Se afișează postările cu eticheta Etno. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Etno. Afișați toate postările

3 ian. 2023

Nasip Kismet – Live from SuperSize Recording

 


Dacă nu știați încă, aflați de aici: Nasip Kısmet este unica trupă din Ungaria care interpretează muzică turcească. Albumul de debut al formației a fost înregistrat live - după cum îi zice și titlul - într-un studio celebru din țara vecină. Să vă mai spun că discul ăsta are un gust aparte ? Din mai multe cauze, dar pe scut hai să rămânem la faptul că aici se găsesc cântece populare turcești vechi și compoziții proprii interpretate undeva la granița dance/psihadelic/etno-jazz. 

Povestea e scurtă: Nasip Kısmet a fost fondată în 2019 de Arif Erdem Ocak, care locuiește la Budapesta de câțiva ani. Chitaristul uneia dintre cele mai cunoscute trupe de rock turcești, Seksendört, a strâns în jurul său o echipă fantastică. Fiindcă concertele au fost puse pe hold din cauza pandemiei, oamenii au intrat în studio și au înregistrat din fiecare melodie două variante, alegând la final lozul câștigător. Și apropos, la SuperSize Recording Studio au înregistrat și timișorenii de la  JazzyBIT ....

Deloc surprinzător, prima piesă a discului, Kara, aduce cu ea și prima surpriză. O ștruțo-cămilă de funky jazz cu o improvizație de saxofon n-are cum să te lase indiferent, unde mai pui și faptul că titlu piesei înseamnă în limba turcă culoarea neagră. O altfel de splendoare se dezlănțuie în Kendim Ettim (o piesă interpretată în original de celebrul turc Neset Ertas) care  e genul ăla de melodie care îți oferă tot ce vrei, de la savoarea aranjamentelor tipice rock-ului la groove-urile pulsante care nu te lasă indiferent. Fără îndoială, cea mai energică compoziție este  Zonguldak’ın Yolları, care pe lângă elementele exotice care se regăsesc în mare parte și-n celelalte piese reușește să iasă în evidență prin niște percuții electronice care îi adaugă un plus de valoare. 

Ankara’nın Bağları (Büklüm Büklüm) te duce cu gândul la prelucrările disco ale muzicii turcești și strălucește prin aranjamente iar Ninna este o altă prelucrare după o piesă veche care surprinde și prin faptul că este construită pe măsuri muzicale impare. Efectele electronice aplicate peste clarinetul din piesa Dilo Dilo Yaylalar este mai mult decât remarcabil iar „Mih“ este din nou o mostră a măiestriei de care dau dovadă oamenii aceștia în aranjamentele muzicale complexe. Muzicienii scot din joben un aer turcesc cu elemente psihadelice care creează un aer aparte, la fel ca și-n „Mihriban“. Unica piesă care iese oarecum din tiparele mai sus amintite este o prelucrare după un binecunoscut hit pop din anii 80 din Turcia interpretat în orginal de Barış Manço, intitulată  Hal Hal.  

Platon spunea că muzica însuflețește universul, dă aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor. Nu pot să adaug decât faptul că Nasip Kısmet este definiția perfectă a cuvintelor rostite de figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei. 




9 mar. 2019

Dirty Shirt - Letchology



Pe plan muzical, atunci când „etno“ se întâlnește cu „modern“, întotdeauna  apare o problemă-n plus. Și asta pentru că linia de demarcație între „kitsch“ și „original“ e subțirică rău. Nu de puține ori avem de-a face cu artiști care marjează pe această „ciorbă“ doar din considerente legate de public, căci în zilele noastre pentru a ieși din „bula proprie“ e indicat să „servești“ și alte audiențe, carevasăzică execuți acest pas doar pentru o expunere mai mare. Există desigur și artiști care încearcă acest exercițiu fără a-și propune faimă cu orice preț. Și care nu-s  neapărat originali, dar purced la imixtiunea celor două direcții mânați de cele mai bune sentimente care nu au deloc de-a face cu dorința neapărată de a-și crea cele 15 minute de faimă. Băieții de la Dirty Shirt fac parte din această categorie, din cauza faptului că  bucățile lor muzicale nu sunt inventate pentru a capta atenția publicului mainstream.  Nebunia asta de folclor îmbibat cu hardcore și alte bunătățuri metalifere este una sinceră și chestiunea asta conferă un plus de șarm. Dirty Shirt face parte din categoria acelor trupe care conving mult mai tare la capitolul live decât la secțiunea „discuri“, energia degajată de compozițiile lor fiind mult mai adevărată în momentele când dai din cap în fața unei scene alături de o sticlă de pălincă. 

