29 dec. 2022

ABRA - O muză perfectă

 


Oare, ce este mai important: autenticitatea sau inspirația artistică? Cheia supraviețuirii și înfloririi oricărui gen muzical este cât de bine se poate reînnoi, cum poate dobândi o nouă față fără a-și nega propriul trecut. În plus, e indicat ca orice stil să-și mențină elementele muzicale distinctice, cele care  separă genul cu pricina de restul lumii. În cazul formației ABRA secretul este consecvența.  Fie că numim chestia asta folk rock, pop rock sau soft rock, combinația de versuri inspirate și aranjamente așijderea reușesc să atragă publicul setat pe aceste amănunte. Din fericire nu-și propun nici în ruptul capului să capteze atenția celora pentru care muzica este o înșruire de clișee actuale, fuste scurte si texte imbecile. Se prea poate ca pentru mai tinerii ascultători sound-ul discului să fie oarecum înțepenit undeva în trecut, dar aranjamentele-s diverse și un aport special la acest capitol îl au și șlefuitorii (colaboratorii) discului. 

Chiar dacă Cicero spunea  la un moment dat că atunci ”când armele vorbesc, muzele tac”, aici nu e cazul. Varianta inițială a acestui dicton făcea referire la faptul că pe timp de război legile cad în plan secundar. Din nefericire, avem un război la nu foarte mare distanță de noi. Din fericire, mai avem și muze. Unele chiar perfecte. 

Orice album care începe cu cuvintele „Ce bine-i cu tine/Ce bine-i cu noi/ Tu oferi emoțiii/Eu fac tărăboi/“ promite o doză serioasă de entertainment urechilor avizate. Muza perfectă cu care se deschide discul este urmată de „Complici“ , o piesă ușor melancolică în care versurile au o rezonanță aparte („Se mișcă lumea-n sus și-n jos,/Stau neclintit, sunt de prisos./Ea-i încă aici; adio, frici!/Suntem complici“) și „Scoate-mă din trup afară“ , balada care este fără îndoială unul din punctele de referință ale albumului.  Aerul de 80s al pieselor este cât se poate de pregnant în melodia „Divin“ care nu are cum să nu-ți amintească de Abracadabra de Steve Miller Band și care deține și ea niște versuri adorabile ca „Mă întreb: sunt fericit?/Asta sună stupid;/Sunt doar ipocrit, deși sunt divin“.  Un alt moment de referință al albumului este „Mutarea în plic“ iar bucata numită Noblețe atacă cât se poate de special vremurile noastre burdușite cu fake news-uri pe rețelele de socializare:  „Internetu-i fals; descoperi doar orori,/Vedem doar animale și ghivece de flori,/Poze întunecate cu niscaiva culori,/Dar există o șansă să descoperi comori“. Piesa care închide acest album este o descriere șăgalnică a leneviei căci ne spune că „Ulterior s-a dovedit/Că cei ce-s puși pe lenevit/Nu sunt tocmai epigoni,Au surplus de neuroni“. 



Muza perfectă a celor de la ABRA este una cât se poate de sinceră. Nu e nicium „fata de la pagina cinci “, dar are ceva aparte. Discul bubuie de naturalețe, bun gust, umor și e inspirat. Poate fi consumat de  cei care apleacă urechea la creațiile lui Alexandru Andrieș sau Nicu Alifantis, de exemplu. Merge la fel de bine și pentru cei care vor să descopere o muzică românească sinceră și naturală, ambalată  corespunzător. 

Și pentru că am ajuns și la ambalaj, ABRA înseamnă Adrian Schwartz-Dinu, Christian Podratzky și Valentin Potra. La fel de importanți sunt și șlefuitorii (colaboratorii)  de pe muza perfectă:  Uțu Pascu - sound engineer, Horea Crișovan - guitars, mastering, Doru Apreotesei - keyboards, mastering,  Mirela Iacob & Dana Borteanu - backing vocals. 


22 dec. 2022

Marxist Love Disco Ensemble – MLDE

 


Dacă e să etichetăm pe scurt….muzică de dans care produce frământare. Cam asta eceea ce încearcă să ofere Marxist Love Disco Ensemble în albumul de debut numit MLDE. În spatele acestui proiect stă un tobar italian pe numele său Paulo Volkov , iar albumul a fost înregistrat cu câțiva muziiieni din Croația și Slovenia într-un studio din Ljubljana.

Desigur, chestia asta n-are cum să nu-ți ridice semne de întrebare. Începând de la titulatură. Și da, se regăsesc pe ici pe colo și câteva chestiuni politice. Folosite desigur pentru a capta atenția auditorului. Este aici o piesă Brumaire (care face referire la o lucrare celebră a lui Karl Marx). Dar găsim și un manifest, care ne spune că că „potremmo ballare, disco feels so good marxismo sociali liberamo tu“. Piesa asta „Manifesto“ are la refren „disco socialista“ și a fost scrisă ca un răspuns la melodia elvețianului  Patrick Juvet „I Love America”. Dincolo de povești marxiste și minorități oprimate muzica ce se revarsă din boxe la audiția acestui disc este plină de voioșie și groove-uri țopăitoare.



„Material“ de exemplu te introduce într-o lume misterioasă în care cuvintele întregesc un peisaj aparte astfel încât te trezești fredonând „Surplus value has no case / Workers own the means in place/ Occupy what you don’t own / Teer all the things that you disown“. Tot albumul te duce cu gândul la discotecile comuniste pe care le-am prins și unii dintre noi, dar felul în care au fost croșetate piesele este unul cât se poate de actual, chiar dacă se spune că toate instrumentele folosite la înregistrările melodiilor sunt analogice. Poate pentru unele urechi neobișnuite cu sound-ul disco al deceniilor trecute ciorba asta pare oleacă prăfuită, dar cu siguranță discul ăsta e unul remarcabil. Are arome Daft Punk sau Yellow Magic Orchestra. Pare arhaic,  dar toate piesele sunt modelate în ceva nou, care dă senzația de fascinant. Este pe alocuri lo – fi și conține trompetă, saxofon, chitară și sintetizatoare din era Jean Michel Jarre amestecate într-o chestie super adorabilă.

Ultima piesă inclusă pe disc e o parodie scoasă parcă din coloana sonoră a unui film SF de prin deceniile trecute în care aflăm că vocea MLDE este una importantă. Mai mult chiar….robotul ne anunță că muzica asta e „agitational dance music“….Eticheta asta descrie cât se poate de real genul muzical inventat de ansambul ăsta misterios cu sediul în orașul italian Bologna care își trage seva din învățăturile lui Marx…..



17 dec. 2022

Nina Hagen - Unity

 


La unsprezece ani distanță față de precedentul ei album Volksbeat (care conținea numai melodii în limba germană), Nina Hagen a lansat zilele acestea discul „Unity“. 

Artista care și-a inceput cariera în trupa Automobil și a devenit un sinonim al noțiunii de „excentric“ grație albumului Nina Hagen Band în 1978 reușește și de această dată să fie la-nălțime, la fel ca tot ce a lansat în carieră. Spre deosebire de o bună parte a muzicii care este catalogată în zilele noastre cu titulatura de „excentrică“ Nina Hagen a știut întotdeauna să fie o figură aparte și să facă spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu mă credeți pe cuvânt ascultați oricare single al ei de la începuturi sau chiar și versiunea ei la Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode. 

Încă din prima piesă a albumului, „Shadrack”, e clar că discul ăsta nu seamănă cu nimic din ce ai ascultat în ultima vreme. Piesa a fost compusă în anii 1930 de compozitorul Robert MacGimsey și a fost cântată printre alții și de Louis Armstrong, Sonny Rollins sau  Beastie Boys, dar versiunea aceasta capătă originalitate prin câteva inserții de electro – funk care o fac adorabilă. Se poate spune că pe alocuri, textele pieselor din Unity sunt nițel stângace. Banale. Însă vocea solistei, care poate fi considerată un instrument muzical în adevăratul sens al cuvântului compensează aceste minusuri. 

În cea de-a doua piesă a discului, „United Women of the World“ aflăm că „We're fighting first for our family/We're fighting for our dignity/Virtuous woman fighting for our rights“. Dincolo de textul mai puțin inspirat piesa are valoare și pentru că este realizată alături de Liz Mitchel și Lene Lovich. Prima dintre ele a făcut parte din formula originală a Boney M (cu care a concertat chiar și la Timișoara) iar Lene Lovich este o figură emblematică a new wave-ului care a cunoscut faima în 1979 grație single-ului Lucky Number. Și piesa care dă titlul albumului are un nume cât se poate de greu la colaboratori. E vorba de unicul George Clinton, care-și pune amprenta din plin aici. Piesa a fost compusă ca un omagiu mișcării Black Lives Matter  și dincolo de ideea de „make love not war“ este încărcată de vibrații pozitive căci „Let's enjoy the unity in our community/There is no room for negativity/Positive vibrations/ Surround the world's nations“,. 

Cover-ul după 16 tons, piesa lui Merle Travis din 1947 nu se încadrează în momentele reușite ale discului, dar „Atomwaffensperrvertrag” este dincolo de titlul ei un punct de referință. Cam câte piese există oare în lume care au titlul de „Tratatul de non-proliferară nucleară“? Melodia e un colaj sonor retro futuristic în care limba germană e amestecată en-gros cu cea engleză și referirile la pșoliticieni și cronicari de știri sunt mirifice. Revenind la momente ciudate, ajungem la “Die Antwort Weiss Ganz Allein der Wind” . Nu trebuie să știi prea multă germană ca să realizezi că melodia asta e un cover după celebrul “Blowin’ in the Wind” a lui Bob Dylan, dar versiunea asta sună cât se poate de prost și putea fi lejer sărită din tracklistul Unity. 

