Se afișează postările cu eticheta Ambient. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ambient. Afișați toate postările

25 nov. 2015

Floating Points - Elaenia

Floating Points
Nu mai e un secret pentru nimeni că etichetele muzicale cu care se catadicesc unii artişti în zilele noastre, frizează uneori absurdul. Graţie faptului că graniţele dintre stiluri au cam dispărut, tot mai des avem de-a face cu muzici care nu pot fi băgate într-o cutie anume. La fel stă treaba şi în cazul britanicului care-şi spune Floating Points. Dacă e să dăm crezare etichetelor puse de site-ul Resident Advisor, ceea ce „scoate“ omul ăsta e un amestec de jazz, house, techno, disco şi bass. În spatele acestui pseudonim se ascunde Sam Shepherd, un tip care a cântat ceva vreme în Manchester Cathedral Boys Choir înainte de a se muta la Londra, unde a devenit cunoscut graţie producţiilor sale. Şi care are o impresionantă colecţie de discuri vinil, de peste 10.000 de bucăţi. Cele mai îndemână comparaţii ar fi Four Tet sau Caribou. Dar, Floating Points e niţel altceva.


Excursia muzicală începe cu Nespole, o adunătură de synth-uri care par cât se poate de bizare în primele două minute ale piesei prin repetivitatea lor, dar care mai apoi capătă o nuanţă deosebită prin introducerea unor elemente demne de filmele lui Hitchcock. După un start cât se poate de reuşit şi misterios deopotrivă, ascultătorul este „bombardat“ cu o piesă structurată în trei părţi (Silhouettes). Din loc în loc, instrumentele folosite aici îţi dau impresia că tocmai asişti la un jam session executat de cea mai obscură trupă de psihadelic kraut – rock din Turcia care a existat vreodată. Asta din punctul de vedere al structurilor melodice, căci instrumentele folosite te duc cu gândul la un jazz de improvizaţie cu puternice accente de „fusion“. Şi asta nu e tot, căci desele momente de acalmie care se regăsesc între cele zece minute ale acestui track adaugă un şarm deosebit. Percuţiile discrete şi orga hipnotică te duc cu gândul la Weather Report. Sau Pink Floyd. Sau Can. Sau orice altceva, căci de fiecare dată când asculţi  această piesă ţi se pare că dai de influunţe cât se poate de variate sau neverosmile. Elaenia debutează cu două minuţele de „nomansland“, susceptibilă de zona The Orb, sau orice din categoria new age. Lucrurile se schimbă pe parcurs, iar odată cu Argent, apare şi un uşor iz de dance music. E un fel de a spune căci întreaga construcţie are un aer misterios iar arpegiile de synth care se revarsă în urechi sunt de mare efect. Thin Air demonstrează încă o dată faptul că omul acesta e cât se poate de atipic. Şi asta fiindcă sound-uri moderne de bass music sunt aşezate ingenios peste sunete de pian de abia perceptibile în fundal, iar diversele efecte adăugate „mult în faţă“ reuşesc să coloreze într-un mod mirific această piesă.

Aş fi tentat să spun că omul acesta reuşeşte să adauge arome de jazz şi kraut musik peste structuri electronice, dar ceea ce se aude în cele şapte piese de aici e din categoria „nu o să-ţi  vină să crezi“. La primele secunde ale piesei „For Marmish“ ai impresia că tocmai ai dat peste Nils Frahm. Ideea se schimbă repede, graţie  unui amestec flamboiant de sunete minimale inventate parcă special pentru a sublinia frumuseţea naturii care ne înconjoară. După cum era de aşteptat, finalul Peroration Six e cireaşa de pe tort la capitolul ciudăţenii. E o piesă în care sunetele techno şi jazz par să se amestece cu percuţii folosite parcă în noise rock. Iar finalul piesei, e de poveste. O explozie sonoră de nedescris în cuvinte.

Albumul ăsta are de toate: de la momentele de ambient în care aproape auzi ciripitul păsărilor în pădure şi susurul izvorului de munte până la explozii folosite adesea în ceea ce numim muzică industrial sau synth-uri specifice unor artişti concentraţi în muzica electronică experimentală. Nici nu e de mirare, căci printre influenţele britanicului se regăsesc nume ca William Fischer. Sau Kenny Wheeler, Rachmaninov, Bill Evans sau Debussy. Poate ar mai fi de amintit şi faptul că britanicul a avut recent un set de şase ore în celebrul club Berghain din Berlin. Unde, printre altele, a pus în întregime albumul Harvest Time al muzicianului de jazz Pharoah Sanders. Revenind la acest disc, are momente pline de romantism dar şi porţiuni abrupte. E un album uluitor care traversează cu mare eleganţă genuri.  Pe scurt, e un serios candidat în clasamentul celor mai interesante albume ale anului 2015. Poate ar mai trebui să adaug că albumul acesta merită să fie ascultat la căşti, pentru o experienţă de nota zece. 

