Se afișează postările cu eticheta Acid Jazz. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Acid Jazz. Afișați toate postările

15 dec. 2022

Bon Voyage Organisation - (Loin des) Rivages

 


Închide-ți ochii și imaginează-ți că ai pășit într-un sanctuar al liniștii și introspecției. Cam asta se întâmplă după audița celui de-al treilea album al francezilor care-și spun Bon Voyage Organisation, oameni care demonstrează o acumulare incredibilă de talent în slujba muzicii. 

În cazul în care asculți doar finalul celei de-a doua piese incluse aici  - „Yuseef (Trouver le soleil dans chaque jour de pluie)“ – ești tentat să crezi că oamenii aceștia abordează un jazz experimental de genul  celor de la The Comet Is Coming. La o audiție mai atentă a albumului constați că artificiile sonore inserate în cele zece piese îți zugrăvesc în fața ochilor o frescă medievală care tocmai a fost restaurată și și-a recăpătat coloritul inițial. Tratamentul la care a fost supus stratul pictat include serioase porțiuni de nostalgie/melancolie specifice coloanelor de filme îmbogățit însă cu exuberanțe din zona muzicii electronice actuale. 

Omul care se află în spatele conceptului Bon Voyage Organisation nu este tocmai necunoscut în țara care are ca imn oficial La Marseillaise. Pe numele său Adrien Durand, artistul este cunoscut pentru abilitatea sa de a aduce laolaltă muzicieni din diverse spectre pentru creearea unui tot unitar. Compozitor, producător , clăpar, inginer de mixaj, cu serioase cunoștințe despre tehnicile de înregistrare și dialoguri în jurul compozițiilor, acesta a cochetat nițel și-n zona pop cea mai notabilă aventură a sa din acest tărâm fiind munca sa alături de Amadou & Mariam. 

Senzațiile transmise de piesele astea sunt multiple. Les Pêcheurs te poate catapulta în sunetele Pink Floyd, în timp ce „Apacheta“ este o excursie în lumea imaginată de Brian Eno care răsună dintr-un castel de pe Valea Loarei ca și Chenonceau. „Pyramis“ dincolo de feelingul ei de samba futurist conține o sumedenie de aranjamente distincte care îți pot aminti de superbul disc „Promises“ realizat de Floating Points împreună cu Pharoah Sanders și  The London Symphony Orchestra Principala diferență aici este aceea că francezii favorizează expresia vitală a instrumentelor naturale apelând la tehnologia digitală într-un mod cât se poate de minimalist, cum se întâmplă în superba „Et S”Éveillent” . Unii spun că principala caracteristică a aromei muzicale franceze este faptul că aranjamentele sunt cât se poate de erudite și „reci“ dar aici totul se învârte în zona muzicii sensibile și eminamente senzuale. Alții ar putea fi tentați să găsească eventuale paraele între Bon Voyage Organisaton și Michel Berger, dar indiferent de etichete, muzica asta provoacă o revelație. Inclusiv prima piesă a albumului care este un cover după Naima de John Coltraine. 

Deși aparent e e un soi de tres jolie nu jazz, muzica asta poate fi ascultată și de fanii Air sau Kraftwerk. Există desigur o sumedenie de artiști care au estompat cu curaj granițele dintre acustic și electronic și care au amestecat într-un mod izbutit forma cu haosul. Ceea ce răsună aici este un sound cosmic cu sunete incitante și remarcabile și un melanj incredibil dintre clasic și modern, cum rar ți-e dat să asculți în zona muzicii numite ambientale. 

Laitmotivul special al acestui disc este armonia prin muzică. (Loin des) Rivages a fost înregistrat timp de trei zile într-o structură live, cu 13 muzicieni aflați în aceeași cameră și poate și de aici are acest parfum aparte greu descriptibil prin cuvințele. 

Ai putea crede că muzica asta se adresează unei anumite categorii de oameni. Într-un interviu acordat presei franceze, Durand a declarat însă că nu e cazul să fie numit elitist. „Cuvântul  nu mi se potrivește, pentru că implică o excludere. Ce este o elită când vine vorba de muzică? Nu simt că fac muzică elitistă. Fac muzica pe care vreau să o fac, nu este nimic complicat. Mă văd mai mult  ca o interfață între artiști, muzica pe care încearcă să o facă și instrumentele de producție pe care le au la dispoziție. Nu sunt și nici nu am ambiția de a fi cap de afiș. Mă simt mult mai aproape de Visconti și Brian Eno decât de Bowie“,a declarat el.