Cele nouă track-uri (opt de fapt, la care se adaugă inspiratul intro numit Latcho Drom ) incluse în noul material discografic al trupei numit Letchology,  mustesc de energie rock și frânturi din „popularisme“  autohtone aranjate cu bun gust. Pe plan stilistic există inserțiuni interesante, dar „felia“ hardcore este mult prea predominantă,  fapt care pentru unii s-ar traduce prin constatarea că  melodiile se învârt cam pe același calapod. Desigur, acest mic amănunt nu știrbește cu nimic producția de nota zece, sound-ul „profi“ și-n general determinarea cu care oamenii aceștia își fac treaba. 

Fără îndoială, piesa Put It On este unul din momentele care vor răsuna la bis în concertele de promovare ale acestui disc. Cu un text pe alocuri desuet (We don t need neither rules nor limitations / Fucking around in all and any directions) melodia are acel vino-ncoa necesar pentru orice piesă pe care se poate dansa în cadrul unui festival de vară cu bere ieftină și mâncare proastă (sau invers). Pe de altă parte, textele celor de la Dirty Shirt sunt normale căci muzica lor nu are nimic de-a face cu scrierile lui Arthur Schopenhauer.... Killing Spree și Starea Nației sunt alte momente interesante ale discului, iar în „Nem loptam“ (N-am furat) băieții fac cunoscută o poveste șoadă cu jandarmi, cocoși și pistoale, acestea din urmă fiind un fel de pașapoarte în ecuația acestei snoave.  

După cum aminteam anterior, băieții aceștia strălucesc prin prestații cumsecade și pline de dinamism și merită toată atenția melomanilor pentru că pun suflet în creațiile lor, acest fapt simțindu-se de la o poștă.  Albumul Letchology poate fi un bun aperitiv pentru a gusta din rețeta muzicală a formației din Seini care-și definește nebunia stilistică drept „folclor metalo - țigănesc de petrecere din Transilvania“....



7 sept. 2016

Subcarpati - Satele Unite Ale Balcanilor

                                        


Spre deosebire de cele trei materiale discografice editate anterior acestui „Statele Unite Ale Balcanilor“, „echipa“ constituită în jurul conceptului Subcarpaţi reuşeşte să facă un pas înainte. Şi asta, în primul rând pentru că oamenii au reuşit să iasă din carapacea aceea de hip – hop – etno pe care au pedalt en – gros până acuma. Nu ştiu exact de unde vine această maturitate a echipei. Poate datorită faptului că în ultima vreme, trupa a experimentat diverse chestiuni. Cum ar fi concertele susţinute alături de Orchestră. Poate datorită faptului că în „echipă“ apare şi timişoreanul Alin Stoianovici (acordeon şi synth). Poate pur şi simplu, oamenii au simţit că trebuie să facă şi altceva. Cert este că „it just happened“.