26 oct. 2015

C Duncan - Architect

C Duncan Architect
Chiar dacă pe zi ce trece creşte periculos de mult numărul artiştilor care îşi etichetează muzica drept „eclectică“, tot mai rar găsesc lucruri surprinzătoare prin avalanşa de apariţii discografice care se revarsă constant peste noi. Adevărul e că prin această mare infinită de discuri care apar zi de zi, e tot mai greu să ai un „filtru“. Să asculţi ceea ce merită, să cerni grâul de neghină. Compozitorul scoţian Chris Duncan reuşeşte pe deplin să fie surprinzător cu debutul său discografic. Spre surprinderea multora, a fost remarcat de juriul care alcătuieşte anual lista de nominalizări pentru premiile Mercury din Marea Britanie. Albumul Arhitecture are serioase doze de originalitate în primul rând pentru că amestecă aromele muzicii clasice cu „cărligele“ muzicii denumite „pop“. Şi mai interesant este că această nebunie sonoră care prezintă ascultătorului inclusiv inflenţe psihadelice, generează un soi de dream – pop care e greu încadrabilă  în standarde.

Muzica scoţianului poate fi numită oricum: folktronica (o frumoasă găselniţă a criticilor muzicali care descrie amestecul de folk şi efecte electronice) sau chiar melancolic – pop. Ceea ce este cert, este că indiferent de ce particulă ai vrea să lipeşti de piesele astea, e greu să nu fii iremediabil îndrăgostit de compoziţiile tânărului artist. Nu din prima, căci nu e un disc easy listening. La ascultări succesive descoperi noi şi noi nuanţe, care te captivează. Dacă ar fi să fac o paralelă în cinema, acest disc mi-a readus aminte de superba peliculă Tystnaden („Tăcerea“) de Ingmar Bergman.  O operă cu rădăcini metafizice, care este o meditaţie asupra căutării unui scop într-un univers lipsit de sens şi de Dumnezeu, în care alienarea a redus comunicarea dintre oameni la relatii pur carnale. Tânărul artist reuşeşte cu ajutorul unor „dialoguri“ cât se poate de minimaliste (exact ca-n filmul de care mi-am amintit) să zugrăvească cât se poate de ingenios o lume muzicală aparte, în care fiecare meloman poate regăsi diverse valenţe stilistice. 

Se prea poate ca unii să găsească în aceste piese influenţe Grizzly Bears, Fleet Foxes, Wild Beasts sau Bon Iver. Pe listă ar putea fi inclusă şi Enya – cu voia dumneavoastră. Chiar dacă stilul ei nu e defel pe acest calapod. Idea e că rezultatul combinaţiilor realizate de C Duncan este unic. Şi îţi creează o stare de bine. Melodiile abundă în sunete scoase de orgă de biserică, percuţii misterioase şi efecte electronice subtile. Încă de la primele armonii ale piesei „Say“ e clar pentru oricine că muzica aceasta face parte din categoria „premium“. Dacă asculţi doar câteva secunde din piesa For, e clar că imaginaţia te duce undeva pe malul unei mări uitate de lume, iar în „Miracles“ îşi fac apariţia o sumedenie de influenţe „vintage“, la fel ca în „Garden“. S-ar putea să nu aibe nicio relevanţă, dar acest tânăr scoţian este pasionat de pictură. Şi provine dintr-o familie de muzicieni clasici. Desigur, aceste amănunte sunt valabile atunci când te scufunzi în audiţia acestui album de debut. O audiţie pe care o recomand din toată inima, căci vorbim aici de unul din cele mai surprinzătoare albume ale anului 2015. Atenţie! Architect nu e pentru oricine. Recomand a se consuma doar de melomanii care au „filtrele“ curate şi mintea deschisă.

9 ian. 2013

Dam Mantle - Brothers Fowl

Dam Mantle - Brothers FowlDebutul muzicianului scotian Tom Marshallsay, cunoscut în lumea muzicală sub pseudonimul Dam Mantle, face parte din acea categorie de discuri care nu ti se strecoara deîndată sub piele, pentru a înţelege pe deplin trip-urile acestui artist fiind nevoie de multiple audiţii. Oarecum e şi normal, căci dacă ar fi să etichetezi piesele astea, e musai să pomeneşti de acele „hipster – friendly - etichete“ de genul IDM, DIY, Experimental ş.a.m.d. Principalul motiv pentru care albumul ăsta a reuşit să.mi capteze atenţia este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil influenţe folosite en – gros din ceea ce numim astăzi „electronica“ cu sunete naturale, acestea din urmă extrase din natură sau cele înglobate în neo – clasicism, nu – jazz ş-alte cele din aceste bunătăţuri. Urechile destupate şi avide de sonorităţi noi vor descoperi încă din primele două track-uri (numite Canterbury Pt.1 şi respectiv 2) destule motive pentru a zăbovi aşa cum se cuvine asupra discului.

