De ascultat

Nu mai e un secret pentru nimeni că etichetele muzicale cu care se catadicesc unii artişti în zilele noastre, frizează uneori absurdul. Graţie faptului că graniţele dintre stiluri au cam dispărut, tot mai des avem de-a face cu muzici care nu pot fi băgate într-o cutie anume. La fel stă treaba şi în cazul britanicului care-şi spune Floating Points. Dacă e să dăm crezare etichetelor puse de site-ul Resident Advisor, ceea ce „scoate“ omul ăsta e un amestec de jazz, house, techno, disco şi bass. În spatele acestui pseudonim se ascunde Sam Shepherd, un tip care a cântat ceva vreme în Manchester Cathedral Boys Choir înainte de a se muta la Londra, unde a devenit cunoscut graţie producţiilor sale. Şi care are o impresionantă colecţie de discuri vinil, de peste 10.000 de bucăţi. Cele mai îndemână comparaţii ar fi Four Tet sau Caribou. Dar, Floating Points e niţel altceva. Excursia muzicală începe cu Nespole, o adunătură de synth-uri care par cât se poate de bizare în primele două minu...

Chiar dacă pe zi ce trece creşte periculos de mult numărul artiştilor care îşi etichetează muzica drept „eclectică“, tot mai rar găsesc lucruri surprinzătoare prin avalanşa de apariţii discografice care se revarsă constant peste noi. Adevărul e că prin această mare infinită de discuri care apar zi de zi, e tot mai greu să ai un „filtru“. Să asculţi ceea ce merită, să cerni grâul de neghină. Compozitorul scoţian Chris Duncan reuşeşte pe deplin să fie surprinzător cu debutul său discografic. Spre surprinderea multora, a fost remarcat de juriul care alcătuieşte anual lista de nominalizări pentru premiile Mercury din Marea Britanie. Albumul Arhitecture are serioase doze de originalitate în primul rând pentru că amestecă aromele muzicii clasice cu „cărligele“ muzicii denumite „pop“. Şi mai interesant este că această nebunie sonoră care prezintă ascultătorului inclusiv inflenţe psihadelice, generează un soi de dream – pop care e greu încadrabilă  în standarde. Muzica scoţianului p...

Debutul muzicianului scotian Tom Marshallsay, cunoscut în lumea muzicală sub pseudonimul Dam Mantle, face parte din acea categorie de discuri care nu ti se strecoara deîndată sub piele, pentru a înţelege pe deplin trip-urile acestui artist fiind nevoie de multiple audiţii. Oarecum e şi normal, căci dacă ar fi să etichetezi piesele astea, e musai să pomeneşti de acele „hipster – friendly - etichete“ de genul IDM, DIY, Experimental ş.a.m.d. Principalul motiv pentru care albumul ăsta a reuşit să.mi capteze atenţia este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil influenţe folosite en – gros din ceea ce numim astăzi „electronica“ cu sunete naturale, acestea din urmă extrase din natură sau cele înglobate în neo – clasicism, nu – jazz ş-alte cele din aceste bunătăţuri. Urechile destupate şi avide de sonorităţi noi vor descoperi încă din primele două track-uri (numite Canterbury Pt.1 şi respectiv 2) destule motive pentru a zăbovi aşa cum se cuvine asupra discului.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand aud ca artistul „cutare” a scos un album cu influente dintr-o multitudine de stiluri, tind sa nu dau crezare vestii, caci marketing-ul e-n toti si toate. Ei bine, pun pariu ca cei care vor asculta cap – coada acest material discografic ce contine pe parcursul a doua CD-uri remixuri ale unor compozitii Philip Glass, vor avea parte de asa ceva. Urcehile desfundate vor percepe acilea fel si fel de „tendinte”, de la glitch – house la ambient, de la classic la chillwave, de la pop la jazz, si lista poate continua. Intr-o anumita masura e si normal sa fie asa, caci lista artistilor care au contribuit la acest proiect este cat se poate de variata. Aproape ca esti tentat sa spui ca discul asta e croit ca fiind un soi de „de toate pentru toti”, dar la o privire mai atenta, realizezi ca urechiusele obisnuite cu tonele de compozitii facile din topurile actuale ar putea fi foarte frustrate.

Atunci cand asculti cel de-al patrulea album semnat Flying Lotus, ai impresia ca ai pasit intr-un veritabil Ermitaj al sunetelor. Te si vezi admirand un tablou cu un superb peisaj de toamna pictat in culori de ulei extrafine inramat profesional cu rama si passepartou. Simti ca ai parte de un adevarat festin si ti-e destul de greu sa explici care sunt motivele pentru care compozitiile astea te fac sa te simti atat de bine. Aparent, acest demers artistic graviteaza undeva in zona muzicii ambientale, si poate din aceasta cauza, unii „puritani” s-au grabit sa eticheteze acest disc „un pas spre comert” al artistului american, pe numele sau adevarat Steven Ellison. E drept, fata de albumul sau anterior, Cosmogramma, compozitiile astea sunt mult mai „comestibile” publicului larg, dar acest fapt nu stirbeste cu nimic din frumusetea albumului. Avem aici 18 piese care insumeaza 46 de minute de excursie sonora in lumi imaginare.