Redemption Day este un alt moment remarcabil al acestui disc. Compoziția (care are la bază piesa cu același titlu de Sheryl Crow) este construită pe o structură cât se poate de simplistă care seamănă oarecum cu scheletele muzicale folosite de U2 de exemplu iar refrenul There's a train/That's heading straight/To Heaven's Gate/And on the way/Child and man/And woman wait/Watch and wait/For redemption day“ are menirea să te tulbure.“Open My Heart (Dinner Time,) este un soi de Prince cu voci bolborosite adăugate peste o linie de bas ucigătoare, iar finalul albumului este cât se poate de surprinzător. Orice artist din lumea asta care încheie un disc cu o piesă care are textul „Days are long/Nights are too/I'm sitting here wondering/Where are you/Don't know what it's coming to/It doesn't matter now“ are toate șansele să dea greș. Nu e cazul Ninei Hagen care aici cântă alături de  Bob Geldof un soi de country – blues – folk acustic  care pur și simplu este mistic. 

O sumedenie de artiști vechi trăiesc nostaglia discurilor comeback cu mai mult sau mai puțin succes. Așadar…mai  era nevoie de un album Nina Hagen în 2022? Dacă ești nevoit să cauți pe Wikipedia cine e Nina Hagen răspunsul concis este nu. Pentru ceilalți este o audiție mișto și necesară. 




15 dec. 2022

Bon Voyage Organisation - (Loin des) Rivages

 


Închide-ți ochii și imaginează-ți că ai pășit într-un sanctuar al liniștii și introspecției. Cam asta se întâmplă după audița celui de-al treilea album al francezilor care-și spun Bon Voyage Organisation, oameni care demonstrează o acumulare incredibilă de talent în slujba muzicii. 

În cazul în care asculți doar finalul celei de-a doua piese incluse aici  - „Yuseef (Trouver le soleil dans chaque jour de pluie)“ – ești tentat să crezi că oamenii aceștia abordează un jazz experimental de genul  celor de la The Comet Is Coming. La o audiție mai atentă a albumului constați că artificiile sonore inserate în cele zece piese îți zugrăvesc în fața ochilor o frescă medievală care tocmai a fost restaurată și și-a recăpătat coloritul inițial. Tratamentul la care a fost supus stratul pictat include serioase porțiuni de nostalgie/melancolie specifice coloanelor de filme îmbogățit însă cu exuberanțe din zona muzicii electronice actuale. 

Omul care se află în spatele conceptului Bon Voyage Organisation nu este tocmai necunoscut în țara care are ca imn oficial La Marseillaise. Pe numele său Adrien Durand, artistul este cunoscut pentru abilitatea sa de a aduce laolaltă muzicieni din diverse spectre pentru creearea unui tot unitar. Compozitor, producător , clăpar, inginer de mixaj, cu serioase cunoștințe despre tehnicile de înregistrare și dialoguri în jurul compozițiilor, acesta a cochetat nițel și-n zona pop cea mai notabilă aventură a sa din acest tărâm fiind munca sa alături de Amadou & Mariam. 

Senzațiile transmise de piesele astea sunt multiple. Les Pêcheurs te poate catapulta în sunetele Pink Floyd, în timp ce „Apacheta“ este o excursie în lumea imaginată de Brian Eno care răsună dintr-un castel de pe Valea Loarei ca și Chenonceau. „Pyramis“ dincolo de feelingul ei de samba futurist conține o sumedenie de aranjamente distincte care îți pot aminti de superbul disc „Promises“ realizat de Floating Points împreună cu Pharoah Sanders și  The London Symphony Orchestra Principala diferență aici este aceea că francezii favorizează expresia vitală a instrumentelor naturale apelând la tehnologia digitală într-un mod cât se poate de minimalist, cum se întâmplă în superba „Et S”Éveillent” . Unii spun că principala caracteristică a aromei muzicale franceze este faptul că aranjamentele sunt cât se poate de erudite și „reci“ dar aici totul se învârte în zona muzicii sensibile și eminamente senzuale. Alții ar putea fi tentați să găsească eventuale paraele între Bon Voyage Organisaton și Michel Berger, dar indiferent de etichete, muzica asta provoacă o revelație. Inclusiv prima piesă a albumului care este un cover după Naima de John Coltraine. 

Deși aparent e e un soi de tres jolie nu jazz, muzica asta poate fi ascultată și de fanii Air sau Kraftwerk. Există desigur o sumedenie de artiști care au estompat cu curaj granițele dintre acustic și electronic și care au amestecat într-un mod izbutit forma cu haosul. Ceea ce răsună aici este un sound cosmic cu sunete incitante și remarcabile și un melanj incredibil dintre clasic și modern, cum rar ți-e dat să asculți în zona muzicii numite ambientale. 

Laitmotivul special al acestui disc este armonia prin muzică. (Loin des) Rivages a fost înregistrat timp de trei zile într-o structură live, cu 13 muzicieni aflați în aceeași cameră și poate și de aici are acest parfum aparte greu descriptibil prin cuvințele. 

Ai putea crede că muzica asta se adresează unei anumite categorii de oameni. Într-un interviu acordat presei franceze, Durand a declarat însă că nu e cazul să fie numit elitist. „Cuvântul  nu mi se potrivește, pentru că implică o excludere. Ce este o elită când vine vorba de muzică? Nu simt că fac muzică elitistă. Fac muzica pe care vreau să o fac, nu este nimic complicat. Mă văd mai mult  ca o interfață între artiști, muzica pe care încearcă să o facă și instrumentele de producție pe care le au la dispoziție. Nu sunt și nici nu am ambiția de a fi cap de afiș. Mă simt mult mai aproape de Visconti și Brian Eno decât de Bowie“,a declarat el.



13 dec. 2022

Dora Gaitanovici - Descântec

 


În orice țară în care manelele nu-s degustate atât de feroce precum la noi, albumul de debut semnat Dora Gaitanovici ar intra fără tăgadă în topul celor mai bune zece apariții discografice autohtone rock ale anului în curs. Fiindcă la noi lucrurile stau altfel există posibilitatea ca discul ăsta să treacă neobservat pentru populația care se hrănește cu gunoaiele care ni-s servite pe post de muzică. Din fericire, mai există și urechi responsabile care pot aprecia lucrurile frumoase, în speță combinația dintre rock și mitologia populară, aceasta din urmă incluzând deloc surprinzător personaje ca Ana și Manole. Și chiar și plante, de exemplu „Cynanchum vincetoxicum”. Chestia aia care se zice că face bine atât necuvântătoarelor cât și bipezilor pe care mai toți o știm de „iarba fiarelor” și care își face apariția în textul care dă titlul acestui album, Descântec. 

Se știe că din cele mai vechi vremuri muzica rock s-a pupat foarte bine cu o serie de alte genuri muzicale. Filonul ăsta etno pe care au pășit și mulți alții e folosit altcumva de către solista născută în Buzău. Deși armoniile muzicale specifice populare persistă pe majoritatea pieselor, acestea ajung la urechile ascultătorilor sub o formă foarte discretă, acesta fiind și unul din atu-urile pentru care albumul acesta e remarcabil. Basmele și descântecele din negura timpurilor sunt updatate la versiunea 2022 și spre deosebire de alții care navighează în aceeași barcă, aici e vorba de rock sănătos, fără brizbrizuri trendy din alte genuri. Descântec are un concept și o voce superbă, iar fiecare notă de aici inspiră bună dispoziție. Să fim bine înțeleși: ceea ce răsună pe Descântec nu e ceva ieșit din cale de afară de inovator, dar face parte din categoria aceea de discuri care transmit sentimente colorate. 

Se prea poate ca atunci când asculți acest album să-ți amintești de reprezentantele sexului frumos care și-au făcut apariția în scena rock autohtonă. Cum ar fi fetele care-și spuneau Catena ș-al lor hit Hopatina sau altele.  Și pe drept…îți pui întrebarea cum ar fi fost dacă în vremurile de dinainte de inventarea MP3ului patria noastră ar fi avut libertatea de exprimare pe care au avut-o vecinele Yugoslavia sau Ungaria? Categoric peisajul ar fi arătat altfel. Revenind la actualitate, înainte de a deveni cunoscută marelui public datorită Eurovisionului sau a concursului Vocea României, Dora Gaitanovici a intrat pe radarul melomanilor din vestul României grație colaborării ei cu timișorenii de la Thy Veils. Mai apoi a urmat o altă formație de pe Bega care poartă numele de Implant pentru Refuz și…povestea e cea știută. Interesant este că Dora a cochetat nițel și cu așa numitul mainstream de pe la noi cântând cu nume ca Irina Rimes. Care este una dintre persoanele care au avut un adevărat impact în viața ei și care a ajutat-o să aleagă drumul pe care este acum. Din fericire, latura dance a solistei Irina Rimes nu-și face apariția pe albumul de debut al solistei buzoience care printre altele a susținut un concert magnific alături de Implant pentru Refuz și orchestra Filarmonicii Banatul la show-ul IPR Simfonic. din Timișoara. 

Orice album românesc care începe cu versurile „Mâine  voi ridica lumea mea/Doar cu tine de mâna-aș putea/Să-nalț  mândre castele/Să duc turnuri pân-la cer ca-n visele mele“ are nevoie de o atenție specială, căci e clar ca lumina zilei că Dora nu abordează lyrics-uri de genul  celor care se regăsesc în melodiile cele mai ascultate prin țărișoara noastră.  „Soarele“ cu al ei iz de Implant pentru Refuz are schimbări dese de ritm, iar clapele din mijlocul bucății îi conferă o magie aparte iar „Moldoveanul“ – cu al ei text „ Am vrut să întreb pe cineva / Dar nimeni nu știe unde e primăvara mea“ îți poate aminti de superba piesă cântată de Anouk  care poartă numele de „Nobody's Wife“. 

Dacă tot am ajuns la influențe, pe ici pe colo în anumite porțiuni vocea solistei te poate duce cu gândul la nume ca Tori Amos ( în piesa „Luna“) sau Alanis Morisette. Lista ar putea fi completată și  cu Sharon Van Etten . Și chiar și Gwen Stefani, Kim Deal sau PJ Harvey, dar mă voi opri aici… pentru că fiecare ascultător are șansa să descopere similititudini cu alte nume ascultate de-a lungul vremurilor. Dincolo de textele care amintesc de ofrandă, iubire neîmpărtășită sau tinerețe fără bătrânețe („Făt Frumos“), ceea ce se vede de la o poștă este că muzica asta a fost concepută cu suflet. Îmbinarea  dintre conceptele clasice pe care e clădit acest album și lyrics-urile cu tentă actuală dau un aer de junețe, iar pe plan stilistic chestia asta se materializează și cu sound-uri a la Paramore. Totuși, pe alocuri dacă asculți doar pasajele de flaut ai impresia că oamenii aceștia au ascultat și ceva Jethro Tull, iar din când în când ți se poate năzări că asculți chiar pasaje din zona celor de la Porcupine Tree. 