23 nov. 2012

Philip Glass - Rework: Philip Glass Remixed

Philip Glass Remixed
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand aud ca artistul „cutare” a scos un album cu influente dintr-o multitudine de stiluri, tind sa nu dau crezare vestii, caci marketing-ul e-n toti si toate. Ei bine, pun pariu ca cei care vor asculta cap – coada acest material discografic ce contine pe parcursul a doua CD-uri remixuri ale unor compozitii Philip Glass, vor avea parte de asa ceva. Urcehile desfundate vor percepe acilea fel si fel de „tendinte”, de la glitch – house la ambient, de la classic la chillwave, de la pop la jazz, si lista poate continua. Intr-o anumita masura e si normal sa fie asa, caci lista artistilor care au contribuit la acest proiect este cat se poate de variata. Aproape ca esti tentat sa spui ca discul asta e croit ca fiind un soi de „de toate pentru toti”, dar la o privire mai atenta, realizezi ca urechiusele obisnuite cu tonele de compozitii facile din topurile actuale ar putea fi foarte frustrate.

14 nov. 2012

Flying Lotus - Until the quiet comes

Flying Lotus Until the quiet comes
Atunci cand asculti cel de-al patrulea album semnat Flying Lotus, ai impresia ca ai pasit intr-un veritabil Ermitaj al sunetelor. Te si vezi admirand un tablou cu un superb peisaj de toamna pictat in culori de ulei extrafine inramat profesional cu rama si passepartou. Simti ca ai parte de un adevarat festin si ti-e destul de greu sa explici care sunt motivele pentru care compozitiile astea te fac sa te simti atat de bine. Aparent, acest demers artistic graviteaza undeva in zona muzicii ambientale, si poate din aceasta cauza, unii „puritani” s-au grabit sa eticheteze acest disc „un pas spre comert” al artistului american, pe numele sau adevarat Steven Ellison. E drept, fata de albumul sau anterior, Cosmogramma, compozitiile astea sunt mult mai „comestibile” publicului larg, dar acest fapt nu stirbeste cu nimic din frumusetea albumului. Avem aici 18 piese care insumeaza 46 de minute de excursie sonora in lumi imaginare.

18 sept. 2012

Four Tet - Pink

Cronica album Four Tet
Pun pariu ca v-ati prins deja, imi plac chestiile greu de categorisit. Iar atunci cand ii asculti compozitiile lui Kieran Hebden – cel care se ascunde sub pseudonimul Four Tet – e ca si cum ai cauta diverse sinonime pentru uncategorisible. Cei care se considera specialisti in etichete l-au bagat cand in folktronica, cand intr-o ciorba aflata undeva la jumatatea drumului dintre techno sau IDM. Adevarul este ca aceste constructii pline de suflet pot fi categorisite in „orice-ti cadebine”. Si la urma urmei, stiti ceva? Chestia asta nici nu mai conteaza, caci dincolo de toate e o muzica ce-ti provoaca interesul. Departe de mine gandul de a a-l ingloba in categoria „pionieri”, dar omul acesta chiar stie ce face. Fata de discul sau anterior - despre care ati putut citi aici - lucrurile-s nitel mai asezate.

3 mai 2012

Nu & Apa Neagra - Descantecul apei negre

Cand ai norocul sa asculti un album care nu se inscrie defel in categoria „bubble – gum“, adesea faci conexiuni nebanuite. Aparent inexplicabil, odata cu auditia celui de-al doilea album al cvartetului Nu & Apa Neagra, mi-am adus aminte de Children of the Corn, thriller-ul lui Stephen King din 1984 si de lanurile de porumb. Ei bine, discul asta iti provoaca un trip intens, colorat cu fosnete de cucuruz, un film in care cocosii canta de trei ori, iar pelerinii sunt niste forme misterioase care apar si dispar ca prin ceata, totul culminand cu piesa finala de aproape 19 minutele in care faci cunostinta cu adevarata fata a apei negre. Produs de casa de discuri Lollipop Shop din Berlin, descantecul acesta sonor NU este un disc de ascultat in momentele in care cauti entertainment cu orice pret.

