Savages - Adore Life

                                         

Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi   Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de compoziţiile de aici. Cert este că de multişor nu am mai avut parte de un post – punk atât de furios şi concentrat deopotrivă.

Un alt lucru cât se poate de neobişnuit este faptul că producătorul acestui album este danezul Trentemoller. Da, acel artist care în 2013 a cântat în deschiderea concertelor Depeche Mode şi a cărui muzică eminamente electronică a fost inclusă în peliculele unor regizori ca  Oliver Stone, Pedro Almodóvar sau Jacques Audiard. În cadrul unui interviu acordat revistei britanice Uncut, solista trupei, Jehnny Beth (care e franţuzoaică, dealtfel) a fost întrebată de ce a ales ca acest disc să fie mixat de către un producător de muzică electronică. „Câteva lucruri au fost atractive. El nu este un om care mixează în mod tradiţional discuri de rock an roll, vine din aria muzicii electronice dar are cunoştinţe vaste despre chitară. Ce a fost cel mai atractiv a fost faptul că am lucrat cu cineva din generaţia noastră. Trupele adesea colaborează cu ingineri de sunet old school care au scris istoria rock+ului. Dorinţa noastră este să lucrăm cu oameni dintr-o generaţie care merge înainte cu noi, nu cu cei din trecut“, a fost răspunsul ei. Fără îndoială şi acest amănunt face ca acest disc să sune „altfel“.


În piesa care dă titlul acestui album de excepţie, cele patru fete cercetează anxietăţile care definesc specia umană întrebându-se cît se poate de retoric „Is it human to ask for more? Is it human to adore life?“. Pe parcursul discului, sonorităţile sunt cât se poate de crude şi cocolesc adesea sound-urile „şlefuite“ cu care ne delectează de obicei formaţiile atunci când aruncă pe piaţă un album. Pe piesa “The Answer” solista Beth ne explică o filozofie de mare efect în versurile “If you don’t love me, don’t love anybody.” Iar în anumite momente din „Surrender“ fetele reuşesc să readucă în atenţie riff-urile nervoase a la Sonic Youth. Majoritatea pieselor din Adore Life sunt teribil de directe iar textele ocolesc cu bună ştiinţă metaforele, pentru a crea un disc cât se poate de „crud“, care evocă realitatea fără retuşuri a zilelor noastre. Un moment deosebit este şi I need something new, o compoziţie care trece printr-o serie de stări şi în care interpretarea vocală îţi poate aminti de Lene Lovich, de exemplu. Deosebit de brutală şi agresivă e T.I.W.Y.G. (prescurtarea de la “This Is What You Get) în care  se simte influenţa celor de la Atari Teenage Riot. Fără îndoială, acest disc nu este recomandat acelora care sunt în căutare de muzică „de entertainment“. Unul din lucrurile care separă acest disc de multe alte albume din branşa post punk este faptul că per ansamblu, mesajul este pozitiv. Nu degeaba încă din prima piesă a disculuzi ni se spune că Love is the answer. Recomand cu cea mai mare căldură tuturor celor interesaţi de muzică furioasă şi energică. Fie ei rockeri sau punkeri. De ascultat pe repeat, spre disperarea vecinilor cantonaţi în muzică de genul bubble – gum.