11 apr. 2017

Jamiroquai - Automaton

                                            




A fost o vreme când giumbuşlucurile solistului Jay Kay - dublate de pălăriile sale care parcă încercau să transmită un mesaj uşor desuet – au reuşit să creeze un soi de „iritare“. Deşi unele single-uri ca „Space Cowboy“ sau „Virtual Insanity“ m-au uns la suflet, „atitudinea“ degajată per ansamblu de Jamiroquai nu a reuşit defel să mă impresioneze. Percepţia s-a schimbat, ca în atâtea alte cazuri, după ce am avut ocazia să asist la un concert Jamiroquai, inclus în cadrul festivalului EXIT de la Novi Sad. Brusc, toate giumbuşlucurile personajului principal al acestui grup au trecut pe plan secundar, căci muzica a reuşit să atingă coarde sensibile. După şapte ani de pauză de la precedentul Rock Dust Light Star, era cât se poate de clar că „revenirea“ va crea vâlvă.
"Automaton" şi "Cloud 9", cele două single-uri apărute în preambulul acestei apariţii au reuşit să capteze atenţia fanilor, din motive diferite. Piesa „Automaton“ este un hibrid cât se poate de interesant între vechiul Jamiroquai şi arome de Daft Punk, cu o serie de „ruperi“ de ritm şi porţiuni neprevăzute care nu au cum să nu te ungă la suflet. Pe de altă parte, „Cloud 9“ pedalează pe felia funk-ului good old school demonstrând – dacă mai era nevoie – că trupa asta nu s-a îndepărtat defel de la rădăcinile acid – jazz, ci doar le-a updatat. „Shake it on“ dă un start viguros acestui album cu un soi de electro – future - funk din care nu lipsesc referirile sonore la inegalabilul Giorgio Moroder dar are şi un soi de „four to the floor“ atât de omniprezent în muzica dance din zilele noastre, fiind fără îndoială un alt highlight al discului. În ciuda titlului, „Superfresh“ nu face parte din cele mai reuţite momente ale acestui material discografic fiind un disco – pop destul de previzibil, dar următorul track „Hot Property“ reuşeşte să reîncline balanţa, fiind un happy – song care-ţi rămânne întipărit din prima în urechi. „Something about you“ are un interesant amestec de melancolie şi „hapiness“, care se propagă mai departe şi-n „Summer girl“. Un alt moment remarcabil este Dr Buzz, o piesă în care rădăcinile acid jazz se întrepătrund la marele fix cu vocea lui Jay Kay. Vorba cântecului „Vitamin“, pentru a degusta aşa cum trebuie acest track nu ai nevoie de absolut nicio vitamină, piesa fiind pur şi simplu adorabilă, iar finalul „Carla“ (un tribut pentru fiica de doi ani a solistului Jay Kay) este o excursie cât se poate de reuşită în snth – pop – ul de calitate: „Carla / Look what you’ve done to me /  You’ve made my life complete“.

Una peste alta, comeback-ul Jamiroquai este cât se poate de adorabil, fiind un amestec de jazzy funk condimentat cu beat-uri actuale, aromele disco a la Daft Punk fiind de nota zece. Se prea poate ca pentru amatorii de funk clasic, „tuşele“ moderne care se regăsesc în cele 12 piese ar putea fi considerate niţel deplasate, dar  „ghiveciul“ ăsta conferă cu adevărat savoare acestui disc. Care merită cu prisosinţă patru stele şi jumătate, fiind unul din cele mai interesante albume din felia „pop – funk“ din 2017.


5 iun. 2012

Jazzanova - Funkhaus Studio Sessions

Cronica Funkhaus Studio Sessions
In cazul in care as fi un muzician, dupa mai multe auditii ale acestui Funkhaus Studio Sessions as fi nevoit sa iau niste masuri radicale. Fie as sta cu urechea lipita de difuzor pentru a prinde fiecare  subtilitate, fie m-as apuca de goblenuri. Daca esti un meloman care te respecti si nu esti ingropat pana-n maduva oaselor intr-un stil anume, probabil ca stii de Jazzanova. Colectivul de muzicieni din Berlin care adesea e alintat ca „pionier in ale nu jazz-ului“ are vreo 17 ani in spate, si totusi acest Funkhaus Studio Sessions este discul cu numarul trei din istoria lor. Dupa cum ii spune si numele discul e executat in legendarul GDR Rundfunk Orchestra Studios din Estul Berlinului, iar vestea si mai buna este ca chestia asta a fost si filmata.

