Various Artists – Eastim

 

Eastim e probabil primul album muzical produs în România care adună laolaltă sunete din Orientul Apropiat interpretate de artiști din diverse țări, imprimate și remixate cu ajutorul unor muzicieni din Timișoara. În acest context, poate e bine de amintit faptul că Banatul a fost o bună perioadă în sfera de influență a a Imperiului Otoman. Sub alte auspicii, după câteva sute de ani, la Timișoara se produc din nou....sound-urile orientale. Numele albumului, «Eastim», vine de la un joc de cuvinte. Pronunțat fonic la fel ca englezescul „esteem“ (admirație), ideea reunește chestia aia de „stimă și respect“ pe care o iubim cu toții. 

Albumul Eastim este o conform descrierii „o colaborare între scena timișoreană și comunitatea de migranți“. Inițiatorii acestui proiect își doresc să creeze „un context social și o platformă în care publicul larg se întâlnește cu comunitatea migranților din Timișoara de pe un picior de egalitate“. Și pentru că 2023 e anul în care Timișoara este Capitală Culturală Europeană, acest lucru s-a întâmplat sub auspiciile acestei realități. Dincolo de cuvinte pompoase, Timișoara a fost dintotdeauna un oraș multucultural din motive pe care le știe toată lumea. Acest nou episod care demonstrează farmecul unic al orașului nostru confirmă încă o dată – chiar și pentru hateri - faptul că Timișoara este o metropolă modernă și tolerantă. 

Revenind la muzică, discul ăsta s-a născut după câteva jam session-uri la care au participat „migranții“ Samet Ucar Abdullah, Ahmad Al Shuraiqi, Yonca Yuce, și Eddin Alhalabi Salah. Lor li s-au alăturat pe parcurs artiști cunoscuți în Timișoara ca Marcelle Poaty-Souami, Lucian Nagy, Johnny  Kui, sau Radu Pieloiu, care au înregistrat sub bagheta lui Mihai „Mtz Neagoe“ melodiile incluse pe Eastim, un album care s-a lansat deocamdată doar sub formă digitală, dar urmează să apară și pe vinil. 

Deloc surprinzător, discul cuprinde elemente din folclorul național și cel specific Orientului Apropiat combinate cu ceea ce ne place să numim „muzica de școală vestică“. În plus, există și trei remixuri realizate de timișorenii K-lu, Injektah și Mighty Boogie, care adaugă arome de muzici electronice pieselor originale. Eastim s-a lansat în luna noiembrie 2023 prin două evenimente: unul în capitala europeană a culturii, Timișoara, și altul în capitala Uniunii Europene, Bruxelles. 

Încă de la prima compoziție inclusă pe această compilație, Al Maya  (interpretată de Ahmad Al Shuraiqi) e clar ca lumina zilei că audiția asta nu este destinată oricui. Sound-urile orientale se preling încă din primele secunde, dar „nebunia“ începe puțin înaintea minutului doi, când un ritm amețitor și un refren contagios pun stăpânire pe scheletul muzical al compoziției. Melanjul juxtapunerilor sonore este subliniat și de instrumentele de suflat mânuite cât se poate de dibace de timișoreanul Lucian Nagy., iar cea de-a doua compoziție de aici, Reverberations (de Yonca Yuce) dansează pe un fundament cu sonorități rock. Dincolo de vocea misterioasă a solistei, percuția demențială a timișoreanului Radu Pieloiu și chitările „exact cât trebuie“ ale lui Johhny Kui adaugă un șarm aparte melodiei.  Cea de-a treia piesă „Rose“ (Samet Ukar) se îndepărtează nițel de rock iar cea mai interesantă compoziție de aici poartă numele de Sunrise și îi aparține lui Salah Haitham. Cu ușoare arome de jazz și porțiuni care te duc cu gândul la soundtrack-ul unui film, bucata asta instrumentală te poate duce cu gândul la Desert Rose – ul lui Sting și este cât se poate de captivantă.  K-lu adaugă beat-uri nervoase în varianta remixată a piesei „Rose“, iar Mighty Boogie plusează cu drum and bass pe „Revelations“, în timp ce Injektah face o treabă meseriașă în „Al Maja“.