Nu am cum să închei această cronică fără a face o mențiune aparte.Care se poate încadra la categoria „nu totul e pierdut“. Se știe că posturile de radio comerciale din țara noastră excelează în promovarea unui anume fel de muzică. Fie că-l numim bubbgle gum sau altcumva e clar despre ce e vorba. Ei bine, pare-se că Dora Gaitanovici a picat cu tronc unuia din aceste posturi. E vorba de radioul cu pupici, care spre surprinderea subsemnatului o sprijină și o promovează pe Dora. Pentru asta jos pălăria. Sper să nu fie „excepția de la regulă“  și pe viitor și alți creatori de playlisturi de la radiourile astea „mari“ să mai schimbe registrul. Fiindcă pentru sănătatea mentală a fiecărui biped de pe această planetă este indicat să se consume muzică bună de cel puțin două ori pe zi. Iar Dora Gaitanovici cu al ei album de debut se înscrie categoric în categoria asta. 




10 dec. 2022

Cserepes - Nachtmusik

 


De dragul preciziei e bine să menționez din start că ceea ce face Cserepes Károly – principalul vinovat pentru apariția acestui disc apărut la sfârșitul anului 2021 – poate fi inclus în ideea deloc nouă de a îmbărca melodii populare din arhive în straie moderne. E o rețetă pe care o încearcă mulți și deloc complicată la prima vedere. Ceea ce diferențiază însă chestiile astea incluse  în world – music sunt ingredientele folosite. Care nu-s aceleași niciodată. 

Vocile originale care sunt folosite pe piesele acestui disc sunt împrumutate din arhiva fundației Kallós Zoltán, din satul Răscruci (județul Cluj), care își propune conservarea tradițiilor populare transilvănene și transmiterea lor către generația tânără. Cea mai veche înregistrare care-și face apariția aici este din 1937 iar cea mai „nouă“ este din 1997, iar senzația de „special“ pe care o emană albumul este dată de faptul că peste originale este adăugat un jazzy electronica cu trompetă și saxofon care aparțin artiștilor maghiari Dódi Kárpáti și Béla Ágoston și germanul ui Armin Küpper.



Chiar dacă înregistrările provin dintr-o perioadă de timp care însumează multe decenii, per ansamblu discul ăsta sună al naibii de uniform, ceea ce se datorează faptului că aranjamentele noi s-au pliat la fix peste baza din arhivă care a fost folosită. Deci să nu rămâneți mirați dacă toate piesele de aici au un ton specific și un farmec aparte. Deloc întîmplător albumul ăsta poartă numele de muzică de noapte, fiindcă absolut fiecare sunet de aici te duce cu gândul la relaxare. Cireașa de pe tort este că oamenii ăștia nu adaugă nicio schimbare în fundațiile pieselor originale ci le înglobează într-un mediu complet diferit. 

Fiecare piesă din albumul Nachtmusik are o aromă diferită dar audiția întregului album este necesară pentru o experiență mișto. Se prea poate ca după această audiție să vă schimbați total percepția asupra muzicii populare maghiare din Transilvania, sau asupra combinațiilor de jazz bazate pe prelucrări arhaice. Cu siguranță, discul ăsta te ajută să evadezi într-un Univers paralel, deci dacă sunteți curioși de o excursie sonoră care are darul de a te decupla de la cotidian, știți ce trebuie făcut.  


7 dec. 2022

Branko Mataja - Over Fields And Mountains

 


Vestea conform căreia zilnic pe platformele de streaming din întreaga lume se urcă nu mai puțin de 100.000 de trackuri noi a reușit să provoace pe bună dreptate valuri cât se poate de ample. Dincolo de noutăți suntem bombardați și de o serie de „reissues“, „remaster“-uri, „live“-uri și compilații, multe dintre acestea făcând parte din serialul „show me your money“. În Oceanul ăsta de „lost and found“ din când în când însă mai ai supriza să dai și peste chestii remarcabile, cum este și acest Branko Mataja - Over Fields And Mountains. 

Branko s-a născut în 1923 undeva în Croația și după o serie de aventuri și joburi diverse a ajuns să se stabilească într-o suburbie din Los Angeles prin 1964 cîștigîndu-și existența din atelierul său de reparat chitări în care a experimentat diverse chestii. După moartea sa, care a avut loc în 2000, un colecționar de discuri din S.U.A. a cumpărat unul din cele două albume ale sale „Traditional and Folk Songs of Yugoslavia“  (apărut se spune…. prin 1973) cu șapte dolari dintr-un magazin…și a rămas înmărmurit. Povestea mai spune că cel de-al doilea disc al lui Branko Mataja a apărut undeva în anii 80 și a fost oferit ca și cadou doar celora care îi vizitau magazinul. Pe scurt, în 2022 casa de discuri americană Numero Uno a reușit să scoată în sfârșit așa cum se cuvine piesele artistului care nu s-a mai întors niciodată acasă în timpul vieții…

Discul ăsta a reușit să stârnească un viu interes și-n rândul melomanilor care nu-s neapărat cuceriți de muzica balcanică din zona noastră geografică. Folkul ăsta cântat într-un anume fel de artistul a cărui poveste e cât se poate de mișto este remarcabil datorită tonurilor de chitară care zboară în jurul difuzoarelor de parcă ar fi cântate în camera în care se face audiția. În plus, din loc în loc ai parte de arome misterioase, iar atmosfera de reverie este amplificată și de faptul că majoritatea pieselor par a fi fără nicio urmă de percuție. 

Melodiile creează un ambient care te propulsează într-o altă dimenisune, iar printre eventualele influențe care se fac remarcate de către urechile cu discernământ ar fi niscaiva surf music sau chiar și bucățele de experimente sonore din categoria celora pe care le făcea odinioară Holger Czukay în celebra formație Can.Per ansamblu piesele sunt de o frumusețe sublimă și înfricoșătoare și conțin arome ambientale de blues american și mici tușe spre acorduri indiene și arabe. Desigur, multe dintre piese sunt cunoscute celor familiarizați cu piesele vechi din spațiul sârbesc, una dintre acestea fiind Tamo daleko,  un cântec popular care a fost compus pe insula grecească Corfu, în 1916, pentru a comemora retragerea Armatei sârbe prin Albania în timpul Primului Război Mondial și care simbolizează speranța. Pe scurt,muzica lui Branko sună ca un amestec de sunete de pe coasta Mării Adriatice cu străzile Belgradului și soarele american din Los Angeles cu mici picături de krautrock. Dincolo de povești, albumul  ăsta e unul din cele mai interesante reissues  ale acestui an, deci e clar ce aveți de făcut. 



6 dec. 2022

Black Midi - Hellfire

 


Cel de-al treilea album al trupei britanice Black Midi – care printre altele a fost adeseori lăudată de nimeni altul decât Steve Albini – „Hellfire“ are un „plat du jour“  ce include o serie de ingrediente exotice. Îți poate induce eventuale similititudini cu math rock-ul celor de la Nomeansno, King Crimson sau Rush dar grație diverselor influențe ce includ elemente de cabaret, jazz sau operă rock poate fi asociat cu o multitudine de alte formații...și totuși nu sună ca niciuna. Dincolo de detaliile stilistice, ai parte de un spectacol în adevăratul sens al cuvântului ce include doze de suprarealism și dramă, cu momente amuzante și enervante. Pe scurt, e un disc „cu de toate“, care nu are cum să treacă neobservat pentru orice meloman care aspiră la chestii muzicale interesante.  

Muzica asta ar putea fi catalogată și bizară, cu conotații pozitive of course. E din sertarul acela cu ciudățenii care ascultate de mai multe ori oferă detalii demențiale pentru urechile care nu se hrănesc cu aranjamente muzicale de grădiniță. 
Dincolo de nebunia muzicală ce include pasaje din aproape orice gen muzical care nu implică noțiunea de „electronic“, ies în evidență și textele. Demne de o operă rock sau de o poveste la gura sobei în mijlocul iernii, lyrics-urile oferă și ele un aer de „altceva“.  

„Dangereous Liasons“ e un exemplu cu al ei final flamboaiant care spune că „This was no mafioso, this was Satan himself/True evil, the stench of an unknowable wealth/"You're coming with me son", the cries, anguish, torment/The shame, pain, heartache, suffering, futile regret“. Dacă poți face abstracție de sound-ul mega-drăguț al piesei  „Welcome to hell“ (una din perlele nestemate ale discului) ai parte de cugetări de genul „Don't tell your name, don't ask for hers/In this land of oysters, you are the world/The painless, plainness of military life/Resumes tomorrow night“.

Chiar și în puținele momente de relativă acalmie de aici lucrurile devin surprinzătoare căci undeva pe la mijlocul baladei „Still“ ai impresia că o mână invizibilă tocmai a apăsat un buton care a schimbat viteza piesei, iar la penultima piesă The Defence, spectacolul se mută în zona filmelor noir și a croonerilor de genul Dean Martin sau Pery Como. 
 


Un moment mai puțin reușit este undeva pe la mijloc, odată cu piesa „Half Time“, unde aflăm că „That was "8 weeks in May" by the Orange Tree Boys/Keep that dial locked to 66.6 Hellfire/With yours truely, Radio Rahim/Next up, a song like no other…Listen to this!“. Din fericire, trackul ține sub un minut și urmează „The Race is about to begin“ , care este un alt punct de referință al acestui disc nu doar pentru constatarea conform căreia „Idiots are infinite/And thinking men are numbered/Don't kid yourself/This isn't news“. Și pentru că finalul nu putea să fie altcumva decât epic, „27 Questions“ are acele structuri ritmice atipice ce include opririle neregulate care se regăsesc din belșug și-n celelalte piese ale albumului. 