15 sept. 2011

Butterflies in my stomach - Magic Store

Asteptari: Butterflies in my stomach este un proiect care a luat nastere in primavara anului anului 2005 avand in componenta patru din fostii membri ai trupei Baba Novac. Magic Store este albumul lor de debut care cuprinde zece piese care totalizeaza aproape 50 de minute de muzica.

Rezultat: Am auzit de Butterflies in my stomach in cateva ocazii, dar mi-au picat cu tronc cand i-am vazut cantand piesa Lucrurile Bune in cadrul emisiunii Garantat suta la suta. Oamenii inoata in curentul numit nu jazz (sau acid jazz, daca vreti), un soi de ciorba in care inflexiunile clasice ale jazz-ului sunt amestecate cu saruri funk si sosuri groovy, topping-ul fiind asigurat de „minunatii“ electronice arhiprezente si-n downtempo sau trip – hop. Desi pe plaiurile unde exista cultura muzicala curentul asta e mega – trendy, pe la noi lucrurile stau cu mult altfel.

1 aug. 2011

Submotion Orchestra - Finest hour

Asteptari: Ce se intampla atunci cand sapte muzicieni britanici amesteca un sunet delicat de nu – jazz cu beat-uri dub si dubstep? Ia nastere of course, Submotion Orchestra, care arunca pe piata albumul de debut Finest Hour....


Rezultat: Pare a fi o regula: atunci cand muzicieni din zone stilistice diferite isi dau intalnire intr-un studio de inregistrari rezultatul e always benefic pentru urechile bine spalate! Gasca britanica de fata este alcatuita din producatorul si DJ-ul Ruckspin, tobarul Tommy Evans (component al trupei Gentleman’s Dub Club), trompetistul de jazz experimental Simon Beddoe, claparul Taz Modi, percutionistul Danny Templeman (care mai colaboreaza printre altii si cu Macy Gray), basistul  Chris ‘Fatty’ Hargreaves si cireasa de pe tort solista Ruby Wood.

18 mai 2011

Colin Benders and Eric Vloeimans - Kytecrash

Asteptari: Ce se poate intampla atunci cand doi trompetisti de marca se reunesc cateva zile in studio pentru un proiect cat se poate de eclectic? Colin Benders si-a facut debutul in 2009 sub numele de Kyteman, un proiect de jazz – rap care s-a bucurat de un deosebit succes in Tara Lalelor. Totodata Colin este un trompetist din zona pop/cross-over. Eric Vloeimans este unul din cei mai cunoscuti trompetisti de jazz din Olanda (care dealtfel mai demult i-a fost profesor lui Colin) iar Kytecrash este prima lor colaborare impreuna.

Rezultat: Pacat ca nu s-a inventat inca nota 11. Discul asta merita pe deplin acest calificativ. E un jazz mai altfel. E magic.

3 ian. 2011

V.A. - Sixteen Fucking Years Of G-Stone Recordings

Asteptari: Spre deosebire de DJ-eii profesionisti, o buna parte a melomanilor nici nu baga de seama casa de discuri inscrisa in interiorul vreunui CD sau vinil. Asadar daca numele de G Stone Recordings nu va trezeste nici o reactie, nu-i nici un bai. Insa in cazul in care numele de Kruder & Dorfmeister – cei care sunt creatorii acestui label – nu va rezoneaza defel, inseamna ca va puteti considera fericitii posesori ale unor lacune in cultura voastra muzicala.

Rezultat: Chiar daca in zilele noastre termeni ca „revolutionari” sau „deschizatori de drumuri” si-au pierdut din amploare gratie nejustificatei folosiri a acestora, atunci cand afirmi ca Peter Kruder si Richard Dorfmeister sunt doua legende ale muzicii nu ai cum sa fii privit cu scepticism de nimeni.