Pun pariu ca v-ati prins deja, imi plac chestiile greu de categorisit. Iar atunci cand ii asculti compozitiile lui Kieran Hebden – cel care se ascunde sub pseudonimul Four Tet – e ca si cum ai cauta diverse sinonime pentru uncategorisible. Cei care se considera specialisti in etichete l-au bagat cand in folktronica, cand intr-o ciorba aflata undeva la jumatatea drumului dintre techno sau IDM. Adevarul este ca aceste constructii pline de suflet pot fi categorisite in „orice-ti cadebine”. Si la urma urmei, stiti ceva? Chestia asta nici nu mai conteaza, caci dincolo de toate e o muzica ce-ti provoaca interesul. Departe de mine gandul de a a-l ingloba in categoria „pionieri”, dar omul acesta chiar stie ce face. Fata de discul sau anterior - despre care ati putut citi aici - lucrurile-s nitel mai asezate.

Cand ai norocul sa asculti un album care nu se inscrie defel in categoria „bubble – gum“, adesea faci conexiuni nebanuite. Aparent inexplicabil, odata cu auditia celui de-al doilea album al cvartetului Nu & Apa Neagra, mi-am adus aminte de Children of the Corn, thriller-ul lui Stephen King din 1984 si de lanurile de porumb. Ei bine, discul asta iti provoaca un trip intens, colorat cu fosnete de cucuruz, un film in care cocosii canta de trei ori, iar pelerinii sunt niste forme misterioase care apar si dispar ca prin ceata, totul culminand cu piesa finala de aproape 19 minutele in care faci cunostinta cu adevarata fata a apei negre. Produs de casa de discuri Lollipop Shop din Berlin, descantecul acesta sonor NU este un disc de ascultat in momentele in care cauti entertainment cu orice pret.

Se spune ca pe drumurile batatorite, urcusul e mai usor. Dar si monumentele mai putine. Aplicatia acestei maxime in domeniul muzical contine the easy way , pentru cei care vor ca totul sa fie facil si the other way, dedicata acelora care stiu sa aprecieze la justa lor valoare monumentele ocolite de gloata. Noul disc semnat Clark se adreseaza cu precadere acelora care nu sunt fanii cararilor batatorite. In primul rand, Iradelphic are onoarea de a fi scos la Warp Records. Un nume sinonim pentru “de ascultat” pentru toti acei melomani seriosi care are nu au oroare de particula numita „muzica electronica“. De fapt, ceea ce se aude aici, nu e deloc “chestia” aia numita electronica in zilele noastre. Nu e nici rock, nici pop si nici glitch, sau mai stiu eu ce eticheta trendy care se poarta-n zilele noastre.

Mea culpa: recunosc! Desi am dat peste Nicolas Jaar de cateva luni bune, pana nu demult sound-ul lui nu m-a dat pe spate. Exista si o circumstanta atenuanta: muzica asta nu e una care sa-ti pice cu tronc uitandu-te la vreun clip Nicolas Jaar pe Youtube. Pustanul acesta de 21 de ani reuseste sa dea lectii multor oameni cu state vechi in domeniul muzicii printr-o maturitate artistica debordanta si un eclectism greu de egalat. Exista posibilitatea ca la o prima ascultare cap – coada a acestui Space is only noise sa nu fii foarte impresionat. Insa, daca faci greseala sa-i acorzi mai multe sanse e in stare sa te devoreze cu totul si sa fii acaparat completamente de lumea plina de mistere sonore a tanarului muzician. In cazul in care nu l-ati descoperit inca pe Nicolas si aveti pretentia de a fi melomani cu scaun la cap, ascultati-mi sfatul si puneti mana pe Space is only noise. E unul din cele mai surprinzatoare albume ale anului 2011 si cu siguranta isi va gasi un loc de cinste in clasa...

Adeseori se spune ca drumul este mult mai interesant decat destinatia, iar aceasta constatare este cat se poate de adevarata in cazul materialului discografic de fata, un album care iese din canoanele obisnuite. Unii ar putea sa comenteze ca sunetele care se aud in El Tren Fantasma nu reprezinta deloc arta numita muzica. Altii, ar putea filozofa ore intregi pe aceasta tema. Dar haideti sa trecem in miezul actiunii. Pentru aceia dintre voi care au memoria buna si au prins anii 80 nu doar din documentarele de la Discovery Channel, Chris Watson este unul din membrii fondatori ai formatiei britanice Cabaret Voltaire. Dupa ce a parasit aceasta legendara trupa, Chris a devenit inginer de sunet pentru BBC iar din 1996 a debutat cu o serie de albume experimentale, discul sau din 2003 numit Weather Report fiind extraordinar de bine primit de catre criticii muzicali. Povestea acestui material sonor s-a nascut din seria de documentare realizate de BBC numita Great Railway Journeys, episodul din c...