Suma summarum,  avem de-a face cu o compilație inedită care merită ascultată de urechile care nu rezonează la hiturile difuzate cu obstinență supărătoare la radiourile autohtone. Și încă un motiv de mândrie că trăim în orașul multicultural care de-a lungul anilor a dat atâtea creații memorabile. Și-n domeniul muzicii....

The Schnitzels – Phantasmagore

 

Fiindcă trăim într-o epocă în care orice trebuie etichetat, băieții care alcătuiesc trupa The Schnitzels ( Narcis Axinte – chitară/voce și Mr Jurjak – tobe) s-au gândit că „gastro – punk“ e o caracterizare cât se poate de vicleană. Dincolo de șnițelele vieneze din etimologia numelui trupei, proiectul ăsta care a lansat nu demult albumul de debut reușește să fie pe placul urechilor care degustă din plin chestiuni de genul The Black Keys, Royal Blood, Jack White sau Yeah Yeah Yeahs. Combinația asta de de chitară/tobe/voce fără bas sună pe alocuri neașteptat de bine și în cântările lor live, dar inevitabil există și momente în care ascultătorul are senzația de „deja – vu“ (deja ascultat – în acest caz). Dacă pe Jurjak (George Petroșel) s-ar putea să-l știți și din albumele lansate sub același nume și care oscilează pe linia blues/rock/pop, celălalt membru al acestui duo, Narcis Axinte, are și el ceva antecedente muzicale care poartă numele de Harlequin_Jack, sau Tourette Roulette. 

Chiar dacă nu e punk „pur“, încă din prima piesă, care poartă numele de „Atenție!Foc!“ e clar că băieții ăștia o ard într-un amalgam de influențe din zona dirty – rock care pe alocuri are și câteva incursiuni în lumea grunge. Dacă tot suntem la influențe, piesele astea au și iz de garage – rock sau chiar indie rock. Textele poznașe și robuste de genul „Dacă vrei să-ți fie bine / Fugi acum cât ți-e mai bine/...Nu scapi așa ușor de mine“., sunt cât se poate de „directe“ și adaugă fără îndoială un plus acestui disc. „Ciocan și Nico“, următoarea creație a celor doi muzicieni face referire la chestiuni care se întâmplă între „un golan și o domnișoară“. Avem de-a face cu o idee de ciocan și nicovală care are parte și de niscaiva strigături din arealul punk-ului de genul „Oi“, „Oi“, iar începutul de la piesa „Limuzină“ poate să te ducă cu gândul la startul de la Song 2 de Blur. 

Piesa care care reușește să ți se impregeneze din prima ascultare în creier este „La bulău“, cu al ei „Și când o să fi să fie rău / Mergem cu toții la bulău“, iar pe lângă textul șăgalnic melodia are parte de multe răsturnări și o instrumentație (mai) bogată. Alte momente reușite sunt „Frica“ și  „Minte bolnavă“, aceasta din urmă fiind fără îndoială genul ăla de piesă pe care orice rocker responsabil dă din cap cu halba de bere în dotare. 

Una peste alta, The Schnitzels au aruncat pe piață un album bunicel, care chiar dacă nu rupe gura târgului, este unul onest, fără brizbriz-uri și alte artificii menite să cucerească publicul cu orice preț. Se poate și mai bine, dar demn de remarcat este faptul că băieții pășesc pe un drum, care în țărișoara noastră nu este bătătorit. Nu e „waw“, dar cu siguranță merită inclus în sacoșa cu apariții discografice rock din 2023 din România care merită cel puțin o audiție. 

Sebastian Spanache - Upamercado

 

Se spune că în industria jazz-ului se folosesc criterii diferite pentru a deveni „mainstream“ decât cele folosite în pop. Desigur, există și aici noțiuni ca și popularitate, vânzări și valoarea de divertisment. Dar în multe cazuri mai importante sunt integritatea, inovația, autenticitatea și originalitatea. Cu siguranță pianistul timișorean Sebastian Spanache face parte din tagma acestora din urmă și nu apelează la chichițele uneltelor de marketing modern, preferând să pună accent pe muzică, mai degrabă decât pe imagine.  