26 oct. 2010

Ninja Tune - XX

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”.
Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piata un boxset ce cuprinde nu mai putin de sase CD-uri. Cu ce fel de muzici se ocupa oamenii astia? Lista include electronic, alternative hip hop, instrumental hip hop, nu jazz, drum and bass si chillout. Aproape orice in afara de rock si pop, carevasazica.

Rezultat: Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne.Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Astazi printre numele lor de top ale lor se numara Bonobo sau Amon Tobin. Dar tot aici isi au sediul The Bug, Quemists, Jagga Jazzist, Roots Manuva, Coldcut, DJ Food, Diplo, Toddla T sau The Cinematic Orchestra. Marea parte a celor sase CD-uri incluse in acest boxset cuprinde piese noi sau remixuri exclusive realizate de nume grele ale muzicii electronice ca Autechre, Flying Lotus, Four Tet, Benga, 808 State, Mark Pritchard, Gaslamp Killer, Rustie, Zomby, Joker, Dorian Concept, Hot Chip sau chiar Kronos Quartet. Cele sase CD-uri nu sunt structurate pe „felii” adunand laolalta diverse influente ale muzicii electronice. Acesta este fara indoiala motivul pentru care aceasta super – compilatie este una de neratat. Poti auzi mostre de dubstep, drum and bass, downtempo, jazz sau ambient. Spectrul sonor variaza extrem de mult: de la superba I hear the drummer (Quincy & Yen Cuts Allstars) la Don t loose it (Quemists). Printre momentele deosebite ale boxsetului se numara hip hop – ul de calitatet etalat de Roots Manuva (de exemplu) sau chiar si blues-ul „electronic“ al lui Kid Coala sau The Heavy. Desigur, un boxset ce cuprinde peste 100 de melodii are nevoie de timp serios pentru a fi degustat pe indelete, dar categoric Ninja Tune 20 merita...

Recomandari: Musai de ascultat pentru oricine are pretentia ca i se poate aplica eticheta de open – minded atunci cand vine vorba de muzica. Ghiveciul de fata este unul care merita sa fie degustat pe indelete...

11 oct. 2010

Dan Berglund - Tonbrucket

Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion.
Dan Berglund, basistul care a fost prezent la Timisoara alaturi de celebra trupa suedeza Esbjorn Svennson Trio (E.S.T.) revine in atentia publicului alaturi de noul lui proiect numit Tonbrucket. Proiectul format dupa dezmembrarea E.S.T. - datorata mortii lui Esbjorn Svennson survenita acum doi ani – ii mai include pe Tomas Hallonste la pian, Johan Lindström la chitara si Andreas Werliin la tobe. Tonbrucket inseamna in limba suedeza „fabrica de sunete“ iar cele zece compozitii de pe acest disc creioneza cat se poate de exact aceasta sintagma.

Sister Sad, prima piesa a albumului este o “afacere” cat se poate de trista care spre mijloc are un apogeu interesant, “domolit” mai apoi printr-o instrumentatie minimala. Stetoscope in schimb aduce in discutie o tema orientata mai spre rock-ul Pink Floyd iar Valsul marinarului (Sailor Waltz) este o piesa cat se poate de simpla care pe parcursul a aproape zece minute aduce aminte de sonoritatile atat de familiare din E.S.T. Pianul acustic face o treaba mirifica accentuand pasaje cat se poate de variate. Fara indoiala cea mai “pop” piesa din aceasta excursie scandinavica ne este servita in piesa Gi Hop, care in acest context pare a fi un fel de “gluma” pusa la cale de muzicienii care au contribuit la realizarea acestui material discografic. The wind and the leaves este o alta mostra de sensibilitate dusa la maxim, cu intrepatrunderi curioase ale unor instrumente pe alocuri. Wolverine Hoods este si ea pe calapodul fostei trupe E.S.T. osciland delicat intre pianul acustic al lui Berglund si chitara mirifica a lui Lindstrom. Una din surprizele care adauga o savoare aparte acestui disc este Monstruos Collosus. Care incepe de parca ar fi ceva intre Black Sabbath si King Crimson dar reuseste sa pastreze un balans izbutit intre genuri. Song for E se inscrie printre cele mai delicate momente ale albumului. Si asta pentru ca absolut toate aranjamentele sonore (poate cu exceptia percutiei care pare pe alocuri monotona) reusesc sa formeze un conglomerat cat se poate de solid, piesa cu pricina putand fi inclusa in cele mai “slow”, dar de efect momente ale discului. Cold Blooded Music – dupa cum ii spune si titlul – este o mostra de experiment in taramul rock-ului al muzicii electronice si bineinteles a jazz-ului. Este o piesa dramatica cu reminescente a la Radiohead, o excursie interesanta in cotloanele mai multor stiluri. Waltz for Matilda, piesa care incheie aceasta excursie sonora adauga un pic de country acestui ghiveci sonor, iar chitara cat se poate de “rece” contureaza o piesa nitel prea lenta, dar cu mult sarm.

Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Trei dintre membrii acestui cvartet si-au adus aportul la conceperea acestor compozitii (exceptia facand-o tobarul Andreas Werliin) care exploreaza directii diverse ale muzicii moderne. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion.

Hadouk Trio - Air Hadouk

Instrumentele exotice au un rol aparte in aceasta feerie sonora: de la un nai din Armenia numit Doudouk la un fel de chitara bass facuta zice-se din piele de camila care se numeste hajouj. Prea multe nu sunt de spus despre cele 13 piese: oricine iubeste jazz-ul, rock-ul si ritmurile world va gasi o auditie mai mult decat placuta in aceasta noua aparitie a trio-ului. De bagat la urechiuta fara limita de varsta, nationalitate sau sex.
Pentru o calatorie in jurul lumii nu-ti trebuie nici pe departe 80 de zile dupa cum sustinea Jules Verne. E de-ajuns 60 de minutele, timpul cat dureaza cele 13 piese incluse pe noul album al proiectului francez Hadouk Trio, care reuseste gratie instrumentelor folosite sa ne duca din China pana-n Africa cat ai zice peste. Cu o mica oprire in Armenia, desigur. Hadouk Trio a cucerit o multime de aprecieri din partea criticilor si chiar si prestigiosul premiu Victoires de la Musique Jazz, fiind cunoscuti mai ales pentru materialele lor  Utopies si Baldamore. 

Aclamat ca unul din cei mai prolifici instrumentisti francezi, Didier Malherbe a inceput sa cante la saxofon la varsta de 13 ani, dupa ce l-a auzit pe Charlie Parker. Atractia sa vizavi de diversele fuziuni ale stilurilor muzicale a venit dupa ce a fost martorul unui concert al trupei Soft Machine, ceva mai tarziu punand la cale chiar un grup psych – rock numit Gong, alaturi de care a avut un succes deosebit. Dupa o serie de albume si colaborari, in 1994 alaturi de Loy Ehrlich a pus bazele acestei trupe, careia i s-a alaturat si Steve Shehan, un percutionist care in CV-ul sau are colaborari cu Paul Simon si Bob Dylan, printre altii. Restul este...sunet!

Cele 13 piese incluse pe Air Hadouk au cate putin pentru fiecare meloman. Muzica trio-ului nu si-a pierdut din savoarea africana. Asta nu inseamna ca aceasta calatoria sonora nu contine si arome din est. Ba chiar si ritmuri africane si tonalitati americane, intregul conglomerat fiind un mix eclectic de jazz cu rock si sound-uri din categoria world music.
Desigur instrumentele exotice au un rol aparte in aceasta feerie sonora: de la un nai din Armenia numit Doudouk la un fel de chitara bass facuta zice-se din piele de camila care se numeste hajouj. Prea multe nu sunt de spus despre cele 13 piese: oricine iubeste jazz-ul, rock-ul si ritmurile world va gasi o auditie mai mult decat placuta in aceasta noua aparitie a trio-ului. De bagat la urechiuta fara limita de varsta, nationalitate sau sex.

8 oct. 2010

Jaga Jazzist - One Armed Bandit

Aflati la al 5-lea album de studio, norvegienii de la Jaga Jazzist exploreaza lumea jazz-ului modern pe care il combina in special cu rockul progresiv dar si cu alte bunataturi. De consumat pentru amatorii de Garana dar si de cei curiosi de experimente.
Din capul locului, trebuie sa marturisesc ca nu sunt un consumator fervent de jazz. Si nici de progressive rock. Si totusi, perfecta imbinare a celor doua stiluri realizata de Jaga Jazzist m-a cucerit prin omogenitate, bun gust si substanta. Formatia alcatuita din nu mai putin de 9 membri vine din nordul Europei, un loc unde cel putin pe plan muzical experimentele sunt la ordinea zilei iar rezultatele de multe ori surprinzatoare. Evident, in categoria buna. One Armed Bandit este cel de-al 5-lea album de studio al acestei trupe.

