Enrico Rava - Rava on the Dancefloor

Gratie hoardelor de mandre si juni care si-au facut un obicei de a „copia“ piesele altora, termenul de cover capata tot mai mult o conotatie dezagreabila in zilele noastre, dar din cand in cand, mai ai supriza sa dai peste ceva cu adevarat iesit din comun si-n acest domeniu. E cazul trompetistului de 73 de ani din Trieste, Enrico Rava, care sustine ca nu l-a descoperit pe The King Of Pop numai dupa moartea sa. Dar dupa asta, a devenit obsedat de el. Albumul de fata este un disc live care cuprinde noua track-uri jazzy in care hiturile lui Jackson prind o cu totul alta culoare. They don’t care about us e un free – jazz in care apar din cand in cand si niste climax-uri de-a dreptul rock si-n care finalul e pur si simplu demential, iar in compozitia lui Rod Temperton care poarta numele de Thriller, trompeta e in prim – plan, dar din pacate nu e asezonata corespunzator de restul formatiei.

Schiller - Sonne

Buna seara, bine ati venit in lumea noua a lui Schiller - cu aceste cuvinte incep în mod traditional albumele de studio ale artistului Christopher Deylen aka Schiller. Pe care spre rusinea mea, l-am descoperit relativ tarziu, odata cu marele sau hit „I feel you/in every stone/in every leaf of every tree/if ever grown“, o superba compozitie croita in stilul Depeche Mode, in care indatoririle vocale au fost sublim executate de fostul solist Wolsheim, Peter Heppner. E greu de crezut ca au trecut noua ani de la acest superb single, dar ideea e ca omul nu a stat pe margine in tot acest rastimp, ci a editat disc dupa disc, ajungand acum la albumul cu numarul sapte (de studio) numit Sonne. Clasicul clasicul intro de „herzlich willcomen“, oarecum de moda veche, care nu se mai practica de  confratii mai tinerei inglobati in mendrele muzicii electronice, are rolul de a te pregati pentru o excursie geniala, care se intinde pe parcursul a unul sau doua CD-uri.

Lescop - Lescop

Ca mass – media are nevoie intotdeauna de etichete noi nu mai e o noutate. Dar atunci cand in prezentarea unui artist citesti negru pe alb ca scopul acestuia este acela de a creea „muzica bipolara“, parca e prea de tot. „Suntem interesati in contradictii muzicale, credem ca aici apare magia, vrem sa amestecam muzica populara franceza cu punk-ul si luptam impotriva plictiselii din muzica de azi“, se spune in comunicatul de presa al acestui disc, care a iesit la Noir Pop. Un nume cu grija ales, caci dincolo de faptul ca acest „pop negru“ pus la cale de un tip care odionoara isi facea veacul intr-o trupa punk numita Asyl nu e tocmai atat de revolutionar cum are spune unii, fara indoiala cele 11 piese care s-au strecurat pe albumul lui de debut iti dau impresia ca ai de-a face cu un produs bine definit si slefuit. Cat o sa schimbe chestia asta muzica franceza, ramane de vazut totusi...

The Pixels - TKOVCTRL

Excursia sonora in lumea celor de la Pixels incepe cu un intro in care esti sfatuit sa o iei pas cu pas. Primul e unul in care esti atentionat ca ai trei fire, urmatorul e unul in care undeva din neantul dementei spatiale apare un „eleven digit code“, iar la step-ul cu numarul trei esti atentionat sa asculti cu mare bagare de seama orice „acoustic disturbance“. Si dupa atata intro, oamenii dau startul. Carevasazica, Proceed. ACDELCTR e burdusita cu scratch-uri extrem de inspirate. Plus un debit verbal asijderea, un flow care te cucereste, chiar daca la capitolul mixaj and mastering lucrurile nu-s chiar roz. Din pacate, observatia anterioara e valabila pentru intreg tripul sonor al celor de la Pixels. Lasand la o parte micile inadvertente tehnice, sagalnicul sound de orga omniprezent in piesa care da titlul celui de-al doilea album al trupei, TKOVCTRL, coloreaza cat se poate de exact noul trip al muzicienilor. Incepand de anul acesta, alaturi de mai vechiul Catalin Rulea in peisajul Pixels au aparut Andreas Aron (voce & bass) si Tudor Popescu (tobe).