Unul din plusurile celor de la Black Midi este acela că reușesc să mențină un echilibru perfect între acordurile consonante și disonante. Desigur, sunt momente în care ai impresia că muzica asta e făcută „la mișto“. Dar, indiferent dacă incluzi chestia asta în categoria „nu suport așa ceva“ sau „wow“ vă invit cât se poate de cordial să ascultați Hellfire cu urechile ciulite și mintea deschisă. Merită!




4 dec. 2022

Altar - Rapsodia românească

 

Vremurile complicate pe care le trăim aduc adesea pe tapet confruntări ideologice diverse. Bunăoară cea dintre patriotism și naționalism. Chestiuni care par a fi tot mai greu de înțeles într-o societate dominată de fake news și de viteza năucitoare cu care suntem bombardați cu informații. Pare complicată definirea termenilor, deși în esență e atât de simplu. Patriotismul este dragostea necondiționată pentru țara ta, în vreme ce naționalismul include frecvent o componentă de adversitate.  Fostul președinte francez Francois Mitterand spunea că naționalismul duce la război și întreține iluzii sinucigașe. Pentru asta, chapeaux bas!

Am început cronica celui de-al șaselea album al celor de la Altar cu aceste considerente fiindcă „Rapsodia Românească“  este o sonată muzicală care descrie cât se poate de corect patriotismul de bun augur. A apărut exact în data de 1 decembrie și conține doze serioase de texte bine gândite, adaptate desigur pe rockul cu care ne-au obișnuit membrii trupei Altar de atâta vreme.Și de aici vine și motto-ul…Respect!  Muzica celor de la Altar n-are nevoie de nicio prezentare: e „ straightforward“ rock din epoca în care cubul Rubik era la putere și-n care în advertising exista șarmantul Marlboro Man. 

Dincolo de gașca Altar, pe acest disc se regăsesc și câteva colaborări. Unele chiar remarcabile. E cazul celor două piese realizate cu lui Florin Ștefan (Semnal M), cel care apare printre altele și-n „Povestea noastră“. O melodie care ne spune că România  „a avut brazi mândri pe creste, aur și bogății și ape vii“. Dar și și un moral „megahigh“. Și care a fost furată de „viclenii haini“ bucată cu bucată… și de aici…„a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti“. 

Rămânând la texte super șmechere e musai să amintesc și piesa care dă titlul acestui album în care băieții au un vis cum că totul s-a schimbat în țara noastră și „nu mai era hoție, nu mai era prostie/ sloganul național era Dreptate și Frăție/ Nu erau manele și se vorbea corect/pe tricolor scria Demnitate și Respect“.

Dincole de mesajele patriotice se regăsesc și momente mai light. Cum e „Antitristul“  în care aflăm că „Îmi place să trăiesc, să cânt  să mă distrez/Cu zâmbetul pe față să  mă bucur de viață !/Îmi place vinul vechi și berea la halbă/Iubesc fetele "bune" si mirosul de iarbă/Nu sunt religios, dar sunt credincios/Cred în Dumnezeu, sunt antiateu!“ , piesă care grație „lalala“-urilor din refren se califică la categoria „ cel mai șlăgăros moment al discului“. 



Unul dintre colaboratorii acestui album este și Planet H. Dacă nu-l știți, el este unul din producătorii muzicali actuali care colaborează printre altele cu Gojira sau FC DNB și atacă ritmuri „dubstep și altele/de/gen“ . M-aș fi așteptat ca piesa cu pricina, „Să vină un înger“ să sune…altcumva., dar acest fapt nu s-a concretizat. Un alt featuring de pe acest disc este cel alături de Cristian Hrubaru. Care este printre altele „șăfu“  principalului post de radio din țărișoara noastră care se mândrește că este dedicat sută la sută rock-ului. Desigur, se știe că pentru a  intra în playlistul oricărui radio e indicat să întreții o relație amicală cu reprezentanții acestuia…dar piesa cu pricina, „Vreau să fiu președinte“ nu strălucește. Și e mare păcat, căci textul e izbutit și în plus…e un cover autohton după Sex Pistols. Pe scurt, chestia asta merita o abordare diferită cu mai mult cohones.  

Această mică nemulțumire nu știrbește însă defel autenticitatea acestui album. Care se termină cu un scurt insert din „Marșul Imperial “ al lui John Williams, în piesa „Forța să fie cu noi“, care demonstrează – dacă mai era cazul – că băieții de la Altar nu duc lipsă de umor. 

Sound-ul Altar este cel pe care-l știm de atâta vreme. Fără cusur. Versurile sunt inspirate și totul sună cât se poate de corect. Dar și previzibil. No surprises, vorba unui cântec al celor de la Radiohead. Este o sonată de bun augur care ar merita predată la școală în cadrul ipoteticei materii numită „Patriotism și scris corect“. Desigur, fără piesa Antitrist….. 


29 nov. 2022

Călin Pop - Cutia cu secrete

 


Led Zeppelin au inventat expresia „the song remains the same“, dar până la urmă chestia asta se aplică multor reprezentanți ai rasei umane înglobați într-un fel sau altul în ceata artiștilor care au grijă ca urechile noastre să nu fie poluate cu melodii de plastic. Alături de „cântecul rămâne același“ putem adăuga și o altă zicere de bine care subliniază faptul că dacă un lucru nu e stricat nu e nevoie să-l repari și uite așa ajungem și la noul album solo Călin Pop, Cutia cu secrete. Un disc previzibil  pentru cei care știu cine e autorul....în care sunetul de eighties – rock se amestecă cu texte izbutite și-n care vocea artistului capătă conjuncturi diferite în funcție de mesajul transmis. Cutia cu secrete are o simplitate dezarmantă pe alocuri și îi va unge la suflet pe numeroșii fani ai formației Celelalte Cuvinte. 

Și pentru că am ajuns la legendara trupă care a scris o importantă filă în istoria rock-ului autohton, simt nevoia unui mic ocol. Să tot fie câteva decenii de când subsemnatul a auzit pentru prima oară la o „serată dansantă“ piesa „Iarbă prin păr“. Cu nelipsitele ei păcănituri grație vinilului de pe care era redată piesa la acea vreme. Am ascultat melodia alături de o domnișoară care la vremea respectivă avea ochii căprui ce plângeau la zei și așa....s-a creat un context. Mai târziu am aflat că balada a fost inspirată de plimbările lui Călin Pop prin Parcul Rozelor din Timișoara, unde se înghesuiau pe bănci îndrăgostiții din anii optzeci, însă ideea ce mi s-a strecurat involuntar în creier a fost aceea că baladele de acest gen ating o coardă sensibilă și drept urmare pot fi băgate în borcanul cu piese cu un aer special. . 

E drept, de atunci multe s-au schimbat. Chiar și păcăniturile au devenit digitale.  Altele au rămas la fel. Și cu acest album solo pregătit de ceva vreme, Călin Pop a rămas la fel de inspirat. Deși...cântectul a rămas același. Și îndârjirea lui. Și asta se simte din start, fiindcă pe piesa „Niciodată“ suntem asigurați că nu se va opri niciodată și....„la ascunsa lumină va nădăjdui“.Piesele lui Călin zugrăvesc cât se poate de real cenușiul zilelor noastre dar oferă totodată și un dram de speranță. Transmit. Paul Cézanne spunea la un moment dat că o lucrare artistică care nu a început printr-o emoție nu este artă. Ei bine, Călin Pop oferă un șevalet sonor pe  care fiecare dintre ascultători îl poate colora în propriile pasteluri. După caz cu inimioarele care se regăsesc în expresia  „love is in the air“ sau motto-ul care ne-a însoțit în zilele pandemice de „totul va fi bine“. Cu deznădejdea vremurilor ciudate pe care le trăim în care a revenit la modă motto-ul „să fie pace în lume“ dar și cu un îndemn la autoapărare și rezistență. 

În piesa numită  „Fără drum“, autorul subliniază că „Între noi golul aspru/zace cu un iz sihastru/Dat mi-a fost să tânjesc/să mă-ncred...să m-amăgesc/De nebun, fără drum/Nu am cum, fără tine/ Dă ceva să simt“. Cupidon își face apariția în piesa „Portret“, o melodie care mi-aș fi dorit să fie multiplicată în mai multe exemplare pe acest disc, iar „Hoinar“ e despre vise și doleanțe cu ale ei versuri ca „Trăiesc doar prin vise/E mai bine așa/De atît doar mi-e teamă/S-ajung singur nu aș vrea“.

Discul ăsta sună așa cum trebuie și datorită colaboratorilor Toni Dijmărescu (chitară), Vlad Spătar (bas) și Flavius Suciu (tobe). Un cuvânt aparte merită și sound-ul general, căci în ciuda faptului că aranjamentele au pe alocuri aer de eighties, mixajul și masterul sunt cât se poate de actuale și per ansamblu e ceea ce ne place să definim că „sună bine“. Mai ales pe CD, unde există ș-o piesă-n plus. Și nelipsita cărticică cu textele meseriașe ale pieselor.  

Albumul ăsta nu e de ascultat pentru oamenii care ascultă muzica la semafor cu bașii dați la maxim doar pentru a impresiona ceilalți participanți la trafic și nici pentru cei care sunt obsedați de sound-urile electronice. Nu e nici pentru ascultătorii familiarizați cu anii optzeci doar din documentare. Deși n-are contraindicații privitoare la vârsta ascultătorului, e pentru cei care într-un context sau altul au luat contact cu Celelalte Cuvinte. Nu știu câți fani noi va cuceri Călin Pop prin această cutie cu secrete, dar un lucru e cert....cântecul rămâne același. 




23 nov. 2022

Wet Leg - Wet Leg

 


V-ați întrebat vreodată oare de ce România n-are și n-a avut niciodată niște trupe ca The Ronettes, Pussy Riot sau Babes in Toyland?  Și…mai departe…de ce indie rock-ul autohton sună ca ceaiul, în marea lui majoritate? Răspunsurile pertinente pot fi lejer tema unei teze de doctorat super - șmechere, dar haideți să revenim la ale noastre….