Unul din principalele merite ale acestor norvegieni care au editat albumul la celebrul label Ninja Tunes este acela ca piesele lor nu sunt o simbioza simpla intre sunetele naturale si cele artificiale. Spre deosebire de armata de nume "indie" care jongleaza intre cele doua notiuni acestia reusesc sa le imbine intr-o maniera fulminanta. Fiindca totul pe lumea asta trebuie sa aibe o eticheta, m-as risca sa declar ca ceea ce produc oamenii astia pe acest disc este free jazz. Mai exact un ghiveci de jazz imbibat cu progressive rock, electro si chiar si elemente din drum and bass. Perfect constient ca eticheta este cat se poate de lamentabila, am sa va anunt ca fiecare ureche are libertatea de a percepe sunetele din gradina Jaga Jazzist dupa auzul propriu. Un lucru e clar: orice asocieri stilistice arondate acestui disc au darul de a sublinia maiestria acestuia, iar diversele "combinatii" apar intr-un mod cat se poate de neasteptat, pe nepusa masa.

Compozitorul principal al pieselor, Lars Horntveth a descris One Armed Bandit ca fiind un disc influentat de Fela Kuti, Frank Zappa, Wagner si sunetul scos de jocurile electronice instalate in locuri publice. Pe acest disc primeaza calitatea, nu cantitatea. De aceea din cele noua track-uri introducerea are doar putin peste 20 de secunde. Influentele progresiive rock se simt cat se poate de accentuat pe piesa care da titlul albumului. O excursie in lumea sonora a unor nume ca Yes sau Frank Zappa, pe alocuri nitel prea elitista, dar cu un vibe cat se poate de pozitiv. La mijlocul celor sapte minutele de jazz- rock spectrul sonor oscileaza nitel si in space - music pentru putin timp, dupa care piesa isi recapata magia prog - rock. Banafleur Overalt are un debut cat se poate de ambiental fiind extrasa parca dintr-un album din seria Buddha Bar, momentul culminant al acesteia fiind marcat de sonoritati de jazz trecute adeseori prin spectrul electronic al ecuatiei. 220 v Spectral este o piesa care te tine-n priza pe tot parcursul ei.
Una din cele mai "ciudate" piese de pe disc este Toccata care cu pianul ei nebun adauga la lista influentelor si nume ca Phillip Glass sau Steve Reich. In cazul in care nu sunteti adeptii muzicii experimentale e bine sa evitati aceasta piesa. Book of glass readuce pe tapet rock-ul progresiv iar Music!Dance!Drama va fi ci siguranta bine digerata de cei ibisnuiti cu jazz-ul clasic. Touch of Evil in schimb are o percutie de drum and bass cat se poate de evidenta fiind o imbinare izbutita de mai multe stiluri. In fapt este piesa cea mai diversa de pe acest disc, fiind in acelasi timp "aspra" si "melodioasa". E o melodie care are o atitudine rock vizibila cu ochiul liber, o incununare a diversitatii stilistice prezente pe One Armed Bandit, avand pe alocuri si elemente din furia electro a celor de la MGMT, trupa insirata si ea la capitolul influente de catre liderul norvegienilor.

Discul se adreseaza in mare masura curiosilor de o imbinare a retro jazz-ului cu cel futuristic. Se preteaza amatorilor de Garana si nu numai, fiind pe alocuri parca creat special pentru coloana sonora a unui film cu spioni din anii 60.

