Asteptari: Trupa americana ce a devenit cunoscuta datorita discului Hybrid Theory (aparut exact acum zece ani) a stiut cum sa faca din combinatia de nu metal si rap metal o “ciorba” pentru toata lumea. Dupa Meteora si Minutes to midnight, cei sase americani au revenit cu albumul numarul patru din cariera, A thousand suns.
Rezultat: Cei de la Linkin Park au promis un sound fresh pentru acest disc. Desigur, ne-am cam plictisit ca de fiecare data cand un artist vrea sa-si promoveze un produs nou sa auzim aceeasi bazaconie. De data aceasta insa, surpriza!, baietii astia chiar au vorbit serios. Linkin Park-ul nou poate fi inclus lejer in cutiuta discurilor “altcumva”. Sau daca vreti, ceva la care nu te-ai fi asteptat. Tendinta generala e “melodizarea” in detrimentul distorsului si a “zgomotului”. E o intoarcere la origini, mai putin hardcore dar mult mai studiat, un amestec cat se poate de decent intre ceea ce reprezinta rock-ul “agresiv” si hip hop. Un fel de Rage against the Machine versus Nine Inch Nails, cu puternice arome de Linkin Park.
Drept e ca ascultand primele doua melodii ale discului, exista mari sanse sa nu iti dai seama de cine canta. O voce de femeie cat se poate de misterioasa inspira un aer familiar compozitiilor celor de la Era, iar The Radiance e deasemenea ceva la care sunt absolut sigur ca nici un fan Linkin Park nu s-ar fi asteptat. Surprizele nu se opresc aici: prima melodie “intreaga” care poarta numele de Burning in the skies este deasemenea de nerecunoscut pentru stilul formatiei, vocea fiind unica certitudine ca ceea ce se aude din boxe e totusi Linkin Park. Daca exista vreo persoana in aceasta lume care sa asculte pe repeat de 245 de ori numai aceasta piesa din intreg albumul, cu siguranta n-ar admite nici in ruptul capului ca trupa aceasta e considerata una din cele mai tari in felia rap-rock/nu-metal. When they come to me este primul moment in care intr-adevar realizezi ca asculti o combinatie misto intre rap si metal iar The Catalyst il are din nou pe Chester Bennington in mare forma. Wretches and kings are un aer de Nine Inch Nails iar rap-ul lui Mike Shinoda e cat se poate de inspirat peste tot. E o transformare fara indoiala. In ceva chiar mai bun decat vechiul Linkin Park, in umila mea parere.
Categoric, oamenii acestia au reusit sa rupa gura targului cu ceva care nu seamana cu nimic din ceea ce au scos pana acum. E un disc imprevizibil care se indepaereaza nitel de linia „dura” si coboara un pic tempo-ul. Pe de alta parte, daca e sa fim complet sinceri, „noul” Linkin Park nu e unul nemaivazut, baietii iau pe ici pe colo cate putin din Rage against the Machine sau Nine Inch Nails. Cu acest disc cei de la Linkin Park intra in eterna dilema a produselor „altfel” . Se prea poate ca fanii inraiti sa fie dezamagiti de tempo-ul ceva mai lent al baietilor. Dar exista si posibilitatea ca aceasta linistire sa le aduca fani noi. Suma sumarrum: Linkin Park reusesc sa creeze o reactie in randul fiecaruia iar acest disc este unul simpatic, cel putin din acest punct de vedere.
Recomandari: Pentru acei care iubesc hardcore-ul, dar stiu ca la urma urmei putina acorduri mai melodioase n-au cum sa strice un album discografic.