Carevasăzică, melodiile nu mai sunt atât de simpluţe ca-nainte. Se mai aude pe ici pe colo şi drum and bass, ba chiar şi rock. Ca să nu mai zic de breakbeat şi grime. Plus alte bunătăţuri surprinzătoare. Avem Subcarpaţi mai cizelat. Cu „topping“ –uri trendy adăugate peste acelaşi aluat hip – hop îmbibat cu folclor autentic, preparat de membrii fondatori. Desigur,textele respectă întru-totul tendinţele actuale. Unde nu e folclor, e ceva de genul „Ştiu ca să muncesc sau ca să beau țuică de prune / Oamenii mei, o mie de idei căntă la strună/Oamenii mei, o mie de gânduri, de rânduri/ Taica n-are timp tot le scrie printe frânturi/Și ne cântăm, ne dansăm meseria“. Rabdă inima, prima piesă promovată din acest disc creionează destul de bine „direcţia“. Există şi momente neinspirate („Vremea mea“, „De dor şi de bucurie“ sau „Românul nu moare“), dar per ansamblu rezultatul e onorabil. „Dintr-o lume în altă lume“ alunecă pe câteva beat-uri din era de aur a celor de la The Chemical Brothers sau Prodigy, la fel ca şi „Vremea mea“, piesele fiind destul de antrenante şi reuşite. „Un câti un“ îţi aduce aminte de Hide you-ul celor de la Kosheen, iar „Lunea tahina“ se învârte în jurul unor armonii cât se poate de diferite faţă de restul pieselor, care te duc cu gândul la synth – pop – ul practicat odinioară de Depeche Mode.

 Overall, chiar dacă „brand“-ul Subcarpaţi s-a clădit pe un fundament discutabil, piesele de pe acest album sună binişor şi vor face deliciul multor amatori de world – music. Şi nu numai, căci spre deosebire de multe alte trupe româneşti, formaţia asta a reuşit să prindă bine şi-n mainstream şi-n rândul acelora care cică o ard underground.. Mi-e greu să remarc cireaşa de pe tort din Statele Unite Ale Balcanilor. Până una alta, pe „felia“ asta Subcarpaţi rules. Avem de-a face cu un produs frumos ambalat, care se vinde bine şi este satisfăcător. Da, chiar dacă albumul se poate descărca pe gratis de pe Internet, Subcarpaţi se vinde bine, graţie marketing-ului deştept. Şi sincer, nu e nimic rău în asta. Dacă aţi fredonat Subcarpaţi până acuma, sunt mari şanse s-o faceţi şi-n continuare. Pentru ceilalţi, e un album decent, mai reuşit ca anterioarele.

9 iun. 2015

Mbongwana Star - From Kinshasa

Desigur, amestecul de muzici africane cu ceea ce ne place nouă să definim drept „western music“ e un teritoriu care a fost explorat de mulţi. Cu toate acestea, surprizele acestui melanj de stiluri vin pe bandă rulantă,căci izcorul este unul cât se poate de bogat. Cam aşa stau lucrurile şi cu acest debut pentru Mbongwana Star, numit From Kinshasa. Care vine din Congo, ţara reprezentată în ultima vreme cât se poate de bine în muzică prin nume ca Konono Nº1 sau Kasai Allstars. Chestia asta vine din inima Africii şi este o porţie de nebunie post – punk cu arome blues, împachetate în ritmuri electronice, din peisaj nelipsind evident nici aromele etnice. Cam asta ar fi pe scurt, ADN-ul acestui material discografic realizat de Mbongwana Star. Formaţia este alcătuită din doi foşti membri ai proiectului Staff Benda Billilli. 

Ca şi în cazul altor produse realizate pe continentul african şi aici aromele de „tradiţional“ oferă un buchet de reverii muzicale de necontestat. În plus, graţie producătorului Liam Farrell, sound-urile astea sunt aplicate peste câteva schelete electronice cât se poate de actuale. Spre deosebire de alte încercări de acest fel, aici totul este natural, astfel încât urechea nu are senzaţia unui kitch intercultural. Melanjul de aftica cu electronice e unul reuşit iar pe ici pe colo urechile avizate sesizează şi armonii din zona punk-ului. Kinshasa este cel de-al treilea oraş african ca mărime iar „mbongwana“ înseamnă „schimbare“. 