Fiindcă trăim în niște vremuri „cu curu-n sus“, simt nevoia să-mi încep cronica albumului de debut al fetelor de la Wet Leg cu câteva versuri extrase din piesa care încheie acest disc. „I'm not sure if this is a song/I don't even know what I'm saying/Everything is going wrong“.  Parafrazând observațiile cât se poate de veridice ale fetelor am putea fi la fel de nesiguri că acesta e un album discografic și impregnați de o certitudine apăsătoare că multe din lucrurile ce se-ntâmplă azi merg într-o direcție greșită. Cu toate acestea, albumul ăsta e unul cât se poate de drăguț prin simplitate și energia degajată de piese, acestea din urmă fiind adorabile la pătrat. Urechea n-are parte de nicio frână, toate melodiile curg fluent, iar sentimentul cu care rămâi după această audiție este acela că a meritat ideea. 

Dacă nu ați ascultat până acum Wet Leg, am o întrebare legitimă: De ce? Cele două fete britanice au fost nominalizate recent la câteva categorii de Grammy. Au ținut prima pagină a presei britanice prin prestațiile lor iar recent cei de la Pearl Jam au cântat „Chaise Longue“ , în timpul unui concert susținut la Madison Square Garden în luna septembrie. La fel de mișto e că în concertele lor fetele atacă cover-uri de genul „ Never fight a man with a perm“ de Idles. Ar mai fi și multe altele de spus la acest capitol, dar cred că e momentul să ne dumirim oare ce e nebunia asta cu Wet Leg?


Cronicarii britanici care s-au întrecut în cuvinte superlative la adresa acestui disc au remarcat faptul că fiecare piesă de aici este un hit. Desigur, oamenii aceștia n-au ascultat playlist-urile radiourilor autohtone când au decretat chestia asta, așa că se impune o precizare de bun simț. Da, piesele Wet Leg au iz de hit, dar prin asta nu înțeleg bucata aia muzicală enervantă  care se bazează pe niște linii melodice de grădiniță tratate în vreun laborator muzical de „tâmpire în masă a populației Pământului“. Defel. E mai degrabă melodia aia care nu-ți insultă inteligența nativă și care îți inspiră acel sentiment de „fain“. Da, categoric piesele fetelor sunt distractive, dar dincolo de asta Wet Leg răspândește prin toți porii o personalitate aparte, cam de genul celeia pe care o au și cei de la Sleaford Mods, de exemplu.  

Există aici un riff de chitară care nu are cum să nu-ți amintească de „The Man Who Sold The World’ (David Bowie) în piesa fetelor numită ‘I Don’t Wanna Go Out’ și texte mai puțin inspirate dintr- anumită perspectivă ca de exemplu „You say you’re a genius, I say you must be joking / You’re like a piece of shit, you either sink or float”(Piece of shit). Dar mai există și rock-ul acela de good vibes care reiese din Ur Mum în care versurile-s de nota zece (And when the lights go down on this fucking town/I know it's time to go/And when you're getting blazed, spooning mayonnaise/Yeah, I know it's time to go), Being In Love - care-ți amintește de Roxy Music sau diverse aranjamente care nu-s departe de ceea ce făceau cu câțiva ani în urmă trupe ca The Breeders sau Sonic Youth. 

Scepticii ar putea sublinia pe bună dreptate că muzical vorbind, ceea ce aduce Wet Leg pe tapet e fumat. Multe din aranjamentele muzicale ce își găsesc locul pe cele 12 piese sună a deja – vu. Cei care caută mostre de originalitate și experiențe sonore din categoria experimental , nu prea au nimic de auzit aici. Totuși, albumul de debut excelează printr-o personalitate aparte într-o lume fake. Și chiar dacă conține pe alocuri texte de adormit copii (de genul „I don't need no dating app/To tell me if I look like crap/To tell me if I'm thin or fat“) îți creează bună dispoziție. Și la urma urmei, nu ăsta e rolul muzicii?


18 nov. 2022

Stepan Project - The Man without Identity

 



Nu e un nume de prima pagină a tabloidelor. Cu toate acestea, prietenii muzicii l-au fixat în loja veridicilor. Ilie Stepan este un alchimist descins în lumea postmodernității. Descrierea cu pricina nu-mi aparține, ci am împrumutat-o din frumoasa prefață a acestui album, vinovatul fiind nimeni altul decât Mircea Mihăieș. 

 Indubitabil, suntem mai mult decât tentați să punem etichete. În momentul în care ascultăm orice disc involuntar se conturează prin colțișoarele fiecăruia banala întrebare...oare cu cine l-am putea asemui? Exact ca și creațiile anterioare ajunse la urechile ascultătorilor sub bagheta lui Ilie Stepan, albumul ăsta se distinge prin faptul că  mustește de pasaje muzicale  îmbietoare pline de culori zdravene cu tranziții între momentele suave și cele tumultoase care se derulează cât se poate de natural  și exact atunci când trebuie, nimic neffind lăsat la voia întâmplării. 

Cărticica (bookletul, dacă preferați)  ce însoțește acest disc conține o sumedenie de amănunte care conferă un context propice pentru o audiție așijderea. Imaginile cu colaboratorii materialului se succed într-un ritm mișto, există aici și un QR code care te duce la câteva texte scrise de diverse personalități despre album și chiar și o imagine superbă extrasă din memorabilul concert pe care Stepan Project l-a susținut în 31 decembrie 2006 în burciul orașului Timișoara. Desigur, nu lipsesc nici textele pieselor și pentru că tot am amintit de booklet nu am cum să omit tocmai cuvintele cu care Ilie Stepan își descrie acest album. 

Albumul este și despre țipătul mut al deznădejdii lumii în fața parveniților ticăloși ai noilor sisteme, reinventați și rutinați întru oroare în cadrul democrației originale. Și despre momentele de posibilă pierdere a reperelor existențiale, și cele când fascinația cosmogonică a infinitului, cu plusul și minusul lui, lasă loc unei noi și iluzorii dimensiuni: infinitul imediat. Infinitul OMULUI FĂRĂ IDENTITATE.Și, la final, mai presus de orice, despre puterea florii, a iubirii și a izbăvitoarei rugăciuni pentru Lumină.

„The Man without Identity”  cuprinde variante alternative ale pieselor editate de Stepan Project, iar startul este dat de  „Cântec pentru lumină, piesa care te duce spre un orizont plin de speranță, care mai apoi capătă valențe interesante în Flying Birds Over a Poppy Field. Păsările care traversează câmpul cu maci ciripesc aparte și prin prestația lui Liviu Butoi și a lui Cristian Bălteanu , iar clapele lui Doru Apreotesei sunt și ele la fix. Tema etno care se strecoară cât se poate de inspirat peste soundurile lui Dixie Krauser și cele ale lui Horea Crișovan este memorabilă.  Începutul de film din  The Crusader te azvârle într-o peliculă plină de mister, unde vocea lui Christian Rudnik are un efect aparte, iar The Alchemist and The Prostitute e plină de crâmpeie de originalitate prin prisma deselor schimbări de ritm. Ascultând cu urechile ciulite Time Machine nu ai cum să nu te gândești la Lev Tolstoi și al lui roman Război și pace, iar Replici pe versurile lui Mihai Eminescu este fără îndoială cel mai delicat punct al acestui disc. 

Dacă e să aleg cireașa de pe tort, fără îndoială mă opresc la Cabala ticăloșilor. În principal pentru că momentele furtunoase se împletesc mirific cu cele molcome. Sau pentru că Octavian Horvath „Vita“ si Dana Borteanu aduc un șarm în plus. Sau pentru că pe fundal se aude și Ștefan Dandu. Cel care în luna martie a acestui an a lansat „Texte pentru muzichii timișorene“.  După piesa care dă titlul acestui album avem parte de Ispita, în care colaborează și regretatul Alex Boița Perin iar rugăciunea pentru lumină este un final cât se poate de reușit pentru un album care abordează stări multiple. 

The Man without Identity seamănă și cu o partidă de șah care poate fi lejer inclusă în capitolul meciurilor captivante. O încleștare pe viață și moarte între păsărele care ciripesc deasupra cîmpurilor de maci și ale nesăbuiților din Cabala Ticăloșilor, cei cu furtul, mita și hoția/ o slăvesc-n cârdășia/ ce le crește avuția. Pe lângă actorii principali, pe tablă se regăsesc și o serie de pioni, fiecare cu rolul său binedefinit. Nu știm exact rezultatul jocului, căci partida cu pricina e în plină desfășurare. Ceea ce este cert este că în lumea atât de divizată în care trăim, Stepan Project creează o punte de legătură între oameni prin magia muzicii. 




15 nov. 2022

Rival Consoles - Now Is

 


Cel de-al 8-lea album discografic al britanicului care-și spune Rival Consoles este încă de la coperta lui unul...neobișnuit. Și asta pentru că titlul discului este...Acum este. Pentru a risipi orice dram de confuzie, voi explica titulatura albumului prin cuvintele lui Ryan Lee West, cel care e cunoscut pe întreg mapamondul drept Rival Consoles. 

Titlul discului....este începutul unei declarații, dar este incomplet. Îmi place arta care este deschisă și sugestivă  la idei, chiar dacă acestea sunt inspirate de lucruri foarte specifice. Cu discul meu anterior „Overflow” am mers în zona întunecată, iar de această dată  am vrut să evadez într-o lume diferită ...și am ajuns să creez un disc mult mai colorat și mai euforic.”, spune el.  