Sebastian Spanache a intrat în lumea muzicii fondând o trupă de jazz şi funk și mai apoi a devenit cunoscut grație proiectului Sebastian Spanache Trio, cu care a câștigat numeroase premii șii a editat câteva materiale discografice. De un real ajutor i-a fost și faptul că a colindat lumea ca și pianist pe diverse vase de croazieră, acest fapt fiind conform mărturisirilor proprii, „o  școală mai bună decât școala“. În 2023 artistul timișorean a revenit în fața publicului cu un album solo, Upamercado. Cele șase compoziții care compun acest material discografic sunt cât se poate de interesante. Nu doar pentru că discul a fost inspirat din călătoriile și experiențele  artistului în America Latină. Ci și pentru că bogatele tradiții din regiunile în care domină ritmuri de samba, bossa nova, bolero sau tango sunt interpretate cu un filtru particular al timișoreranului, astfel încât audiția asta este una deloc facilă, dar captivantă. 

Discul a fost lansat la București, Timișoara și mai apoi la Viena și are parte de o formă mai puțin tradițională. Concret, ediția limitată este realizată din lemn de mesteacăn, tratat cu ceară de albină și carnauba, pe care se găsește un  #QRCode care te duce să asculți albumul în format Hi-Res.

Încă din prima piesă, „Molly“ ascultătorul este mbibat cu o atmosferă aparte în care se regăsesc juxtapuneri ritmice menite să creeze momente grațioase. „La Lena“  are o serie de momente în care artistul navighează cu talent între detalii și conferă delicatețe și eleganță compoziției. „La Razón“ debutează cât se poate de misterios fiind parcă coloana sonoră a unui serial britanic cu spioni iar pe parcurs devine o altă compoziție în care Sebastian Spanache demonstrează că stăpânește cât se poate de bine echilibrul dintre fantezie și rigoare, dintre libertate și ordine. Cea mai nonconformistă piesă de aici mi se pare a fi „CLS“, în care se împletesc raze de soare cu momente dramatice, chiar întunecate, iar coexistența asta dintre lumină și umbră, dintre echilibru și cădere adaugă un plus de șarm acestor compoziții .Inevitabil, ascultătorul e tentat să facă diverse ascoieri. Care în cazul subsemnatului s-ar putea traduce prin atmosfera creată de Lyle Mays, pianistul celebrului Pat Metheny. Sau chiar Art Tatum. Desigur, asocierile astea pot fi extinse după imaginația fiecăruia. Ceea ce e cert, e că muzica lui Sebastian Spanache nu poate fi degustată „pe fugă“. Are nevoie de atenție deplină și provoacă emoții. Poți rămâne cu o audiție captivantă pe moment sau una care merită repetiții succesive. Indiferent de rezultat, e clar ca lumina zilei că autorul își pune sufletul pe tavă și pentru orice iubitor de jazz din țărișoara asta (sau nu), Upamercado reprezintă o apariție discografică demnă de atenție.  Albumul se poate asculta aici. 

Amalia Gaita - Mimosa

 

După cum remarcam și cu ocazia discului de debut semnat Amalia Gaiță, chestiunea asta pe care o cântă solista îndrăgostită deopotrivă de fotografie și muzică este una cât se poate de „refreshing“ pentru așa numita muzică pop românească. Deatlftel, cele zece piese care se regăsesc pe „Mimosa“ nu seamănă deloc cu ceea ce auzim pe la radiourile autohtone, eticheta de pop atribuită acestui material discografic fiind mai degrabă una pretabilă în țările străine care au o bogată recoltă în asemenea muzici. Spre deosebire de debut, aici urechile avizate au parte de un amestec optim de instrumentații clasice și moderne. Vechi versus nou. Analogic versus digital. Inflexiunile vocale ale Amaliei Gaita te pot duce cu gândul la Esperanza Spalding sau Erykah Badu, iar instrumentațiile jazzy – pop – rock se mulează la marea artă cu timbrul vocal al solistei timișorence.