Cei carora numele Yonderboi nu le spune nimic ar fi bine sa stie ca omul acesta e considerat in Ungaria tipul care a avut cel mai mare succes international in anii 2000. Pe numele sau adevarat László Fogarasi, muzicianul nascut in 1980 intr-un satuc care poarta numele de Mernye si-a editat primul sau demo la varsta de 16 ani, imediat dupa aceea una din piesele lui fiind inclusa in compilatia Future sound of Budapest vol. 2. Passive Control este cel de-al treilea disc din cariera sa, care incheie o trilogie inceputa cu  Shallow And Profound (2000) si Splendid Isolation (2005). E destul de greu de exprimat in cuvinte motivul pentru care acest material discografic iese in evidenta inca de la primele lui secunde de auditie. Un rol hotarator il are intro-ul superb ales, la care voi reveni pe parcurs, dar si sentimentul aparte cu care te „primeste” muzicianul.

Asteptari: Sub aceasta titulatura se ascunde un producator suedez de techno numit Axel Willner care a debutat cu albumul From here we go sublime, un material discografic aparut acum patru ani care la vremea respectiva a facut multe furori. Acum doi ani amatorii de asemenea muzici au avut parte de Yesterday and today iar acest al treilea album al suedezului cuprinde sapte piese. Rezultat: Daca nu l-ai auzit, nu-i nici un bai. Dar din moment ce urechea a facut vreodata cunostinta cu universul sonor prezentat de The Field, nu mai e nevoie sa-ti certific faptul ca tipul asta e inconfundabil. Aparent,  ceea ce trebuie sa stii este ca muzica asta se bazeaza pe loop-uri. Fie ca sunt instrumentale fie ca sunt portiuni de voci, chestiile astea se repeta ametitor.

Asteptari: Pentru neinitiati, King Crimson este una din cele mai celebre trupe progressive – rock care a luat nastere in 1969 la Londra si a editat in acelasi an albumul In the Court of the Crimson King. Cel mai recent album semnat King Crimson a aparut in 2003 sub numele de The Power of Believe si chiar daca albumul acesta e semnat Jakszyk/Fripp/Collins, discul face parte intr-un fel sau altul din „familia“ King Crimson. Rezultat: Cei care se asteapta sa aibe parte de experimentele sonore ale lui Robert Fripp din anii 90 (sau cele anterioare) vor ramane categoric dezamagiti. E un soi de King Crimson si nu prea ceea ce se intampla aici, indeosebi datorita faptului ca rock-ul a fost inlocuit in buna parte cu portiuni de ambient sau fusion – jazz. Drept urmare n-ar trebui sa mire pe nimeni ca saxofonul lui Mel Collins (care suna prea mult a Jan Garbarek) are un rol esential, iar chitara lui Jakszyk este cat se poate de „in spate”.

Asteptari: Demdike Stare e un duet britanic nascut din colaborarea intre un producator si DJ de muzica techno (Miles Whittaker) si un pasionat colectionar de viniluri (Sean Canty). Tryptych este o reeditare a celor trei viniluri (E.P.) scoase anul trecut de acest duet: Forest of Evil, Liberation Through Hearing si Voices of Dust.  Termenul de reeditare nu e tocmai exact, avand in vedere ca materialul cuprinde si o serie de track-uri care nu au aparut pe vinilurile originale. Rezultat: Mi-e greu sa gasesc o explicatie logica la eticheta de witch – house cu care a fost catadicsita o anumita parte a muzicii din zilele noastre. In cazul celor de la Demdike Stare jocul de cuvinte pare sa vina gratie vrajitoarei din secolul 17 care a inspirat denumirea trupei. O alta trupa imbibata in acest conglomerat stilistic e Salem. In cronica dedicata discului lor Kings Nigh t am remarcat printre altele faptul ca „rar ti-e dat sa asculti un disc atat de straniu“. Ma vad nevoit sa repet afirmatia, ...