Aievea - Cinema

E un disc care merita degustat atunci cand ai o ora perfect libera. In care iti inchizi telefoanele, iti iei pozitia de ascultat si urmaresti filmul care are parti dureros de interesante, dar si momente de respiro. E cinema-ul Aievea pe care-l recomand tuturor celor care fac parte din categoria nemanelisti. Si inca ceva, e pe gratis!
Unul din cele mai interesante albume discografice romanesti ale sfarsitului de an 2009 apartine mesterilor de la Aievea, care sub umbrela de Cinema au adunat laolalta exact 13 piese din categoria nu jazz, downtempo si nitel trip - hop. Alaturi de timisorenii Tavi Scurtu (tobe) si Utu Pascu (sound designer si co - producator) Aievea ii mai inglobeaza pe Marta Hristea (voce), Vlaicu Golcea (electronice, keyboards, contrabas), Electric Brother (electronice, bass, chitara, instrumente acustice) si Casa Gontz (visuals). Cel de-al doilea album din cariera proiectului a fost lansat printr-un concert la Bucuresti, unde lumea care a venit cu un stick de memorie a primit piesele direct din mainile muzicienilor. Pe stick, of course. Dealtfel, Cinema este un album care se poate descarca legal si gratuit de pe internet, chiar de pe site-ul formatiei. S-atunci care este explicatia faptului ca Aievea n-a facut nici pe departe atata valva cat merita un asemenea eveniment? 

Poate singura trupa de calitate din Romania. Punct. Asa spune un fan Aievea la comentariile de pe myspace-ul trupei. Intr-o prezentare a Institului Cultural Roman facuta pentru un concert de-al lor la Bruxelles se spune ca avem de-a face cu o trupa electro - jazzy iar nucelul trupei cuprinde "cei mai inovativi muzicieni tineri din Romania. "Ei apartin noii generatiei de muzicieni care dupa 1989 au adus chestii noi in scena muzicala gri a acestei tari". Dincolo de clasificari, incadrari si laude mai mult sau mai putin meritate, Aievea pare sa umple un vid proeminent in tara noastra. Felia de nu jazz (spuneti-i si downtempo, daca vreti) e minunata dar lipseste cu desavarsire. E drept, au existat si inca mai functioneaza cateva initiative in acest sens. Doar ca, din varii motive acestea n-au reusit sa intre in atentia publicului larg. Ar fi nedrept aici sa nu-i amintim pe timisorenii de la Brigada Artistica Urbana (B.A.U.), care desi au nu mai putin de 15 ani de existenta  nu au reusit sa puna la punct decat un singur album, Dispersia, acu vreo opt ani de zile.

„Aseaza-te comod pe canapea, cu picioarele sub blanita, cu un paharel si o carte in mana. Apoi, ca la cinema, traieste citeva povesti spuse de Aievea, intr-o atmosfera ireala. Pentru oameni care au chef sa mai scape putin de bubuiala din cluburi, de zgomotul strazii, de nervii de la birou si de stresul cotidian. Criza o sa treaca. ”Te ajutam si noi!”, spune Electric Brother. Pe buna dreptate, fiindca Cinema ocoleste cu buna stiinta canoanele actuale de prin tarisoara noastra si ofera o excursie care include printre altele si mirifice sunete de pasarele in linistita "Crazy“ sau o adevarata atmosfera de lounge in „It happened last“, piesa care ar putea fi dealtfel si lait - motivul acestui disc. In sfarsit s-a intamplat! Era nevoie.
Desi prea multe secvente din acest cinema au loc in categoria " Adagio“, din fericire avem si bucati in care echipajul urmeaza sfaturile lui Fatboy Slim, adica "push the tempo". Joy of life este un manifest foarte bine construit, cu multa substanta iar Red este un alt exemplu de "voiosie" imbibat putintel in acid - jazz-ul a la Jamiroquai si stropit cu putintel funk chiar, rezultatul fiind unul cat se poate de adorabil. Din categoria Slowly remarcam piesa cu acelasi nume iar undeva in fundalul melodiei Traces descoperim cateva amprente de Massive Attack si chiar Portishead, lucruri care evident nu pot decat sa fie decat imbucuratoare. Inconfundabilul stil al lui Tavi Scurtu este omniprezent in ultima piesa a albumului Turn back time, care are "lipici" serios fiind un veritabil power play. Fiecare piesa adauga cate o secventa aparte acestui cinema, filmul fiind unul care are un mesaj jazzy. 