Categoric, pentru toţi melomanii piesele incluse aici reprezintă o schimbare asupra percepţiei muzicii made in Africa. E un soi de muzică de junglă amestecată cu sound-uri techno şi chitări post punk. „Masobele“ este o piesă incredibil de funky, în timnp ce Coco Blues reuşeşte să surprindă pe deplin respiraţia deşertului african. „Malukayi“ este un alt moment important al discului iar „Kala“ este un track care ar putea fi strecurat oricând în cadrul unui „madness party“. Una peste alta, albumul ăsta face parte din categoria discurilor care nu merită să fie ascultate „pe bucăţi“. În cazul în care te dedici sută la sută pe parcursul celor zece piese ai parte de nenumărate bijuterii. E o reîntoarcere la rădăcini, cu ajutorul efectelor moderne. E un disc delicios şi o schimbare de nota zece pentreu urechile care vor să exprimenteze „altceva“.

1 oct. 2014

Subcarpaţi - Pielea de găină

A fost odată ca niciodată un frumos eveniment pe meleagurile Timişoarei, care-şi spunea TM Base. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba, iar pentru toţi ceilalţi există desigur Google. La una dintre ediţiile acestui mega – festival, organizatorii au invitat pe scenă un nou proiect românesc care-şi spunea Subcarpaţi. A fost dealtfel, primul concert „ever“ al bucureştenilor, „inventaţi“ de Bean. Care pe vremea aceea avea o formulă diferită faţă de cea din zilele noastre. Şi sound-ul era  niţel mai altfel. Era mai neşlefuit, dacă vreţi. Evident, p-atunci fanii actuali ai trupei habar n-aveau că există aşa ceva pe piaţa românească. Uşor – uşor, anii au trecut şi generaţiile s-au schimbat. La fel şi Subcarpaţi. Au ajuns să facă vorba unei melodii de-a lor „full house“ în Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Ceea ce nu e deloc rău. Desigur, e perfect normal ca de-a lungul anilor şi sound-ul s-a mai şlefuit. Problema, este însă alta. Nu ştiu din ce cauză, dar la Subcarpaţi se simte o blazare. Pe tărâmul creativităţii. Dacă la începuturi amestecul lor de filon etno plus dume de cartier şi beat-uri de dubstep a reprezentat ceva cu adevărat interesant pe piaţă, astăzi aceeaşi ciorbă nu mai e la fel de gustoasă. Categoric, felia asta de muzică populară îmbogăţită cu elemente moderne, nu e deloc nouă. Dar, e trendy. În cazul Subcarpaţi, e o ciorbă reîncălzită. Gustul nu e acelaşi. Probabil că pentru mulţi dintre noii fani ai trupei, acest lucru nu contează câtuşi de puţin. Se prea poate ca pentru urechile care au făcut cunoştinţă cu Subcarpaţi doar cu ocazia acestui album, muzichia asta să sune bine. Din diverse cauze. Fiindcă e „trendy“ printre prietenii de gaşcă. Sau fiindcă îţi tresaltă niţel sentimentul de patriotism în tine. Să fiu bine înţeles, problema pentru care albumul ăsta de Subcarpaţi e slăbuţ este faptul că nu aduce nimic nou sub soare. Discul ăsta e prea „copie la indigo“ a ceea ce au făcut în trecut Subcarpaţi, ca să fie valabil. Nu ţi se face deloc pielea de găină la texte de „Unii vorbesc de folclor/Cica-i unguresc/Cica-i pe va/Cica e banal/Folclorul cica-i prea oriental/E adevarat/Mi-am schimbat perceptia despre folclor/O sa-l iubesc si mai mult pan-am sa mor/Fiindca primim mesaje de la straini/Care nu ne mai asociaza cu hoti de gaini/Lumea e frumoasa cand iti faci mandri fratii/Big Up, Subcarpaţii“. Sau când asculţi „Aveam un vis de când eram mic-mic/Nu să câştig la loz în plic/Ci să dau pe beat cât mai ritmic/Spaţiul carpato-danubiano-pooooontic“. Desigur, există şi texte ceva mai reuşite pa-aici. Dar, dincolo de ele stau orchestraţiile. Care, în marea lor majoritate sună monoton. N-o spun cu niciun fel de răutate, iar pe eventualii critici ai acestei afirmaţii îi invit cu mare drag să asculte instrumentaţiile unor nume din zona pop sau hip hop din anul 2014, de peste graniţă. Am avut ocazia să asist la repetiţia proiectului Subcarpaţi plus membri ai Orchestrei Filarmonicii din Timişoara. Unde graţie orchestraţiilor mai altfel, totul a sunat bine. Din păcate, la concertul propriu – zis (desfăşurat în cadrul festivalului Plai), din cauza sound-ului de la faţa locului, n-a mai sunat aşa cum ar fi trebuit. Sunt sigur că marea majoritate a celor care au venit să-şi vadă favoriţii la festival n-au sesizat nimic nelalocul lui. Nu am nicio problemă cu fanii Subcarpaţi care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Cărora creaţiile trupei li se par fantastice. Unde mai pui şi faptul că discul ăsta e free. Moka. Şi totuşi....păcat de hiatus-ul ăsta în care au intrat Subcarpaţi. Au pornit mişto, dar se complac în tărâmul călduţ al drumului bătătorit. Parafrazând una din piesele lor de pe acest disc, poate acest material discografic e un rău necesar. Poate, pe viitor, Subcarpaţi vor reuşi să iasă din letargie.