Mergând mai departe, ceea ce produce omul acesta se poate încadra lejer în sertarul cu muzică electronică. Felul în care aceasta ajunge în cortexul celebral este total diferit de o bună parte din producțiile actuale careși găsesc locul prin clasamente. În funcție de starea ascultătorului, melodiile care sunt înglobate în acest album pot creea  deopotrivă stări de fericire și tristeți asemănătoare cu cele ale lui George Bacovia. Poate nu întâmplător, artistul britanic a declarat într-un interviu că primul său disc de care s-a îndrăgostit iremediabil a fost OK Computer de Radiohead. Rămânând un pic la teoria chibritului, sadeness-ul care emană din piesele Rival Consoles nu este atât de apăsător precum atmosfera degajată de alți artiști din această ramură. Și...șmecheria cea mai remarcabilă e că adeseori în aceeași piesă feelingul de melancolie se întrepătrunde instanaeu cu stimuli care-ți dau sentimentul de fericire. Și asta e chiar mare lucru.  

Trăsătura comună a celor 12 piese instrumentale care se regăsesc aici...sunt peisajele care ți se perindă în creier atunci când le ascușți  în tihnă. Fără  aranjamente melodice de doi bani, dar nici extrem de complicate, melodiile au o strălucire aparte. Eventually te catapultează într-un post-dubstep cu note muzicale scoase parcă din congelator, în timp ce în  Visions of shell ai impresia că ești la o partidă de contemplat păsările, undeva în Carpați, într-un daydreaming mai mult decât perfect. Frontiers e altă piesă din același registru (inspirată de peisajele sterpe din Islanda, conform autorului acesteia), iar unul din lucrurile faine de aici este acela că din rețeta sonoră nu lipsesc nici beat-urile. Percutante, pe alocuri, exact în momentul în care trebuie. Și pentru cât timp e necesar, fără vreo secundă-n plus. Dacă-ți închizi ochii atunci când asculți Running ai putea avea senzația că asculți o piesă eminamente din repertoiul clasic, iar pe Echoes și Now Is plutești într-un golf uitat de lume cu picioarele într-o apă cristalină în miezul unei zile toride de vară sub adierea unei brize perfecte. În antiteză, „Quiet Home” îți evocă căldura dintr-o cabină uitată într-un vârf de munte în toiul unei ierni în care zăpada este viscolită de o furtună strașnică iar „World Turns”e un amalgam de patternuri deștept structurate .

Fie ele contemplative sau energice, piesele lui Rival Consoles nu-ți provoacă niciun moment de plictiseală. Te aruncă în zone diverse și au acel vino-ncoa ce separă orginalitatea de muzica de plastic. Muzica asta nu se adresează celor care-și petrec serile în fața televizourului așteptând cu nerăbdare următorul episod din serialul trendy la care se uită toate cunoștințele umane ale acestuia și nici acelor ființe care iubesc muzica mixată cu măiestrie de DJ care călătoresc în lumea întreagă cu stickuri de memorie pe post de suport muzical. E pentru cei care au auzit vreodată de Boards Of Canada, Aphex Twin sau Jon Hopkins. 



12 nov. 2022

Ezra Collective - Where I’m Meant to Be

 


Dacă sunteți în căutarea răspunsului la întrebarea ce diferențiază muzica bună de cea rea, cel mai la îndemână răspuns îl găsiți pe cel de-al doilea material discografic al britanicilor de la Ezra Collective. 

Materialul sonor cuprinde o serie de sonorități care sfidează noțiunea de genuri muzicale și include și două interludii non-muzicale sub forma unor fragmente de conversații dintre liderul trupei Femi Koleoso și doi dintre mentorii săi: regretatul Tony Allen și binecunoscutul regizor de filme Steve McQueen. În conversația cea din urmă, Words by Steve, artistul șăf din Ezra Collective își definește rațiunea muzicală prin câteva cuvințele drăguțe de tot care au un șarm aparte netraduse:  „We try to bring good vibes, hapiness, all through the medium of swinging music, you know“. Atât de simplu și totuși complicat de realizat....

Britanicii care au debutat cu trei ani în urmă grație albumului „You Can't Steal My Joy“ amestecă aici arome de jazz cu afrobeat, hip-hop,salsa, reggae, nițel R&B și chiar porțiuni de grime. „Where I'm Meant To Be“ este un disc cu influențe tipic britanice iar încă din prima piesă  - care pleacă la drum cu motto-ul “Positive vibrations, you get me?” - ești bombardat cu aranjamente careți trezesc curiozitatea de a asculta mai departe. Dincolo de magia instrumentală a celor cinci membri ai trupei, aici cireașa pe tort este prestația solistei Sampa the Great. Artista măscută în Zamibia care și-a creat un nume de răsunet în scena britanică de hip hop adaugă un șarm de netăgăduit peste o compoziție veselă, astfel încât din start te trezești că ești binedispus. Vă imaginați oare cum ar fi ca o artistă celebră de hip hop din România să colaboreze cu...JazzyBIT, de exemplu? Veselia muzicală răzbate și din „Victory Dance“ cu ale sale afrobeat-uri pur și simplu magice, iar No Confusion debutează cu vocea lui Tony Allen care spune că I am playing jazz my way. Invitatul special al acestei melodii este Kojey Radical, britanicul care amestecă în creațiile sale hip hop –ul cu spoken word și grime, iar ciorba asta la care se adugă și jazz este una memorabilă. O altă vedetă a muzicii pop din Marea Britanie, Emelie Sande își face apariția pe Siesta iar lista de invitați o include și pe Nao care face minuni pe Love in outer space. Pe numele ei adevărat Neo Jessica Joshua, solista din piesa cu dragostea în spațiu se învârte în zona soul condimentat cu electronice și R&B și și-a descris stilul ca fiind wonky funk. Habar n-am ce înseamnă asta, dar....e de bine, credeți-mă. Ar mai fi multe momente mișto de remarcat dar am să mă opresc aici amintindu-vă totuși că printre nestematele muzicale ale acestui disc se numără și o variantă superbă a piesei„ Smile“  de Charlie Chaplin. 

Carevasăzică Ezra Collective e despre good vibes și hapiness. Iar dacă simțiți la fel, e clar ce aveți de făcut.....



22 feb. 2022

Oigăn - Antimaterie

 


Există oare vreo legătură între romanul lui Alexandre Dumas cu cei trei mușchetari și viralul care a făcut înconjurul internetului cu răspunsul fenomenal al întrebării câţi cai pot fi înhămaţi la o căruţă? Desigur. Descoperirea a fost făcută de Eugen Nuțescu. Cel care răspunde și la numele de artist Oigăn. Cel care a lansat albumul Antimaterie. Într-una din melodiile de aici aflăm faptul că „trei mușchetari curajoși / merg pe șase cai frumoși“. Și pentru ca totul să fie și mai șmecher, melodia „Matematica“ este cântată de „profesorul“ Adi Despot, cel care a devenit la rându-i viral prin răspunsul adresat unei domnișoare reporterițe de la Music Channel referitor la câți artiști participă la evenimentul unde erau prezenți, adică "Trei, în ...a mea!". 

Antimaterie este titlul albumului inventat de Oigăn. Un disc care te poate duce în diverse „filme“. Logic, căci muzica dă frâu liber imaginației și se poate lăuda cu coordonate greu de contabilizat. Reușește să acceseze amintiri din copilărie care stau ascunse în diverse cotloane.  Și care ies la suprafață în momente cât se poate de neașteptate. Personal, după audiția albumului am rămas cu un flashback care n-a mai ieșit la iveală de ...ceva vreme. E vorba de emoția vie cu care așteptam primirea manualelor la începutul fiecărui an școlar. Și mai specific, prima pagină a abecedarului din clasa a 1-a în care pe prima pagină se lăfăia imnul. Ăla  cu „Roșu galben și albastru / Este-al nostru tricolor / Se înalță ca un astru / Gloriosul meu popor“. Revenind la realitate, e de bun augur să amintesc că albumul ăsta conține 11 materii cu niște profesori mișto din lumea artistică autohtonă. Pe scurt, un material discografic care are în spate un concept solid și care e bine „executat“. Nu chiar pe gustul oricui, dar la acest aspect voi reveni mai târziu....

Toată lumea știe că autorul acestui disc este un tip care debordează de energie pozitivă . În plus, și-a creat un fel aparte de a se exprima, fapt care i-a asigurat o „semnătură“ distinctă, care este ușor recogniscibilă și-n diversele proiecte în care a activat de-a lungul vremurilor. Carevasăzică încă din primele acorduri ale piesei de deschidere e clar că ai de-a face cu Oigăn. Mai mult decât interesant e faptul că primele versuri ale melodiei care deschide discul sunt....„Am făcut-o iar de oaie“. Desigur, ideea e cât se poate de justificată căci în melodia care îl are ca profesor pe Mani Gutău (Urma) e vorba de zoologie . O materie care include referiri spumoase inclusiv la ....cai verzi pe pereți . 

Ora de sociologie care este etalată aici de Jurajk este fără îndoială cea mai sprintenă. E ușor diferită de sound-ul de „downtempo“ care răzbate din alte creații și oferă o orchestrație șugubeață. Habar n-am dacă atunci când a compus această piesă, Oigăn s-a inspirat sau nu dintr-un hit al celor de la Vunk. Dar există aici o similitudine, un pattern. Cei de la Vunk spuneau la un moment dat „ „Din 1000 de flori parfumate eu te-am cules / Din 1000 de măsti colorate tu m-ai ales“, iar la ora de sociologie chestiunea aceasta s-a metamorfozat în „Dintr-o mie de claxoane l-am ales pe al tău / Iar tu dintre sute de cai putere ai ales să fii bou“….

Printre momentele remarcabile ale acestui disc nu am cum să nu remarc ora de desen, unde profesorul este chiar Oigăn. Este vorba de o oră care este înghesuită în un minuțel și 30 de secunde și care te duce cu gândul la nemuritoarele bijuterii sonore lansate de-a lungul vremurilor de Nicu Alifantis sau Alexandru Andrieș. Și asta nu doar din cauza lungimii compoziției, ci mai ales datorită sound-ului ei. 

Pe lângă piesa de matematică în care solistul celor de la Vița de Vie dă glas versului  „regula de trei simple / explicată în două cuvinte“, un alt punct fierbinte este ora de muzică, o compoziție care ai impresia că a fost „culeasă“ din coloana sonoră a vreunui film care începe cu celebrul leu al celor de la MGM Studios. Și chiar și ora de filozofie, unde cuvintele-s de top: „Cu mintea bolnavă / Dar ficatul perfect funcțional /Mi-am pus vin în otravă / Și-am devenit Brusc Sentimental“.

