonore ale unor artiști ca Animal Collective, Fat White Family, Wayes Blood, Actress, Laurel Helo. sau Sylvan Esso. Deși fiecare dintre ei își pune amprenta în piesele în care apar, de remarcat este faptul că albumul sună într-un mare și unic fel, fără prea multe „derapaje“ de la ideea lui John Cale, dar cu multe răstrurnări de situație care adaugă un alt plus pentru Mercy. 

Pe măsură ce asculți piesele, ți-e clar că texturile muzicale sunt cât se poate de mărețe și treptat realizezi că ți-e pur și simplu imposibil să alegi punctele tari și cele mai puțin inspirate ale acestui disc. Și asta pentru că Mercy te răsplătește pe de-antregul și din această cauză nu merită ascultat „pe bucățele“. 

 Nu știu dacă mulți rezonează cu creațiile lui John Cale și nici nu-mi pasă la urma urmei, căci sunt sigur că cei care vor descoperi frumusețea acestor piese vor rămâne uimiți de bogățiile sonore oferite de legendarul muzician. John Cale este unul din acei muzicieni care face artă nu pentru înfometații de divertisment cu orice preț, ci pentru cei care au urechi să descopere o poveste compusă din adâncul sufletului. 

Jurjak - Hoții de vise

 

Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent. 

După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima supriză de proporții este „Jocuri de noroc“ care se lăfăie într-o instrumentație modernă cât se poate de spațioasă care-I permite solistului o intepretare vocală de nota zece, iar „Un tip norocos“ revine la aranjamentele clasice în care o chitară abia perceptibilă din fundal adaugă o mostră de originalitate. 

 În cronica dedicată precedentului album al lui Jurjak remarcam faptul că una din cele mai inspirate piese de pe „Bluesberry“  a fost colaborarea cu Bucharest Jazz Orchestra la piesa „Nicio șansă“. Care erau șanșele ca la acest disc să avem parte de o altă colaborare cu Bucharest Jazz Orchestra și rezultatul să fie la fel? Ei bine, de data asta sub numele de „Orașul nostru“ (cu al ei text „Ce oraș frumos/ Dar e cam jegos“) avem parte din nou de un featuring inspirat care duce albumul undeva în zona compozițiilor incluse în soundtrackurile filmelor lui Quentin Tarantino. 

Dealtfel singurul minus al lui Jurjak este că se simte pe ici pe colo că toate compozițiile merg pe un anumit calapod sau șablon. Lipsesc variațiile care se simt atunci când piesele sunt scrise de mai mulți. Asta nu înseamnă că discul ăsta ar putea fi încadrat în categoria albumelor plictisitoare, ci doar faptul că poate pe viitor Jurjak ar face bine să apeleze cu încredere și la alți muzicieni la compoziții. 

Dacă piesa care dă titlul acestui album se învârte undeva în zona rock/reggae-ului abordat uneori și de The Police pe vremuri, „Fiecare“ reușește să iasă și ea în evidență printr-o armonicitate aparte. „Calul de luptă“ aduce o interesantă combinație de acorduri din rockul hardcore cu câteva arome de country și este fără îndoială „cel mai zgomotos moment“ al discului iar sample-ul vocal care face referire la bătălia din 1877 de la Plevna este cât se poate de bine închegat în peisaj : "Să arătăm ca suntem români și ca nu ne temem de vrăjmași/Nu trageți, nu va opriți până ce nu ajungeți pe parapetul redutei". 

Și ultima piesă a discului, „Un răspuns neterminat“  se înscrie în aceleași momente gustoase de aici și face referire la „visul de argint“ care îți evocă vorbe care mint și te lasă cu multe întrebări, gânduri și frământări.

Una peste alta, într-o țară în care preferințele muzicale ale majorității ascultătorilor nu sunt îndreptate spre manele, trap și pop cu refrene demne de pelicula Teambuilding, albumul lui Jurjak ar putea fi inclus lejer printre cele mai interesante apariții discografice ale anului trecut. Dacă nu rezonați la hiturile autohtone repetate la nesfârșit de radiouri vă recomand să ascultați Jurjak, pentru o porție de pop cu blues și rock care nu se înscrie în muzica superficială românească. 

Hagan - Textures

 

Prin definiție, world – music cuprinde stiluri tradiționale și amestecuri în care cutumele se întrepătrund, iar explozia de apariții discografice din ultima vreme face ca trierea adevăratelor valori în această branșă să fie cât se poate de dificilă. Albumul de debut al artistului care-și spune simplu Hagan este o mostră mișto de world – music în care sunt amestecate o serie de influențe africane cu ritmuri electronice britanice, un hibrid de house, UK Bass, jazz și muzică din Ghana care te unge pe suflet de la prima audiție. 

„Pescarii ies pe mare dimineața devreme pentru a-și prinde peștii. Dimineața devreme este liniștită; nu se aude niciun zgomot, iar atunci când ies pe mare nu există nimic care să contribuie la distragerea atenției. Pe parcursul zilei, marea vine cu o serie de condiții de navigație care simbolizează fluiditatea genului muzicii mele“, spune artistul ghanez stabilit la Londra, în comunicatul de presă al acestui disc.

Rămânând la etichete, o bună parte din cele 11 piese ale acestui debut are și un iz de amapiano. Adică stilul acela muzical apărut în Africa de Sud cu câțiva ani în urmă bazat pe sintetizatoare percutante susținute de percuții africane și bass așijderea. Per ansamblu, Textures este o declarație de dragoste pentru muzica tradițională africană realizată cu ajutorul sound-urilor folosite en – gros mai ales în muzica britanică care te surprinde cu un melanj de aranjamente estetice. Pe parcursul albumului își fac apariția o serie de colaboratori printre care se numără și Bryte (la Welcome to Ghana), artistul care a realizat cu câțiva ani o piesă care a fost folosită de cei de la Samsung într-o reclamă cât se poate de celebră, iar printre atu-urile pentru care Hagan merită plecăciuni este și abilitatea sa de a fabrica melodii pline de tensiune. „Sisse Ntweny“ are un început care te duce cu gândul la creațiile celor de la The Prodigy și muzica house tribală iar melodia care dă titlul acestui album conține câteva incursiuni în jazz cum rar ți-e dat să auzi pe un asemenea disc în care o sumedenie de influențe stilistice se regăsesc într-o armonie perfectă. 

Toate melodiile au darul de a satisface atât amatorii de muzică de dans cât și pe cei care apreciează sound-urile profunde, iar amestecul ăsta de imnurile populare din Ghana cu bass britanic și amopiano colorat și cu arome de jazz este de neratat!