25 apr. 2012

Clark - Iradelphic

Clark Iradelphic
Recenzie album Se spune ca pe drumurile batatorite, urcusul e mai usor. Dar si monumentele mai putine. Aplicatia acestei maxime in domeniul muzical contine the easy way , pentru cei care vor ca totul sa fie facil si the other way, dedicata acelora care stiu sa aprecieze la justa lor valoare monumentele ocolite de gloata. Noul disc semnat Clark se adreseaza cu precadere acelora care nu sunt fanii cararilor batatorite. In primul rand, Iradelphic are onoarea de a fi scos la Warp Records. Un nume sinonim pentru “de ascultat” pentru toti acei melomani seriosi care are nu au oroare de particula numita „muzica electronica“. De fapt, ceea ce se aude aici, nu e deloc “chestia” aia numita electronica in zilele noastre. Nu e nici rock, nici pop si nici glitch, sau mai stiu eu ce eticheta trendy care se poarta-n zilele noastre.

19 dec. 2011

Nicolas Jaar - Space is only noise

Mea culpa: recunosc! Desi am dat peste Nicolas Jaar de cateva luni bune, pana nu demult sound-ul lui nu m-a dat pe spate. Exista si o circumstanta atenuanta: muzica asta nu e una care sa-ti pice cu tronc uitandu-te la vreun clip Nicolas Jaar pe Youtube. Pustanul acesta de 21 de ani reuseste sa dea lectii multor oameni cu state vechi in domeniul muzicii printr-o maturitate artistica debordanta si un eclectism greu de egalat. Exista posibilitatea ca la o prima ascultare cap – coada a acestui Space is only noise sa nu fii foarte impresionat. Insa, daca faci greseala sa-i acorzi mai multe sanse e in stare sa te devoreze cu totul si sa fii acaparat completamente de lumea plina de mistere sonore a tanarului muzician. In cazul in care nu l-ati descoperit inca pe Nicolas si aveti pretentia de a fi melomani cu scaun la cap, ascultati-mi sfatul si puneti mana pe Space is only noise. E unul din cele mai surprinzatoare albume ale anului 2011 si cu siguranta isi va gasi un loc de cinste in clasamentul cu cele mai bune albume discografice ale anului, care by the way, se afla in pregatire....
Fiindca am citit atatea ineptii despre stilul in care ar putea fi incadrat Nicolas Jaar, voi ocoli cat se poate de diplomat acest subiect. Etichetele astea necesare marketing-ului modern nu-si au rostul aici, fiindca in buna parte compozitiile astea inglobeaza in ele un mister mai profund decat cel din Twin Peaks. Space is only noise ocoleste cu buna stiinta acel sentiment de uniformitate stilistica pe care il emana involuntar sau voit multi din artistii zilelor noatre. Discul e musai de ocolit si pentru aceia care sunt adeptii muzicii de tip slagar si pentru aceia care dintr-un motiv sau altul nu suporta sunetele de pian. La fel de inportun ar putea sa cada si-n urechile celor pentru care muzica e un fundal necesar bunei – dispozitii cu orice pret si acelora care stau nitel mai prost cu IQ-ul. Odata stabilite coordonatele, ar fi de amintit si faptul ca discul cuprinde 14 piese. Imprevizibile cu arhitecturi sonore create la marele fix. Din categoria muzica electronica cu o productie care-ti taie respiratia. E un disc care-ti lasa o certitudine: tipul asta are idei cu duiumul si poseda toate mijloacele artistice pentru a ne oferi noua, devoratorilor de sunete eclectice, ceea ce dorim. E ca si cum vizitezi Versailles-ul si Palatul Schonbrunn concomitent. Iar waw-urile iti scapa necontrolat. M-am ferit intentionat sa rostesc eventuale influente care razbat din melodii, caci sound-ul acesta e al naibii de greu de catalogat. E un disc ferit de sabloane si care poseda suflet. E pur si simplu de neratat.  