Pe planul orchestrațiilor muzicale există aici trei momente care ies întrucâtva din chestiunile specifice cu care ne-a obișnuit Oigăn. E vorba de Limba și literatura română, Meteorologie și Anatomie, care amintesc nițel de genuri mai spre trip – hop și te pot duce cu gândul la Massive Atack sau Gorillaz. Ruperile astea de „sound“ sunt cât se poate de binevenite, căci scot albumul din sfera sound-ului „predictibil“. Poate dacă și alte piese erau îmbrăcate în straie din ciorba asta, rezultatul ar fi putut fi și mai reușit. 

Dacă ar fi să caracterizez Antimaterie în patru cuvinte, acestea ar fi „rock cumințel cu snoave izbutite“. Impresia generală pe care o am după audiția acestui album este aceea că Oigăn pune accent puțin mai mult decât 50 la sută pe texte. E de înțeles căci Eugen Nuțescu este cunoscut și pentru poeziile etalate în volumul „Piese de schimb pentru păsări călătoare“. Un lucru e cert: domnul care ne servește aceste (anti)materii are un drum bine conturat și este sincer. Drept urmare, discul ăsta e idem. Dincolo de asta, poeziile cântate într-un ambalaj sonor din sfera rockului blajin cu ajutorul unor profesori remarcabili (n-am să enumăr lista acestora, ea putând fi consultată de cei interesați pe tracklist) vor reuși să atingă corzi sensibile în rândul acelora care au vibrat și până acum pe creațiile lui Eugen Nuțescu. Sau și mai pe scurt: a ieșit bine, dar se putea și mai și.....Ah, și era să uit. La plusuri e musai să amintesc faptul că albumul ăsta poate fi precomandat și pe vinil și va conține și o copertă gatefold. Minusul l-ar putea constitui faptul că durata acestui album este de 28 de minute și 40 de secunde. Poate era loc și de niște remixuri p-aici. Doar zic! 


20 feb. 2022

Manic Sinners - King of the Badlands

 



Omniprezntele clișee mă obligă să-mi încep aceste rânduri cu definiția termenului de melodic rock. Perfect previzibil, muzica din această categorie poate fi descrisă în fel și chip de către fiecare posesor de urechi. Personal, chestia asta mă duce cu gândul la glorioșii ani 80, când o tonă de formații din întreaga lume au creat capodopere de neuitat în această „ciorbă“. Fie că vorbim aici de Slayer, W.A.S.P. sau Lita Ford (de exemplu) clișeele astea au darul de a produce un fior unic în interiorul fiecăruia dintre noi, care reușesc să construiască ceea ce ne place să definim drept „magia muzicii“.

Desigur, heavy metal – ul melodios a rămas intact și pe parcursul ultimelor decenii fiind completat cu diverse brizbriz-uri moderne. Albumul de debut al primei trupe românești semnate de casa de discuri italiană Frontiers Music, Manic Sinners, are toate ingredientele necesare să-și găsească locul în colecțiile melomanilor prin a căror vene se scurge rock. Ovidiu Anton, Toni Dijmărescu și Adrian Igrișan sunt nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare pe plaiurile mioritice și simplul fapt că Manic Sinners a apărut la o casă de discuri celebră pe plan internațional este o garanție a faptului că băieții ăștia chiar au ceva de zis.   

Indiferent de etichete muzicale, King of the Badlands nu e un album care redefinește vreun gen . E pur și simplu rock, cântat direct din inimă, pe care-l simți de la-nceput până la sfârșit că debordează de sinceritate și bun gust și care grație mixului executat de celebrul inginer de sunet  Alessandro Del Vecchio, sună …jos pălăria! 

Dincolo de cele 12 piese care alcătuiesc acest debut rămâne și mesajul. La acest capitol din nou ajungem la clișee, căci ideea principală se învârte în jurul rockerului care a experimentat de toate și a ajuns să se „retragă“ în propria cochilie. Motto-ul se regăsește și-n superba piesă Under the Gun, unde băieții spun că „As  I got a little older / It was time to settle down / No more wasted nights / And no more battles to be won“ . În funcție de bagajul muzical al fiecărui ascultător, albumul ăsta îți poate trezi o serie de infuențe și comparații.  Una din ele este Ronnie James Dio. Mai ales datorită prestației solistului Ovidiu Anton, care dă o culoare aparte trio-ului, în special pe piesa „Play to lose“, unde timbrul său poate fi admirat în toată splendoarea. Primele două piese din disc, „Drifters Union“ și cea care dă titlul albumului au un aer care te duce cu gândul la trupa americană trupa Hardline…și nu întâmplător, căci și americanii cu pricina au fost meșteriți la butoane de către producătorul italian Alessandro Del Vecchio.  

Pe ici pe colo se simte din plin acel așa numit Adult Oriented Rock al anilor 80, „Anastasia“ fiind unul din aceste momente. Pe parcursul pieselor riff-urile și melodicitatea compozițiilor amintesc și de Kindom Come,  Dokken sau  Killer Dwarfs, iar melodia cu numele de Carousel seamănă întru-câtva cu melodicicitatea celor de la Gotthard. Chiar dacă Adrian Igrișan a intrat în acest proiect tocmai pentru că a vrut să își prezinte și o altă față muzicală, pe alocuri am descoperit și vagi sound-uri a la Cargo, în special pe „Nobody Moves“ o piesă cu influențe fresh care poate fi înșiruită printre cele mai izbutite momente ale acestui debut. Nimic nu e lăast la voia întâmplării și-n buna tradiție a rock-ului melodic există aici și un moment instrumental (Out for Blood), iar prestația celor trei mușchetari ai rockului melodic românesc este fără cusur.  

Una peste alta, avem aici o ciorbă gustoasă  pentru urechile celor care și-au fluturat cel puțin o dată în viață  pletele la un concert cu omuleți îmbrăcați în tricouri negre și au degustat bere ieftină. Dincolo de clișee, e un debut corect care va fi primit cu voioșie de ceata rockerilor. Din țară și nu numai, căci Ovidiu, Toni și Baciu s-au lansat pe o orbită internațională cu acest King of the Badlands. 





25 ian. 2022

The Hidden Jester - Devil in my Head

 



Rockul este adesea asociat cu stereotipuri și angoase. Primele-s cele care decretează sus și tare că toți rockerii se îmbracă la fel și au un mod de viață cât se poate de previzibil. Desigur, nu e nici pe departe așa, căci în zilele noastre fiecare stil muzical poate fi disecat la rândul său într-o sumedenie de subgenuri și influențe. Și totuși există două linii mari și late în rock: cei care au diluat acest gen muzical cu o serie de influențe din zona stilurilor „trendy“ care s-au născut în ultimele decenii și cei care au rămas fideli sunetului „clasic“ adică cât mai apropiat de genul muzical care s-a născut dintr-o combinație amețitoare de  blues, jazz, country,  gospel și alte bunătățuri. 

Angoasele din rock se definesc într-un mod aparte și plonjează în zona trăirilor de zi cu zi care-s expuse pe șleau, fără menajamente. Și fie că alunecă în zona muzicii de atitudine împotriva abuzurilor societății în care trăim sau abordează sentimentele care-și găsesc culcuș înlăuntrul nostru, modalitatea prin care sunt transmise celui care ascultă rock este una cât se poate de variată. 

Revenind la The Hidden Jester e bine de știut că după un prim album scos de veteranul Cristian Tucă sub acest pseudonim, acest al doilea material discografic, Devil in My Head, s-a născut într-o  formulă completă. În care a intrat un alt reprezentant al curentului old school din acest oraș, solistul Alin Crăciunescu și doi din „noua generație“, Richard Ebner și Robert Simon. 

La prima vedere, ceea ce prestează oamenii aceștia aici poate fi lejer încadrat în clasic – rock. Nu e vorba de Guns n Roses, Toto, Dire Straits sau Pink Floyd, chiar dacă se simt mici influențe și din aceștia. Cele nouă piese care se regăsesc pe Devil in my Head sunt mai degrabă pe o linie „americana“ din care face parte așa numitul southern – rock. Un soi de The Black Crowes ambalat și-n alte zone mai grunge din epoca Alice in Chains , Stone Temple Pilots sau Pearl Jam. Deosebit de interesant este faptul că melodiile astea au un aer tipic american, nefiind alterate de sound-urile europene. O idee deosebit de drăgălașă, iar un alt plus care reiese de la o poștă este felul în care sună acest CD. Da, mă refer la master și toate acele chichițe care fac diferența dintre un album care sună „profi“ și altul care parcă a fost înregistrat într-un garaj din anii 70.....După atîtea plusuri, e musai să remarc ș-un minus. Faptul că textele-s în limba engleză. Desigur, înțelegem ideea că limba română nu are o rezonanță aparte în scena rock, dar sunt absolut sigur că dacă băieții ar fi editat materialul în dulcele grai autohton, impactul de muzică plus text aducea un alt plus acestui produs. 




Startul reprezentat de Desert Soul pregătește cât se poate de inspirat energia fantastică ce te lovește odată cu „Don t control Me“, care are serioase brize sonore ce-ți amintesc de Black Label Society. Piesa care dă titlul albumului și care are parte deja de un videoclip inspirat este unul din momentele remarcabile de aici, dar în aceeași categorie intră și „Mistake“ (care are un dozaj perfect între momente nervoase și calme) sau „My Way“ , aceasta din urmă având niscaiva influențe din zona celor de la Corrosion of Conformity. Un moment surprinzător față de restul pieselor este„Digital Coward“ care e o baladă în care se întrepătrund la fix momente de Faith No More și Porcupine Tree. 

Revenind din zona americana, singurele eventuale comparații autohtone cu care s-ar putea asemăna jimbolienii de la The Hidden Jester vin tot din zona de vest a țării și anume Timișoara. Mă gândesc aici la Bio și Burning Table, două formații care deși n-au reușit să-și creeze o faimă aparte în România, au avut la vremea lor „vână“. Din fericire, The Hidden Jester are acel „ceva“ care te face să-i îndrăgești . Poate nu de la primele acorduri, dar structura sonoră pe care este creionat acest Devil in my Head este una cât se poate de sănătoasă și va fi savurată pe deplin de c ei cărora le curge rock în vene.  

