Asteptari: Daca n-ati avut contact cu scena rock timisoreana in ultimii sapte ani s-ar putea sa nu fi auzit de baietii de la Persona. Exact ca si cel mai recent album al celor de la Implant si acest disc a fost scos la casa de discuri germana EMG cu un booklet frumusel si in conditii grafice decente. Normale in orice tara asijderea. Carevasazica in conditii exceptionale pentru tarisoara noastra, cea in care casele de discuri “mari” scot albume ca supliment al unui ziar, fara carticica si uneori invelite intr-un pliculet din acela care se gaseste la supermarket….
Rezultat: Suburbia Afterlife este fara nici o indoiala un album de exceptie pentru piata romanesca. Dincolo de patriotismul local pe care oricat as vrea sa-l indepartez nu am cum sa-l extirpez, discul acesta merita sa fie considerat o piatra de hotar in industria noastra muzicala care, trebuie sa recunoastem, sufera de multe hibe. Principalul merit pentru care Suburbia Afterlife merita toata consideratia este acela ca luat per ansamblu este un disc bine realizat, muncit si plin de substanta. Nici nu e de mirare, avand in vedere ca baietii au avut de ales dintre vreo 40 de compozitii scrise de-a lungul celor sapte ani.
Chiar daca eticheta de brit – pop nu este una pe placul membrilor formatiei atunci cand vine vorba sa-si decrie muzica, e mai mult decat posibil ca aceasta sa defineasca cel mai bine stilul timisorenilor. Chiar de la primele riff-uri ale piesei Momentary lack of passion, piesa care deschide albumul, ascultatorul este “lovit” de niste acorduri asemanatoare cu Common People – ul celor de la Pulp. Refrenul deosebit de usurel al piesei – pigmentat de “la la la”-urile de rigoare – confera o aura de posibil slagar pentru compozitia care – vorba textului ei – reuseste sa dea un ton de “good vibration“. People on the move aduce in ecuatie un aer nitel retro din epoca Inspiral Carpets. Head on the door si On the screen pastreaza feeling-ul de midtempo, care pregateste ascultatorul pentru “joaca” mai agresiva. Honey Bunny Blues ia un start a la Primal Scream si se recomanda a fi unul din cele mai izbutite momente ale discului. Unicul minus al acestei piese il reprezinta lipsa unui keyboard, care fara indoiala ar fi colorat mult mai bine stilistic acest moment cat se poate de inspirat. Dependency are un refren cat se poate de saltaret, iar un alt diamant sonor este A ride on Lovestreet cu ale sale sound-uri a la Manic Street Preachers are “lipici” instant. Kitchen Song si The Telephone “curg” cat se poate de natural. Din pacate, unica piesa care depaseste sase minute ca si lungime, Suburbia Afterlife, nu reuseste sa convinga. Personal m-as fi asteptat ca mai multe piese sa mearga pe filonul acesta “mai experimental” al trupei…
Influentele Pixies sau The Smiths (care la urma urmei au fost nume trecute ca influente si pentru pleiada de formatii din brit – pop) sunt omniprezente pe debutul timisorenilor iar Suburbia Afterlife merita sa intre in posesia oricarui meloman care se considera rocker in tara asta. Fie ca il numim brit – pop sau indie sau orice altceva, muzica celor de la Persona sade bine in peisajul autohton.
Pentru ca n-ar fi fair play sa nu amintesc si minusuri, nu am cum sa remarc o “strategie” care personal nu mi se pare potrivita. Aceasta cu piesele cantate exclusiv in limba engleza. Persona are nevoie (si) de piese in limba romana din mai multe motive. Unul este acela ca nu toti cei aflati in tabara potentialului public au absolvit Cambridge-ul pentru a percepe nuantele textelor. Dar principalul motiv este altul. Atunci cand o trupa timisoreana scoate un disc in Germania cu piese in limba engleza, invariabil o buna bucata a target-ului acestui disc este “piata de afara”. Lasand patriotismul local la o parte, trebuie sa recunosc ca “afara” exista o sumedenie de trupe de genul Persona. Poate mai bune. In orice caz concurenta e de zeci de mii de ori mai tare. In cazul in care baietii vor intelege faptul ca target-ul lor principal ramane spatiul carpatic si se vor conforma compunand si in limba noastra neaosa, avem sansa sa asistam la o trupa care va face valuri. In tara. Pe buna dreptate, dealtfel.
Se prea poate ca muzica celor de la Persona sa nu fie mega – prietenoasa in mod instant. Suburbia Afterlife necesita o ascultare mai aprofundata dar te rasplateste in final. E ca un joc de noroc, desigur, dar unul care merita sa fie jucat. E o muzica placuta, chiar daca carcotasii pot comenta ca “afara” acest stil a facut valuri in anii trecuti. Persona sunt actori si cel putin jumatate din secretul unei interpretari meseriase consta in alegerea rolurilor potrivite. Avem asadar zece povesti sonore scrise si interpretate fabulos. E drept, in ultimii ani industria muzicala ne ofera prea multe pachete de nostalgie si trenduri vechi reimpachetate frumos si botezate “acruale”. Persona nu exceleaza in explorarea unor teritorii noi, dar isi spune povestea intr-un mod dragutel. Vizavi de ceea ce se canta la noi in tara, e un disc de exceptie, daca e sa comparam cu “restu lumii” am putea fi mai moderati in acordarea calificativelor…
Recomandari: Merita fiecare banut, indiferent care particica a rock-ului va face sa vibrati mai tare. Poate fi ascultat chiar si de consumatorii de pop, n-are contraindicatii, “curge” snur. Persona e “hot” desi n-are texte de genu Like you do it Lïke a women.