Daphni - Jiaolong

Inca din primele secunde ale piesei Ye Ye, m-am „prins“ ca ceea ce avea sa urmeze e o poveste sonora descompusa in nuante si profunzimi mega – sarmante. In momentul in care am aflat ca sub numele de Daphni se ascunde matematicianul canadian Daniel Snaith, lucrurile au inceput sa prinda si mai mult contur. Tipul in cauza a scos unul din cele mai misto discuri ale anului 2010, Swim, despre care la momentul respectiv spuneam ca „e o muzichie pe care nu-ti vei toci pantofii pe ringul de dans, se adreseaza neuronilor“. Fie ca apare sub titulatura de Caribou sau Omul fara Nume, omul asta reuseste sa surprinda prin doze nepermise de bun gust in materie de aranjamente muzicale moderne, iar cele noua piese ale acestui Jiaolong demonstreaza cu prisosinta afirmatia anterioara. E drept, de aceasta data piesele sunt mult mai orientate spre ceea ce ne place noua sa numim „dance”, dar aceasta constatare n-ar trebui sa sperie pe nimeni, caci canadianul demonstreaza ca e un as.

Silent Strike - Singularity

Dupa cum graieste si numele noului sau album, Silent Strike e un caz singular in industria muzicala a tarisoarei noastre. Mega – cunoscut in cercurile „underground”, dar prea putin cunoscut marelui public, artistul care in buletin poarta numele de Ioan Titu demonstreaza ca bunul gust in materie de muzica numita generic „electronica” n-are delimitari geografice, materialul acesta fiind unul cat se poate de reusit conform oricaror standarde. Dupa ce in trecut a colaborat cu nume ca Ada Milea, Alexandrina, Lucian Ban, Mat Maneri, Alex Harding, Deliric, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu, Electric Brother, Yvat sau Subcarpati si de aceasta data o armata de gosti isi fac aparitia printre cele 17 track-uri.

Muse - The 2nd Law

Una calda, una rece. Cu care sa incep? Ei bine, cu aia calda: toata lumea stie ca Q cedat este egal cu Q primit. E al doilea principiu al termodinamicii, stiu ca v-ati prins. Masina termica numita Muse functioneaza cat se poate de alambicat. Intrebare intrebatoare: ce ai zice daca asa pe nepusa masa, Tudor Gheorghe s-ar apuca sa introduca pe urmatorul lui album doua – trei piese dubstep? Nu vorbesc aici de remixuri facute de altii, ci de creatii proprii. Din fericire Muse nu s-a format in Craiova, ci in micutul orasel britanic Teignmouth. Oricat de mare fan Muse ai fii, n-ai cum sa ramai impasibil atunci cand asculti ultimele doua piese ale noului lor disc The 2nd law. Ar fi mai bine totusi, sa nu incepi auditia cu piesele astea, just in case....Nu demult, rockerii care se respecta aveau oroare de drumandbass si tot ce inseamna „muzica facuta cu mouse-ul”.

Mala - Mala In Cuba

In vremurile in care software-urile sunt la indemana oricui, tot mai rar dai peste artisti despre care poti sa spui cu mana pe inima ca reusesc sa doboare zidurile conventionalului. Conceptul de nonconformism e tot mai putin inteles iar „banalul” e omniprezent, cu precadere in ceea ce numim azi impropriu muzica electronica. Bunaoara daca rostesti dubstep, invariabil te gandesti la mega – plictisitorul "wub wub wub" promovat in prostie de Skrillex, iar notiunea de „drujba” capata o alta conotatie. Si totusi, exista si altceva. Felia Burial sau Digital Mystikz. Daca tot am ajuns aici, Mala n-ar trebui sa fie un nume necunoscut. Si asta pentru ca numele lui e sinonim cu Digital Mystikz. Sau DMZ daca vreti, un nume care a scris istorie in muzica electronica a Marii Briatnii, unul din cei mai inflacarati suporteri ai acestui nume fiind regretatul John Peel.