Albumul Devil In My Head poate fi comandat deocamdată  în magazinul Viniloteca din Timișoara și pe  pagina de Facebook a trupei. Lansarea discului ar fi trebuit să se desfășoare zilele acestea în Timișoara, dar a fost amânată pentru vremuri mai puțin pandemice. 


23 ian. 2022

Florian din Transilvania - Tainicul vartej

 



Pe bună dreptate, există în mirifica presă muzicală autohtonă o serie de oameni despre care s-a scris cu vârf și îndesat. Dincolo de „legende“ giga - promovate sălășluiesc și diamante mai puțin la vedere. Niște comori ascunse și oameni despre care se știe prea puțin de publicul larg. Artiști care-s admirați și savurați cu precădere în rândul acelora care fac parte din tagma connaisseurs. Despre un astfel de diamant sonor mi-am propus să amintesc cu această ocazie. E vorba de Tainicul vârtej – singurul album „oficial“ lansat de Florian din Transilvania. 

Nu am să vă plictisesc cu prea multe amănunte despre Mircea Florian, omul din spatele acestui proiect care a făcut furori la vremea lui și asta pentru că cei interesați de chestiile faine pe care le-a realizat acest artist au opțiunea de search pe net. Voi încerca  să creionez  care sunt motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în istoria muzicii românești. Și-n 2022 și care merită ascultat și de către cei care n-au făcut-o până acum. 

Fiindcă fac referire la un album editat de Electrecord în 1986 e potrivit să precizez că cele nouă compoziții de aici s-au născut în niște vremuri când cenzura comunistă își făcea de cap și din acest motiv textele artiștilor trebuiau să fie cât se poate de „politically corect“ pentru acele vremuri. În plus, ar mai fi multe de amintit, dar poate aceste amănunte ar fi mai bine să le las pentru altă ocazie. 

Prima piesă a albumului „Bună pace, domnule Marte“  pornește într-o gamă de old school rock and roll cu iz de blues, dar pe parcurs se metamorfozează în ceva inedit, care deși n-are acel iz de avangardă  care răsună din alte compoziții de aici, e adorabil. „Cum va fi mereu“ este piesa care pavează drumul spre primul moment cu adevărat experimental, care este „Fiul zburătorului cu farfuria“, unde pe lângă nebuniile instrumentale cu adevărat remarcabile se detașează un voice – off care îți repetă răspicat motto-uri de genul „recunoașteți formula“...sau „nu întrerupeți!“.

„Întoarcere în cerc“ începe cu un sample de „așa mă!“ cât încape de autentic, după care asistăm la o nebunie marcată de sound-uri de bass alterate și synth-uri ce amintesc indiscutabil de o serie de reprezentanți ai krautrock-ului german, iar spre finalul acesteia autorul principal repetă obsesiv „Mă întorc în cerc /  Mă rătăcesc“, care se detașează ca un veritabil motto. 

Cu intro-ul „Îmbrăcată în apa luminilor din zori“ pășim într-o piesă cu iz de hit confecționată în camera de „3.50 pe 3“ a lui Mircea Florian, numită „Iubirea Tainicul Vârtej“, care-ți poate aminti de new wave-ul practicat odinioară de A Flock Of Seagulls. Mai departe, în piesa „La cafeneaua întîlnirilor“ se lăfăie acorduri din albumul Regatta de Blanc – The Police întrerupte în momente potrivit alese cu bunătățuri din sound-ul celor de la Men At Work din discul Cargo, iar în „Mă simt minunat“, dincolo de orchestrația subtilă te răscolesc versuri șmechere care spun că „Mă simt minunat, tocmai m-am întors din oraș, aș,/ Bicicleta mi-a dat ținta pentru arcaș, aș,/Arcaș e cel ce ară cu săgeata preschimbată în plug/ Pedalând frenetic de amintire fug, fug,/Fug, fug, mă trage ața inimii de azi/Ținta mea e locul unde tu mă arzi“. 

Un amestec de Phoenix și Devo se instaurează în „Nunta lui Harap Alb“, iar pe final avem încă o cireașă pe tort. Pe un schelet de synth – pop creionat parcă de trupa sârbească Videosex, „Parelele intersectate“ are parte de o energie aparte și versuri cu oameni kaki: „Visele mele oranj/N-au nevoie de curaj/Să dea socoteală/De-a lor îndrăzneală/În faţa mea/Curaj ar putea chiar da/Viselor mele kaki/Care fac doar prostii/Închipuie războaie/Măceluri şi noroaie/Și care mă fac/Să mă zvârcolesc în pat“. 

Pe lângă cele nouă piese care au intrat pe disc, artistul a mărturisit că au mai existat încă două melodii care n-au trecut de cenzura vremurilor. Una dintre ele este „As“ al cărei text neaprobat suna așa: „Forţa atomică, forţa atomică, forţă mecanică, forţă mecanică”. Deși n-a intrat pe album, melodia cu pricina se regăsește pe un bootleg înregistrat în 1984 la Craiova, iar cealaltă compoziție care a fost scoasă de oamenii acelor vremuri din disc purta numele de „Madama Butterfly“. 



Probabil că n-am reușit să sintetizez nici jumătate din motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în discografia oricărui meloman. De dragul etichetelor, putem numi muzica lui Florian din Transilvania drept ceva experimental la acele vremuri. Ori de avangardă, dacă termenul acesta vă este mai pe plac. Sigur că în era streamingului termenii aceștia au alte conotații. La urma urmei, etichetele astea sunt insignifiante. Cert e că Tainicul vârtej poate fi inclus lejer într-o carte cu cele mai bune 101 de discuri românești pe care trebuie să le asculți înainte să mori. Parol! 


20 ian. 2022

Le Brouf - Counter Measures

 


Fiindcă vremurile în care melomanii reușeau să țină pasul cu noutățile oferite de artiști au trecut demult, fiecare dintre noi recurgem la filtre cât se poate de sofisticate pentru a rămâne „la zi“ cu ceea ce ne interesează. Dacă vorbim de muzica „de afară“, lucrurile-s cât se poate de complicate căci cantitatea de muzică lansată zilnic pe mapamond este mai mult decât impresionantă. Pe plan autohton, lucrurile par a fi cât se poate de simple, căci dincolo de tonele de gunoaie sonore care își găsesc adesea locul în playlist-urile radiourilor și televiziunilor care se mândresc cu faptul că-s „comerciale“, nu prea se observă agitație. Numărul celor care-și etalează „ciudățeniile“ nedestinate populației largi nu este unul prea mare. Tocmai de aceea, din când în când dai peste surprize....

Introducerea asta lungă s-a născut cumva ca o explicație asupra faptului că zilele astea am dat absolut întâmplător peste orădenii care alcătuiesc proiectul Le Brouf. Edward Nicoară şi Mircea Floruţ, doi băieți zurlii din Oradea care au scos cel de-al doilea album discografic pe la începutul anului 2021, sub numele de Counter Measures. Fiindcă oricare produs are nevoie de o etichetă pentru a ajunge pe rafturi, ceea ce prestează orădenii ăștia este inclus pe pagina lor drept „alternative - electro punk – pop și new wave - post-punk“. Ceea ce se aude în cele 12 piese incluse pe disul ăsta este însă mult mai mult decât niște simple înșiruiri de termeni meniți să descrie niște stiluri, căci amestecul de influențe cât se poate de bogate din melodiile astea dau dovadă de o maturitate artistică remarcabilă. Prima piesă a albumului, Stopher debutează cu niște synth-uri industrial din zona celor de la The Ministry care sunt combinate cu EBM-ul celor de la Front 242, iar odată cu vocea pur „new wave“ lucrurile o iau spre un tărâm necunoscut care te surprinde spre final cu niște strigăte din zona noise – rock punctate la fix. Pe parcursul melodiilor care alcătuiesc acest disc ți-e dat să ai parte de surprize, căci e greu de imaginat să auzi laolaltă piesă cu iz de psychadelic – stoner rock („Random“) sau sound-uri care-s parcă un amalgam de Toulouse Lautrec, The Mono Jacks și  Grimus din așa numitul val de rock alternativ românesc („Seraphine“). Sonorități extrase parcă din creațiile celor de la The Cure combinate cu arome de Sisters Of Mercy sunt omniprezente în „Cup of tea“  iar „Dragonfly“ și „Pattern“ au un pronunțat topping de Depeche Mode.


Una din cele mai drăgălașe piese de aici, Ryga Krypto ar putea fi lejer folosită ca și coloană sonoră pentru un serial polițist, anumite porțiuni din acestea amintindu-mi de The Brian Jonestown Massacre și a lor mirifică piesă folosită în Boardwalk Empire pe numele ei Straight Up and Down. Finalul acestui disc este la fel de surprinzător ca și majoritatea pieselor de aici, căci Punk your mother se vrea a fi un  street punk oi! amestecat cu hardcore și arome de crossover thrash. Desigur, se regăsesc și porțiuni de rockabilly, Sonic Youth și Exploited, numai bune să-ți imaginezi că ești în toiul verii la întâlnirea punkerilor de pe întreaga planetă. Piesa are și niște sample-uri care spun la un moment dat....What a pleasant surprise. Chiar așa, o surpriză mai mult decât agreabilă.

Dacă e să găsesc un minus în această audiție ar fi faptul că overall discul ăsta sună puțin prea „homemade“, un master mai șmecher ar fi fost un plus. Dincolo de influențele din zona muzicii vechi, drumul celor de la Le Breuf este interesant și pentru că folosește sound-uri care se aud și-n „ciudățenii“ proaspete de genul Fontaines D.C., Bob Vylan, Idles, Wet Leg, Fat White Family sau Sleaford  Mods, așa că nu pot decât să recomand cu căldură tuturor celor care sunt avizi de sound-uri interesante realizate pentru oameni așijderea.