In multe momente ale auditiei discului Aievea ti se par foarte tangibili, de parca ar fi undeva langa tine. Vocea solistei Marta oscileaza cat se poate de "corect" fiind pe alocuri serafica alteori fierbinte.. Intreg conceptul Aievea este unul demn de urmarit, chiar daca mai exista si mici hibe. Probabil ca procentul dintre "slowly" si "energie" ar merita sa fie schimbat. Probabil ca daca ar fi fost realizat in conditii "pentru afara" si mixajul si implicit sound-ul discului ar fi fost altul. Cu toate acestea, probabil avem parte de cel mai bun album al anului la categoria downtempo, trip hop, jazz modern. Drept e ca niscaiva concurenta in acest domeniu ar fi cat se poate de benefica. Si nu ma refer aici neaparat la concerte, unde lucrurile de bine de rau se mai misca, ci la albume discografice. Aievea este un disc pe care merita sa-l asculti doar atunci cand ai o ora perfect libera. In care iti inchizi telefoanele, iti iei pozitia de ascultat si urmaresti filmul care are parti dureros de interesante, dar si momente de respiro. E cinema-ul Aievea pe care-l recomand tuturor.

6 oct. 2010

Incognito - Transatlantic RPM

Asteptari: Desi au ajuns sa serbeze trei decenii de activitate muzicala, britanicii de la Incognito (care anul acesta au scos si un DVD aniversar) n-au reusit niciodata sa intre in categoria acelor trupe aflate pe buzele tuturor. Trupa a debutat in 1981 cu un album numit Jazz Funk, iar Transatlantic RPM este al 14-lea material discografic, asta daca nu punem la socoteala numeroasele “live”-uri si compilatii.

Rezultat: Transatlantic RPM este un disc care are toate sansele sa merga direct la sufletul melomanilor care au auzit vreodata de acid jazz. Si pentru fanii trupei Brand New Heavies. Discul e un buchet de flori clasice, dar mereu surprinzatoare. Care include colaborari cu Leon Ware, Christian Urich din Tortured Soul, Mario Biondi, rapperul Luckyiam. Si chiar si Chaka Khan, la doua piese!

Fiindca lucrurile bune debuteaza in aceeasi maniera, deschiderea albumului ofera un regal de zile mari, in cover-ul Lowdown (dupa Boz Scaggs). Nu doar fiindca oaspetii piesei sunt Mario Bondi si Chakha Khan! Deosebit de percutanta e Everything that we are care este imbogatita prin prestatia rapperului Luckyiam. Spre deosebire de „altii” care recurg la amestecuri de stiluri, cei de la Incognito o fac intr-un stil propriu, fara a altera defel aromele funk incadrabile in categoria „clasic“. Amatorii de excursii in trecut vor avea placerea sa descopere o voce pur si simplu superba in piesa 1975 - Joy Rose Bluey iar Line in the sand  e la fel de interesanta nu doar prin prisma faptului ca beneficieaza de prestatia lui Leon Ware. Cel care pe langa voce se mai poate lauda  ca fiind unul din compozitorii de succes ale unor hituri cantate de Marvin Gaye sau Michael Jackson. Cireasa de pe tort este insa Gotta, un moment rarisim in care  Ursula Rucker face minuni. Pe langa faptul ca are un timbru vocal din categoria „neobisnuit”, Ursula are un rol de MC-ita. Sau ceva de genul, avand in vedere ca e cunoscuta drept „spoken word artist”. O artista a cuvantului, un fel de Gil Scot Heron la genul feminin, daca vreti.  Printre celelalte momente care merita a fi consemnate se numara si Put a little love in your heart, in care pentru cateva secunde te intrebi daca vocea lui Tomy Momrelle este o copie a lui Stevie Wonder sau nu. Indiferent de raspuns, melodia pur si simplu e de nota zece.

Jean-Paul "Bluey" Maunick, „creierul” proiectului Icognito este considerat unul din oamenii care au facut ca acid jazz-ul britanic sa reizste in ultimii 30 de ani. Si totusi, albumul de fata este unul situat in zona funk, soul, jazz si ofera momente remarcabile. Instrumentatiile sunt slefuite cu mare atentie si pe alocuri pot crea impresia unui deja – vu. Nu mai putin adevarat este si faptul ca materialul schioapata nitel pentru aceia care sunt adeptii „combinatiilor” intre nou si vechi. Cu toate acestea, Transatlantic RPM este un disc cat se poate de onest. Iar dupa auditia lui iti dai seama care e secretul pentru care Incognito a rezistat trei decenii in industria muzicala!

Recomandari: Pentru toti aceia care stiu ce inseamna old school soul, funk, disco, hip-hop and jazz fara a se consulta cu Wikipedia!