13 dec. 2011

Chris Watson - El Tren Fantasma

Adeseori se spune ca drumul este mult mai interesant decat destinatia, iar aceasta constatare este cat se poate de adevarata in cazul materialului discografic de fata, un album care iese din canoanele obisnuite. Unii ar putea sa comenteze ca sunetele care se aud in El Tren Fantasma nu reprezinta deloc arta numita muzica. Altii, ar putea filozofa ore intregi pe aceasta tema. Dar haideti sa trecem in miezul actiunii. Pentru aceia dintre voi care au memoria buna si au prins anii 80 nu doar din documentarele de la Discovery Channel, Chris Watson este unul din membrii fondatori ai formatiei britanice Cabaret Voltaire. Dupa ce a parasit aceasta legendara trupa, Chris a devenit inginer de sunet pentru BBC iar din 1996 a debutat cu o serie de albume experimentale, discul sau din 2003 numit Weather Report fiind extraordinar de bine primit de catre criticii muzicali. Povestea acestui material sonor s-a nascut din seria de documentare realizate de BBC numita Great Railway Journeys, episodul din care este scoasa aceasta calatorie sonora fiind dedicat unei rute mirifice care e inexistenta in zilele noastre si care poarta numele de The Ghost Train. Practic, ceea ce se aude in piesele acestui album este o calatorie cu trenul prin Mexic, plina de mister si senzatii inedite. In mai multe momente ale calatoriei efectiv ai impresia ca trenul cu pricina trece prin boxele aflate in propietate personala din care rasuna acest sunet. Feelingul acesta e covarsitor in Los Mochis, dar in alte track-uri de aici ai parte de o superba alternanta intre liniste si sunete scoase de diverse pasari. E destul de greu de descris acest album, e ca si cum ai incerca sa povestesti cu lux de amanunte visul pe care l-ai avut noaptea trecuta. Calatoria incepe cu La Anunciante si se termina la Veracruz, iar printre momentele deosebite ale materialuli se numara acelea in care esti intampinat de sunetele naturii. Care in mod firesc e tacuta, dar care e plina de zgomote ciudate. Unele din ele iti fac pielea de gaina, altele te fac sa zambesti. Te trezesti cu claxoane specifice trenurilor mexicane, sound-uri care anunta bariere coborate, sunete de oi care pasc pe langa calea ferata si cate si mai cate. Pe scurt, e o calatorie fantastica, care merita ascultata pe un sistem de sunet neaparat stereo si la volum mare. El Tren Fantasma e o comoara pretioasa, un excelent cadou pentru audiofilii care nu cauta cu orice pret facilul in arta numita muzica.

27 sept. 2011

Yonderboi - Passive Control

Cei carora numele Yonderboi nu le spune nimic ar fi bine sa stie ca omul acesta e considerat in Ungaria tipul care a avut cel mai mare succes international in anii 2000. Pe numele sau adevarat László Fogarasi, muzicianul nascut in 1980 intr-un satuc care poarta numele de Mernye si-a editat primul sau demo la varsta de 16 ani, imediat dupa aceea una din piesele lui fiind inclusa in compilatia Future sound of Budapest vol. 2. Passive Control este cel de-al treilea disc din cariera sa, care incheie o trilogie inceputa cu  Shallow And Profound (2000) si Splendid Isolation (2005).

E destul de greu de exprimat in cuvinte motivul pentru care acest material discografic iese in evidenta inca de la primele lui secunde de auditie. Un rol hotarator il are intro-ul superb ales, la care voi reveni pe parcurs, dar si sentimentul aparte cu care te „primeste” muzicianul.

14 sept. 2011

The Field - Looping state of mind

Asteptari: Sub aceasta titulatura se ascunde un producator suedez de techno numit Axel Willner care a debutat cu albumul From here we go sublime, un material discografic aparut acum patru ani care la vremea respectiva a facut multe furori. Acum doi ani amatorii de asemenea muzici au avut parte de Yesterday and today iar acest al treilea album al suedezului cuprinde sapte piese.


Rezultat: Daca nu l-ai auzit, nu-i nici un bai. Dar din moment ce urechea a facut vreodata cunostinta cu universul sonor prezentat de The Field, nu mai e nevoie sa-ti certific faptul ca tipul asta e inconfundabil. Aparent,  ceea ce trebuie sa stii este ca muzica asta se bazeaza pe loop-uri. Fie ca sunt instrumentale fie ca sunt portiuni de voci, chestiile astea se repeta ametitor.

2 aug. 2011

Jakszyk, Fripp and Collins - A Scarcity of Miracles

Asteptari: Pentru neinitiati, King Crimson este una din cele mai celebre trupe progressive – rock care a luat nastere in 1969 la Londra si a editat in acelasi an albumul In the Court of the Crimson King. Cel mai recent album semnat King Crimson a aparut in 2003 sub numele de The Power of Believe si chiar daca albumul acesta e semnat Jakszyk/Fripp/Collins, discul face parte intr-un fel sau altul din „familia“ King Crimson.

Rezultat: Cei care se asteapta sa aibe parte de experimentele sonore ale lui Robert Fripp din anii 90 (sau cele anterioare) vor ramane categoric dezamagiti. E un soi de King Crimson si nu prea ceea ce se intampla aici, indeosebi datorita faptului ca rock-ul a fost inlocuit in buna parte cu portiuni de ambient sau fusion – jazz. Drept urmare n-ar trebui sa mire pe nimeni ca saxofonul lui Mel Collins (care suna prea mult a Jan Garbarek) are un rol esential, iar chitara lui Jakszyk este cat se poate de „in spate”.