Asteptari: Numele italianului Robert Miles este strans legat de succesul mosntruos al single-ului lui Children aparut in 1995. Cu toate acestea, muzica lui s-a schimbat mult in ultimii ani, trecand de la dream house la diverse alte combinatii. Precdentul sau disc a purtat numele de Miles Gurtu si a fost editat in 2004 alaturi de celebrul percutionist Trilok Gurtu. Thirteen cuprinde asa cum e lesne de inchipuit 13 piese si este al 5-lea material discografic din cariera muzicianului italian. Rezultat: Pentru inceput, ar fi bine de amintit ca alaturi de Robert Miles pe cele 13 piese ale acestui disc au colaborat Robert Fripp (King Crimson), Dave Okumu (The Invisible), Mike Patto si John Thorne (Lamb). Mai apoi, cei care se asteapta sa gaseasca ceva similar cu Children, ar fi bine sa paraseasca urgent aceasta auditie.

Asteptari: Considerat un guru al etno – trance – ului, Toby Marks (omul din spatele Banco de Gaia) se scalda in apele muzicii din anul in care in tara noastra a avut loc o Revolutie. Activitatea sa pe taramul muzicii electronice combinate la fix cu influente orientale si nu numai a inceput cu o caseta numita Medium in 1991. Albumul de fata cuprinde cateva remixuri si raritati ale carierei de peste doua decenii ale maestrului. Rezultat: Mixul mistic creat de acest britanic este unul aparte, iar incadrarea pieselor sale intr-un curent sau altul e o pierdere de timp. Inspiratia sa vine din superba perioada a inceputului anilor 90 cand in Marea Britanie s-a dezvoltat nepermis de mult un concept numit de marea majoritate a muritorilor de rand drept ambient/dub/post rave.

Asteptari: Chiar daca publicul larg il stie in principal datorita muncii sale de producator (pentru nume ca Genesis, Talking Heads, David Bowie, U2, Coldplay, Depeche Mode sau Ultravox), Brian Eno este omul care a definit cat se poate de exact notiunea de muzica ambientala, primul sau album fiind datat 1974. Small Craft on a Milk Sea a fost precedat de Everything that happens will happen today (realizat cu David Byrne), de aceasta data alaturi de Brian Eno aflandu-se chitaristul Leo Abrahams si percutionistul Jon Hopkins. Rezultat: Se stie, Brian Eno e omul care in 1978 a inventat termenul de ambiental cu discul sau Ambient 1: Music for Airports. Carevasazica, vorba celor de la Radiohead, No Surprises, avem de-a face parte cu un muzician din categoria aceea de la care stii exact la ce sa te astepti. Desi in ultimii ani muzica ambient e exploatata in fel si chip, ceea ce realizeaza britanicul e mult diferit, in primul rand datorita conceptiei. Asadar Small craft on a milk sea nu stral...

Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei Asteptari: Mari, avand in vedere ca avem de-a face cu un fel de super grup. Pe langa chitaristul principal al celor de la Pink Floyd, David Gilmoure il avem pe domnul Alex Paterson din The Orb si chiar si pe Youth, basistul...

Asteptari : Formatia care si-a luat numele de la o masina a timpului “inventata“ in filmele Back to the future are sediul general in Spania si a editat pana acum doua albume in zona muzicii “alternative dance”. Subiza poarta numele orasului in care membrii trupei au inregistrat acest disc, situat in nordul Spaniei. Rezultat: Chiar daca pe parcursul acestei auditii piesele mi-au evocat rand pe rand categorisiri cat se poate de ciudate, per ansamblu Subiza este un mix intre Animal Collective si Energy 52. Are accente retro, dar nu acelea folosite pe scara larga de muzicienii actuali. E mai degraba acel sentiment al anilor 90, care din fericire n-a fost inca exploatat la foc automat. Desigur anii 90 evocati de acesti spanioli nu au legatura cu Vengaboys, Haddaway sau Aqua. Din fericire! E mai degraba o combinatie intre balearic house-ul de Ibiza si muzica “mai pop“, cu un topping pe ici pe colo de rock.  Primul single al albumului si totodata piesa care deschide mat...

Asteptari : Max Richter este un compozitor britanic nascut in Germania, care de-a lungul carierei sale a colaborat cu Future Sound of London sau Roni Size iar acest Infra este cel de-al 5 – lea material solo. Rezultat: Omul acesta sufera de o creativitate iesita din comun compozitiile sale fiind de-a dreptul mirifice. Max Richter este genul acela de compozitor de muzica clasica ale carui creatii se potrivesc ca o manusa coloanelor sonore, dealtfel multe din melodiile sale fiind folosite in acest scop. Ca sa amintim numai un exemplu: On the Nature of Daylight a fost folosita pe coloana sonora a filmului lui Scorsese de anul acesta Shutter Island. Albumul acesta a fost conceput initial pentru o reprezentatie de balet de 25 de minute, dar in aceasta varianta a fost extins la 40 de minutele. Exact cat trebuie! Sunetele care te izbesc in piesele acestea creeaza diverse „filme”, chiar si fara un suport „video”. Inregistrarile pentru acest album au durat o singura zi intr-un ...