No Doubt - Push and shove

Indubitabil, No Doubt au pierdut trenul. Si asta fiindca au trecut nu mai putin de 11 ani de la albumul lor anterior. In ceea ce se numeste music showbusiness e o perioada mult prea mare. Chiar asa, la ce te-ai putea astepta daca ai afla ca Genius scot un album de comeback? Dincolo de asteptari, Push and shove e un disc pe care-l poti judeca dupa doua standarde. In cazul in care te conectezi la vremurile noastre, in care e foarte trendy sa scoti un disc cu doua – trei piese reusite si restul „umpluturi”, materialul asta discografic e acceptabil. Daca ai eticheta oldschool pe frunte si te astepti ca un album sa spuna o poveste (cu intro, cuprins si epilog) sustenabila si prin compozitii, e de rau. Story-ul discului e “Everything’s changed, I’ve changed a lot,” – afirmatie pe care o auzim de la Gwen Stefani in piesa Heaven.

The Presets - Pacifica

In cazul in care n-ati auzit pana acum de The Presets, nu-i niciun bai. Adevarul gol – golut este ca cele doua discuri anterioare ale australienilor au reusit sa creeze valuri mai mult in tara cangurilor, dar lucrurile par sa se schimbe acum, odata cu aparitia Pacifica. Mostly, datorita single-ului Ghosts, o melodioara cu un lipici a la Killers, usor fredonabila si nitel prea slagaroasa. 

Din fericire, spectrul sonor al acestui disc este unul cat se poate de multicolor. Bunoara daca e sa asculti prima piesa a albumului, - care dealtfel a fost si primul single extras - “Youth In Trouble”, ai parte de un prolog aproape techno in care printre altele oamenii acestia analizeaza incultura muzicala a celor care-si spun kids in zilele noastre: “Up out all night in bright-lit wonderland/ with a music taste abominable/man, I’m worried sick for youth in trouble”.

Pink - The truth about love

Desi nu ma dau in vant dupa melodii slagaroase si track-uri dement de catchy, nu pot spune ca cel de-al saselea album de studio al celei care-si zice Pink nu e reusit. Daca jumatate din personajele care-si fac veacul in rafturile cu „pop“- music din vremurile noastre ar reusi sa se apropie oarecum de compozitiile Pink, cu siguranta topurile ar avea un look mai decent. Dincolo de toate, e pop decent care nu-ti insulta defel IQ-ul. E genul acela de disc compus special pentru toata lumea, cu constructii sonore menite sa ti se intipareasca in minte. E bubble – gum, fara indoiala, dar face parte din zona acelei gume de mestecat care nu-ti provoaca greata dupa ce ai consumat-o. Piesele astea au toate sansele sa fie pe buzele teenageritelor care-si exerseaza miscarile la orele de aerobic, dar „prind” bine si-n club, e hunder prozent comert. De calitatea intai, insa, chiar daca nu esti un consumator obisnuit al pop-ului.

Staff Benda Bilili - Bouger le monde

Groove-uri dansante secondate de un stil de a canta la chitara care te lasa pur si simplu masca, cam astea ar fi atu – urile pentru care cel de-al doilea album al celor de la Staff Benda Bilili e pur si simplu adorabil. Muzicienii din Congo care au devenit cunoscuti si datorita documentarului dedicat lor acum doi ani care a fost prezentat la festivalul de film de la Cannes, reusesc sa te incarce de energie prin niste constructii sonore demne de remarcat, amestecand cu un deosebit talent influente africane cu un feeling deosebit de pop. Povestea echipajului care a fost remarcat pe strazile din Kinshasa este dramatica si induiosatoare: oamenii acestia sufera de poliomielita si au fost multa vreme marginalizati din cauza dizabilitatilor lor.