23 mar. 2011

Demdike Stare - Tryptych

Asteptari: Demdike Stare e un duet britanic nascut din colaborarea intre un producator si DJ de muzica techno (Miles Whittaker) si un pasionat colectionar de viniluri (Sean Canty). Tryptych este o reeditare a celor trei viniluri (E.P.) scoase anul trecut de acest duet: Forest of Evil, Liberation Through Hearing si Voices of Dust.  Termenul de reeditare nu e tocmai exact, avand in vedere ca materialul cuprinde si o serie de track-uri care nu au aparut pe vinilurile originale.
Rezultat: Mi-e greu sa gasesc o explicatie logica la eticheta de witch – house cu care a fost catadicsita o anumita parte a muzicii din zilele noastre. In cazul celor de la Demdike Stare jocul de cuvinte pare sa vina gratie vrajitoarei din secolul 17 care a inspirat denumirea trupei. O alta trupa imbibata in acest conglomerat stilistic e Salem. In cronica dedicata discului lor Kings Night am remarcat printre altele faptul ca „rar ti-e dat sa asculti un disc atat de straniu“. Ma vad nevoit sa repet afirmatia, cu precizarea ca cei de la Salem sunt mici copii pe langa Demdike Stare.

18 feb. 2011

Robert Miles - Thirteen

Asteptari: Numele italianului Robert Miles este strans legat de succesul mosntruos al single-ului lui Children aparut in 1995. Cu toate acestea, muzica lui s-a schimbat mult in ultimii ani, trecand de la dream house la diverse alte combinatii. Precdentul sau disc a purtat numele de Miles Gurtu si a fost editat in 2004 alaturi de celebrul percutionist Trilok Gurtu. Thirteen cuprinde asa cum e lesne de inchipuit 13 piese si este al 5-lea material discografic din cariera muzicianului italian.
Rezultat: Pentru inceput, ar fi bine de amintit ca alaturi de Robert Miles pe cele 13 piese ale acestui disc au colaborat Robert Fripp (King Crimson), Dave Okumu (The Invisible), Mike Patto si John Thorne (Lamb). Mai apoi, cei care se asteapta sa gaseasca ceva similar cu Children, ar fi bine sa paraseasca urgent aceasta auditie.

10 feb. 2011

Banco de Gaia - Songs from the Silk Road

Asteptari: Considerat un guru al etno – trance – ului, Toby Marks (omul din spatele Banco de Gaia) se scalda in apele muzicii din anul in care in tara noastra a avut loc o Revolutie. Activitatea sa pe taramul muzicii electronice combinate la fix cu influente orientale si nu numai a inceput cu o caseta numita Medium in 1991. Albumul de fata cuprinde cateva remixuri si raritati ale carierei de peste doua decenii ale maestrului.

Rezultat: Mixul mistic creat de acest britanic este unul aparte, iar incadrarea pieselor sale intr-un curent sau altul e o pierdere de timp. Inspiratia sa vine din superba perioada a inceputului anilor 90 cand in Marea Britanie s-a dezvoltat nepermis de mult un concept numit de marea majoritate a muritorilor de rand drept ambient/dub/post rave.

21 nov. 2010

Brian Eno - Small Craft On A Milk Sea

Asteptari: Chiar daca publicul larg il stie in principal datorita muncii sale de producator (pentru nume ca Genesis, Talking Heads, David Bowie, U2, Coldplay, Depeche Mode sau Ultravox), Brian Eno este omul care a definit cat se poate de exact notiunea de muzica ambientala, primul sau album fiind datat 1974. Small Craft on a Milk Sea a fost precedat de Everything that happens will happen today (realizat cu David Byrne), de aceasta data alaturi de Brian Eno aflandu-se chitaristul Leo Abrahams si percutionistul Jon Hopkins.

Rezultat: Se stie, Brian Eno e omul care in 1978 a inventat termenul de ambiental cu discul sau Ambient 1: Music for Airports. Carevasazica, vorba celor de la Radiohead, No Surprises, avem de-a face parte cu un muzician din categoria aceea de la care stii exact la ce sa te astepti. Desi in ultimii ani muzica ambient e exploatata in fel si chip, ceea ce realizeaza britanicul e mult diferit, in primul rand datorita conceptiei. Asadar Small craft on a milk sea nu straluceste in termeni de inovatie, dar acest fapt nu-I stirbeste cu nimic din frumusetea pe care o emana atunci cand este ascultat. Daca pe ultimele doua materiale ale muzicianului (Another day on earth si Everything that happens will happen today), Brian Eno a cochetat cu “melodia“, de aceasta data cei ce il pretuiesc pentru “ambient” vor avea toate motivele sa fie incantati.