Există aici o alternare din belșug între vocea puternică și cea șoptită, chestie care se remarcă încă din prima piesă a albumului numită „Elixir“. La fel ca și în multe alte piese, sunetele se învârt nu de puține ori în zona muzicii pop ambientale și chiar dacă nu e nimic revoluționar în această muzică, Amalia reușește să creeze emoții. Care duc la o atmosferă aparte, care la rândul ei deschide pe larg imaginația ascultătorului. Fantezii care te pot duce cu gândul la sunete aflate undeva la granița dintre U2 și Massive Attack  în „ Something New“ sau note jazzy – pop cât se poate de simpatice în „Gluten Free“.  Una din piesele de rezistență de aici este fără îndoială „I havent found you“, care dincolo de chichițele instrumentale specifice genurilor moderne oferă un soi de montagne – russe acustic. Și asta pentru că piesa începe într-un ritm chinuitor de lent dar prinde „viteză“ pe parcurs. Lipsește însă explozia finală, astfel încât ai impresia că toată construcția a fost un ...castel de nisip. Memorabil. 

Înainte de intermezzo-ul „Sol“ care este construit pe o percuție cât se poate de violentă, ascultătorul este tratat cu o porție de „Everything you want“ care nu are cum să nu-ți amintească de piesele cântate odinioară de George Michael sau Alison Moyet, iar „Time Sublime“ și „True Freedom“ pictează un tablou cu culori vii, cea din urmă având un iz ușor și de reggae – pop. Cea mai lungă compoziție de aici, „Your Eyes“ oscilează între o baladă și un midtempo și beneficiează de un start a la PJ Harvey plus un aranjament de percuție discret, care te poate duce cu gândul la ceea ce se aude adesea în drum and bass,. În plus, piesa are o sumedenie de suișuri și coborâșuri care merită să fie apreciate pe deplin de către urechile avide de experimente muzicale. Piesa se depărtează destul de serios de noțiunea de pop, dar este fără îndoială un moment remarcabil din disc. „As the night falls“ încheie un album interesant într-o manieră așijderea având la final o mini – explozie de chitări din zona indie. Din păcate, toate textele compuse de Amalia sunt în limba engleză, iar acest fapt este cu siguranță un impediment pentru popularitatea artistei care ne oferă o călătorie muzicală interesantă concepută în zona mimozei din curtea ei, care a servit drept inspirație pentru aceste compoziții.

Una peste alta, soluțiile muzicale prezente pe acest disc conțin cantități semnificative de peisaje sonore mistice, stropite de chitări bine drămuite și oferă ascultătorului un tratament suprarealist. Mai mult decât evident este faptul că acest disc nu a fost fabricat pentru a servi drept muzică de fundal, deoarece melodiile astea necesită ceva timp și atenție pentru a renunța la reflexele obișnuite și a te scufunda în lumea imaginată de Amalia Gaiță cu o minte deschisă. Chiar dacă nu e revoluționar și nu conține nicio piesă care să ți se strecoare în minte ca un posibil șlagăr „din prima“, albumul „Mimosa“  reprezintă o audiție captivantă și emoționantă.  Discul se poate asculta aici. 

Blazzaj - Intoarcerea Omului Furnicar

 

Înaintea audiției celui de-al treilea album Blazzaj, am avut un vag sentiment de „deja vu“, deoarece multe din piesele care se regăsesc pe acest dublu vinil au fost cântate în trecut, de multe ori în concerte. Se prea poate ca și pentru alții să lipsească sentimentul ăla de „new“ pe care îl ai atunci când pui mâna pe o nouă apariție discografică. Dincolo de acest mic inconvenient, rămâne ideea că cei din Blazzaj pot compune melodii atrăgătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reușesc să umple aranjamentele compozițiilor cu multe idei pline de duh, astfel încât unele din „finețuri“ sunt sesizabile abia după mai multe ascultări. Carevasăzică, noul Blazzaj este o surpriză. În mare parte plăcută.

Într-o țară cu o cultură muzicală normală, melodiile celor de la Blazzaj ar trebui să curgă cât se poate de bine pe frecvențele posturilor de radio și TV care fac parte din categoria mainstream. Din nefericire, nu se întâmplă așa, iar dublul vinil care poartă numele de „Întoarcerea Omului Furnicar“  vine după „Atenție Blazaj“ (1999) ȘI „Macadam“(2003), iar cele 14 compoziții care răsună de aici reușesc să creeze o savoare în urechile melomanilor. 