25 nov. 2013

Omar Souleyman - Wenu Wenu



După cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului material semnat Omar Souleyman, muzica sirianului reprezintă un exerciţiu de diversitate pe care îl recomand acelora care nu-s speriaţi de provocări. Desigur, în contextul geografic al ţării noastre şi cu mulţimea de „gunoaie“ care au invadat aşa numitul stil „etno – pop“ există destui melomani care resping din start tot ceea ce „amestecă“ într-o formă sau alta muzica tradiţională cu ritmurile electronice. Pe care ţin să-i liniştesc, căci Omar Souleyman e cu totul altceva. Şi nu spun asta numai pentru că acest material discografic a fost produs de nimeni altul decât Four Tet – un nume mega – respectat în muzica electronică modernă – ci şi datorită faptului că juxtapunerea asta de sound-uri orientale cu beat-uri actuale e exact ceea ce trebuie. Deşi a scos o grămadă de albume în trecut, sirianul care şi-a început cariera în 1994 e la primul său album de studio. Realizat în condiţii decente. Şi care sună de bun augur, chiar dacă şi Jazeera Nights a fost un disc cât se poate de adorabil. Pentru cei care ţin foarte mult la amănunte, e bine de ştiut că stilul muzical în care se zbate Omar este dabke. Desigur, există o mică barieră lingvistică, dar cuvintele astea hipnotice amestecate cu efectele interesate „năşite“ de Four Tet au darul de a te binedispune. Stilistic, amestecul ăsta ar putea fi înglobat în familia „trance“-ului. Alţii au numit deja acest stil drept noul val de techno din Siria. Indiferent de etichete, delay-urile elctronice şi filtrele folosite în procesarea sunetului se „pupă“ la marele fix cu instrumentele tradiţionale şi incantaţiile lui Omar Souleyman. Printre momentele de mare efect de aici se numără “Khattaba” în care clăparul Rizan Sa’id aduce sonorităţi magice. Dincolo de toate, vcea artistului e la fel de neşlefuită ca şi pe albumele anterioare, iar melodiile de genul „Wenu Wenu“ reuşesc să emane o energie debordantă, care nu are cum să te facă să stai pe loc.  Primele secunde ale piesei Warni Warni seamănă cu atmosfera pe care te aştepţi s-o guşti la vreo nuntă din inima Banatului, dar după un scurt intro, explozia de sunete e mult diferită. Pe scurt, e muzică underground din Siria şlefuită exact cât trebuie de Four Tet. Oricum ai numi-o, e o muzică ce-ţi pătrunde în suflet. Emană valuri de sentimente pozitive şi dacă te poţi apropia de de Wenu Wenu cu mintea deschisă, ai mari şanse să te alegi cu o comoară sonoră în adevăratul sens al cuvântului.