Nu prea exista aici momente remarcabile sau portiuni mai putin inspirate. Si asta pentru ca piesele sunt ca niste soundtrack-uri pentru niste filme imaginare. Atmosfera emanata oscileaza de la melodii in care ai impresia ca auzi fosnetul ierbii de afara pana la chestiuni cat se poate de complexe, cum e de exemplu Horse, care pe alocuri e o demonstratie de “noise la patrat”, dar in care fiecare element e la locul lui. Cele doua forme ale furiei, expuse in 2 Forms of Anger sunt cat se poate de misterioase. Track-urile realizate de cei trei muzicieni sunt greu de descris in cuvinte, e ca si cum ai incerca sa descrii culorile curcubeului intr-o emisiune de radio. Intreg materialul e un disc electronic ambiental “in ceata”, cu multe portiuni ascunse la prima auditie dar care isi fac aparitia maiestuos la ascultari succesive, care alcatuiesc un intreg misto. Printre cele 16 melodii (track-uri ar fi exprimarea corecta) se strecoara din plin influente din muzica electronica. Chitarile rock adauga si ele un plus, iar portiunile in care totul devine clasic nu lipsesc nici ele. Din fericire, nu e un talmes – balmes, ci o imbinare geniala intre diverse felii. E un disc adresat cu precadere oamenilor calmi din fire si asta pentru ca trebuie sa ai multa rabdare ca sa descoperi fiecare acord “introdus” undeva in strafundul melodiei. Paleosonic e o piesa care subliniaza talentul de exceptie al chitaristului Leo Abrahams, dar la un moment dat devine o adevarata orgie prin combinatia letala de chitara – sintetizator, acesta din urma pe axa Josh Wink pe alocuri. Discul acesta trebuie ascultat cap – coada de mai multe ori pentru ca ascultatorul sa inteleaga pe deplin filmul proiectat de Brian Eno. E o treaba complicata, dar in final ascultatorul e rasplatit regeste. 

Recomandari: E un disc care emana mult – mult calm, ideal de folosit ca antidot la lumea care ne-nconjoara sau pentru a-ti crea mirificul sentiment de “in concediu”.

19 oct. 2010

The Orb featuring David Gilmour - Metallic Spheres

Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei
Asteptari: Mari, avand in vedere ca avem de-a face cu un fel de super grup. Pe langa chitaristul principal al celor de la Pink Floyd, David Gilmoure il avem pe domnul Alex Paterson din The Orb si chiar si pe Youth, basistul celor de la Killing Joke care este totodata si producatorul acestui disc.

Rezultat: Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei. Nu exista track-uri sau piese ci doar doua parti – Metallic Side si Spheres Side – in care aparent se improvizeaza la greu. Gilmoure e prezent exact atat cat trebuie si lasa impresia ca nu vrea sa controleze linia melodica a partilor. Desigur discul acesta ar putea fi si mai interesant, poate daca ar avea totusi niste schite de „melodii”. Cu toate ca in acest caz poate multi s-ar fi plans tocmai de „sabloane”. Una peste alta e un disc cu greutate pentru toti acei care au auzit vreodata de Little Fluffy Clouds. Sau stiu de Pink Floyd nu numai gratie textului We don't need no education /We don't need no thought control“. Sau pentru aceia care mai au prin casa viniluri cu Tangerine Dream. Fac pariu ca daca ii intrebi pe muzicienii care fac parte din gasca acelora care se scalda in apele improvizatiei ce au discutat inainte de inregistrari, raspunsul este „nimic”. E de inteles atunci cand e o colaborare „one time only”. Dar raspunsul este adesea unul care poate fi bagat in borcanul „de mandrie”. Ca si cum chiar si niste planuri vagi ar fi considerate drept „trisare”. Mare parte din acest Metallic Spheres este atat de inchegat incat da impresia ca a fost intens pregatit. Chiar daca pe ici pe colo are arome de „improvizatie”. Categoric, nu e nimic rau in asta. E un disc de neratat pentru aceia care stiu sa asculte muzica „altfel”.
Recomandari: Doar pentru aceia care nu sunt deranjati de faptul ca nu exista nici un refren de fredonat. Si iubesc muzica ambient-space-rock.

6 oct. 2010

Delorean - Subiza

Asteptari: Formatia care si-a luat numele de la o masina a timpului “inventata“ in filmele Back to the future are sediul general in Spania si a editat pana acum doua albume in zona muzicii “alternative dance”. Subiza poarta numele orasului in care membrii trupei au inregistrat acest disc, situat in nordul Spaniei.

Rezultat: Chiar daca pe parcursul acestei auditii piesele mi-au evocat rand pe rand categorisiri cat se poate de ciudate, per ansamblu Subiza este un mix intre Animal Collective si Energy 52. Are accente retro, dar nu acelea folosite pe scara larga de muzicienii actuali. E mai degraba acel sentiment al anilor 90, care din fericire n-a fost inca exploatat la foc automat. Desigur anii 90 evocati de acesti spanioli nu au legatura cu Vengaboys, Haddaway sau Aqua. Din fericire! E mai degraba o combinatie intre balearic house-ul de Ibiza si muzica “mai pop“, cu un topping pe ici pe colo de rock. 