În linii mari discul ăsta se bazează pe soundurile inventate în laboratoarele speciale ale celor de la Blazzaj de ceva vreme, dar pe lângă funk-ul cu arome de nu jazz și stropit cu bucățele de rock există aici și niște deturnări de la linia generală. Ocolurile astea merg uneori în direcții neașteptate, cu soluții pe ici pe colo zgomotoase și cu unele momente care ies din  granițele formei generale ale cântecului care reușesc să părăsească structura vers-refren. Pe alocuri, muzica este cât se poate de tensionată, dar nu atinge niciodată punctul culminant, explozia, care (dacă nu e o bombă, ci muzică) ar elibera tensiunea în catharsis. Per ansamblu acompaniamentul pieselor este cât se poate de precaut și nu iese din latura groovy, dar există și câteva excepții memorabile, care dau savoare albumului.

La capitolul texte, avem de toate. De la orătănii, la pierderi de frecvență, obligativitatea afișării ecusonului, sau declarații de dragoste intergalactice. Dar mai presus de toate avem un sentiment de „bine“. Și asta pentru că într-un demers care te duce cu gândul la „joie de vivre“., încă din prima piesă („Foarte bine“ ) băieții țin să ne convingă că „alles is gut“: „E foarte bine, totul în jur e mult mai bine“. În vremurile astea în care suntem bombardați cu neliniști și războaie, startul acesta e cât se poate de meseriaș. Soundurile lascive cu care începe „Ghetoul de aur“, te duc cu gândul la orchestrațiile omniprezente din The Great American Songbook, unde pe arome de jazz și adieri de funk se construiește un anume scenariu, care mai apoi e efectiv spulberat de un dramatism feroce în care solistul trupei ne anunță că vrea să se înmulțească, să locuiască, să crească și să se preacurvească...în ghetoul cu pricina. 

„Spre stele“ cu al ei refren „Am să caut pereche pe o altă planetă, mult mai pașnică și poate discretă“, poate fi considerată un imn al planetei și este după cum spunea solistul formației, „o piesă de dragoste intergalactică care s-a născut dintr-un riff de chitară într-o sală mică de repetiții, dar care va străbate țara, apoi continentele și în final va fi fredonată pe planete nemaivăzute“. Universul construit de trupă pentru acest material este colorat și cu texte șăgalnice din care se remarcă și  „Au apărut prima oară multe zvonuri, murmure și șoapte / Nu s-a întâmplat totul brusc, peste noapte / Parlamentarii au hotărât toți într-o singura suflare / Să renunțe la salarii diurne și alte beneficii materiale“,. Nu mai e un secret pentru nimeni că „odraslele porcilor au ajuns la putere“ iar în completarea peisajului feeric inventat de băieții timișoreni aș mai adăuga și unul din momentele surprinzătoare ale acestui material, care se poate asculta în finalul piesei „Rindeaua“. Concret, e vorba de o incursiunile etno – folk, care aduce oarecum cu sunetele promovate de tarafurile autohtone. La capitolul „dans“, piesa „Funkside“ e de departe campioană. În plus, pentru urechile spălate aici e și o doză serioasă de clasicul funk abordat de James Brown. Dacă e să vorbim de „finețuri“ există aici trei momente care ies cumva din zona cărărilor bătătorite. E vorba de „Oraș“  „Vis“ și „Zid“, un trio remarcabil  care demonstrează că băieții ăștia au o anumită aplecare și spre zona muzicii mai experimentale.

Mai mult ca sigur că textele șăgalnice inventate de Blazzaj nu-și vor găsi rezonanță în rândul ascultătorilor de muzică care apreciează temele mai simple de genul „Cea mai tare din Carpaţi este Oţelul Galaţi“, dar acest fapt nu trebuie să mire pe nimeni. Lumea desenată prin compozițiile lor are cu totul alte coordonate decât cele care se lăfăie non – stop prin muzicile autohtone actuale. Cu siguranță că o incursiune mai amplă în zonele experimentale ale muzicii ar fi adăugat un plus de șarm acestui album mult – așteptat. Nici coperta albumului cu numărul trei din istoria Blazzaj nu este una de lepădat, diversele „mușuroaie“ în care sălășluiește omul furnicar modern fiind ilustrate într-un mare fel. Noul disc Blazzaj are toate ingredientele pentru o audiție mai mult decât agreabilă, iar „Întoarcerea Omului Furnicar“ merită cu prisosință să-și găsească locul în topurile de final de 2023 cu muzica fabricată în România.