24 ian. 2013

Nightlosers - Cinste lor

Nightlosers - Cinste lor
Deşi nu mă omor eu după ceea ce se înţelege prin ţărişoara noastră în curentul „etno“ şi nici după cover-uri, e musai să recunosc din capul locului că acest disc mi-a picat cu tronc. Da, oi fi eu un soi de patriot local, dar Cinste lor...e un disc fain nu fiindcă solistul celor de la Nightlosers, Hanno Hoffer e născut în Timişoara. Ci pentru că te binedispune. Şi volens – nolens, arta asta a muzicii ar trebui să aibe şi acest rol, chiar şi-n anul de graţie 2013. Discul ăsta vine să sublinieze şi mai pregnant aura de legendă pe care băieţii ăştia au căpătat-o graţie show-urilor lor live. Şi asta fiindcă ascultând cele 11 piese ai impresia că tocmai te-ai paraşutat la un concert semnat Nightlosers.

18 ian. 2012

Balkan Fanatik - Ölelj magadhoz

Atunci cand vine vorba de muzica, termenul balcanic e privit foarte circumspect. Oarecum pe buna dreptate, avand in vedere simbioza dintre spatiul geografic unde ne ducem existenta si prejudecatile formate in urma multor gunoaie sonore care ni se servesc pe post de muzica balcanica. Cel de-al patrulea album al formatiei maghiare Balkan Fanatik e o combinatie intre etno, elemente electronice, reggae, pop si ska si reuseste sa fie unul cat se poate de adorabil. Practic, e un soi de update al unor melodii din folcorul maghiar, care desi are urme de elemente din muzica electronica e concentrat mai mult pe instrumente traditionale, cum ar fi chitara acustica, percutie moderna, clarinet si chiar si vioara. Exista aici, in mai multe randuri si acel enervant efect de voce readus in constiinta publicului de Cher (vocoder), dar din fericire per ansamblu acesta este in minoritate. Semnificatia titlului ( in traducere „Imbratiseaza-ma“) se vrea a fi un semnal pozitiv in niste vremuri care - din punct de vedere economic cel putin - sunt destul de “gri”. Interesant este ca maghiarii si-au facut un obicei de a descoperi tinere talente prin intermediul Youtube-ului, fiindca pe discul lor trecut au dat de un rapper din Los Angeles iar acum l-au cules pe MC Pita Ramos prin acelasi mijloc. Chiar si coperta discului este una bine aleasa si da un semnal clar oricui asupra faptului ca muzica maghiarilor este o combinatie intre vechi si nou si este eclectica.

Prima piesa a discului Repülj, madár debuteaza cu niste acorduri specifice celor de la U2, sonoritati care se regasesc mai apoi in mai multe puncte ale materialului discografic, iar pentru cei care au fost prezenti anul trecut la festivalul Sziget piesa cu pricina le poate aduce niste amintiri cat se poate de agreabile, avand in vedere ca a fost cantat de doua ori in recitalul celor de la Balkan Fanatik. Printre piesele care au iz de slagar inca de la prima auditie se numara Csiripeltem bébi, Leánykérős si Csá, aceasta din urma fiind imbracata intr-un inedit covor de sound-uri ska si reggae si care a fost realizata alaturi de Copy Con. Un amanunt deloc de neglijat este faptul ca una din melodiile de aici - Ha te tudnád- a fost inclusa si in materialul lor precedent si este realizata alaturi de rapperul american Prophet. Prea multe consideratii asupra acestui material nu-si au rostul. E o dovada vie ca folclorul poate fi updatat la vremurile moderne cu mult bun simt si din aceasta cauza discul asta merita ascultat cu mare atentie de oricine.