Primul single al albumului si totodata piesa care deschide materialul, Stay Close, are un debut cat se poate de enigmatic, care mai apoi se transforma pe nepusa masa intr-o melodie care evoca vremurile “bune” ale muzicii comerciale de dans. E genul acela de piesa care de la prima auditie “te vrajeste” iar pentru cei care au ascultat-o de mai multe ori risca sa devina o obsesie. Muzica fara delimitari stilistice care pur si simplu te face sa zbori. Si sa auzi franturi de DB Boulevard sau Modjo. Poate chiar si  putintel U2 sau Moby. Oricum, o companie selecta. Constructia sonora a pieselor este una destul de confuza, care te face uneori sa crezi ca spaniolii se afla la confluenta dintre house techno si rave. Sau indie. Elementul de melodicitate este exprimat intr-un mod mai mult decat subtil. Feelingul balearic razbate in mai multe momente, de exemplu in Real love. Printre momentele care ies cu adevarat in evidenta din acest disc se numara Grow sau Infinite Desert. Din fericire, Delorean nu si-au pierdut defel eticheta de “rock” cu care au pornit la drum si au reusit sa adune laolalta pe un singur album elementele dance intr-o maniera rock. Sau – daca vreti – sa le explice pletosilor ca nu tot ce are sintetizator e neaparat “aiurea”. Cireasa de pe tort merge in acest caz catre Warmer Places, o piesa care este un mix cat se poate de ciudat intre “forte ciudate”, un fel de Animal Collective remixat pentru ringul de dans. Elementele contradictorii care isi dau mana aici intr-un mod cat se poate de prietenos recomanda aceasta piesa drept una croita special sa doboare bariere. Si reuseste pe deplin acest lucru.

Per ansamblu,  ceea ce au inventat Delorean aici poate fi incadrat in categoria “ciudat”. Nu e vorba de acea ciudatenie a trupelor care isi propun din start acest lucru, ci de o imbinare neverosimila a muzicii dance cu genuri socotite de marea majoritate a fi mult mai serioase. Drept urmare e un album serios, un soundtrack al verii, numai bun de consumat cu moderatie de catre amatorii de nou.

Recomandari: Este albumul perfect pentru o seara de vara, alaturi de un foc de tabara, preferabil undeva pe o plaja parasita. Desigur, pentru oamenii care nu au prejudecati atunci cand vine vorba de stiluri muzicale.

Max Richter - Infra

Asteptari: Max Richter este un compozitor britanic nascut in Germania, care de-a lungul carierei sale a colaborat cu Future Sound of London sau Roni Size iar acest Infra este cel de-al 5 – lea material solo.

Rezultat: Omul acesta sufera de o creativitate iesita din comun compozitiile sale fiind de-a dreptul mirifice. Max Richter este genul acela de compozitor de muzica clasica ale carui creatii se potrivesc ca o manusa coloanelor sonore, dealtfel multe din melodiile sale fiind folosite in acest scop. Ca sa amintim numai un exemplu: On the Nature of Daylight a fost folosita pe coloana sonora a filmului lui Scorsese de anul acesta Shutter Island. Albumul acesta a fost conceput initial pentru o reprezentatie de balet de 25 de minute, dar in aceasta varianta a fost extins la 40 de minutele. Exact cat trebuie! Sunetele care te izbesc in piesele acestea creeaza diverse „filme”, chiar si fara un suport „video”. Inregistrarile pentru acest album au durat o singura zi intr-un studio din Londra, iar faptul ca acestea au fost facute intr-un mod analogic dau o caldura aparte acestui material.

Discul nu are titluri de piese: doar Infra si Journey. Practic, auditia acestui disc nu are cum sa nu-ti provoace vreun sentiment, fie el unul de melancolie sau de bucurie. E genul de muzica ce se potriveste atat pentru coloana sonora a unui serial de genul Caracatita dar si momentelor in care orice meloman are nevoie de relaxare. Ca si comparatii, Richter se regaseste in tagma unor nume ca Michael Nyman sau Philip Glass. Chiar daca piesele nu au un story anume, ele evoca diverse imagini si amintiri cat se poate de diverse. Infra e un album care n-are nevoie de prea multe descrieri: e pur si simplu un disc de ascultat pentru momentele linistite ale zilei. Indiferent daca ne chinuim sa catalogam aceasta muzica drept neo-clasica sau de ambient, e clar ca sound-ul acesta e unul „de relaxare“. E prea pop pentru lumea muzicii clasice si prea „clasic” pentru a fi inclus in lumea muzicii electronice. E undeva la granita si musteste de originalitate...

Recomandari: Pentru acei care sunt curiosi de granitele dintre muzica clasica si electronica. Si care au ascultat vreodata Phillip Glass.