Se afișează postările cu eticheta Red Hot Chilli Peppers. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Red Hot Chilli Peppers. Afișați toate postările

26 apr. 2017

Fameless - Dreams without a past

                                             



Adevărul gol – goluţ este că până nu demultişor nu am auzit nimic de trupa Fameless. Probabil datorită faptului că nu sunt un telespectator al emisiunii Vocea României. Solistul acestei trupe, Tiberiu Albu a devenit cunoscut prin ţărişoara noastră după ce a câştigat concursul de care aminteam mai sus, undeva prin luna decembrie a anului 2014. Albumul de debut al formaţiei „Dreams without a past“ a apărut la sfârşitul lunii ianuarie 2017 şi a fost lansat cu un concert la care băieţii au avut parte şi de nişte musafiri cât se poate de cunoscuţi prin industria muzicală a acestei ţărişoare, adică Dan Byron, Cornel Ilie, Tudor Chirilă și Teodora Buciu. Rămânând la detalii, discul de debut a fost înregistrat la Sysound Records & Studios, Virtual Arts Studio și Armonic Studio, iar mixajul îi aparține în totalitate lui Jeffro Lackscheide, inginer de sunet american din Chicago, Illinois, cunoscut pentru colaborările sale cu Cheap Trick, Billy “Thunder” Mason, Joe Puerta sau Mike Stone (Queensryche). Pe lângă cei patru membri ai formației, au mai înregistrat pe acest disc Dan Stesco “Polymoog” (clape), Teodora Sima și Andreea Carstea (backing vocals), iar fotografiile din grafica albumului au fost realizate de Claudia Gâdea.

Armoniile pozitive se fac prezente încă din prima piesă inclusă aici, Show me how to live, care este totodată şi primul single al trupei. Dincolo de vocea inspirată a celui care a câştigat Vocea României, melodia oscilează undeva între grunge şi alternative – rock fiind un amalgam de Audioslave şi Red Hot Chilli Peppers bine realizat, fiind un bun „cârlig“ pentru disc. Sonorităţile grunge sunt cât se poate de prezente şi-n „Save Myself“, unde băieţii se aventurează în epoca de aur a celor de la Pearl Jam. Lucrurile devin şi mai interesante în următorul track „iFear“ în care trupa Fameless cochetează cu sound-uri şi mai „nervoase“, refrenul fiind un amestec de The Kinks cu Jet de mare efect. Din păcate „For the love of God“ nu se ridică defel la înălţimea primelor trei track-uri care deschid acest disc fiind o baladă care nu spune reuşeşte să îţi atragă atenţia prin prea multe, în afara faptului că instrumentaţia este „corectă“. Dar fără acea scânteie care diferenţiează lucrurile „bune“ de cele „interesante“. „The Second Round“ iese în evidenţă mai ales în partea a doua când riff-urile agresive se împletesc fericit cu vocea expresivă a lui Tiberiu. Fără îndoială, cea mai experiemntală piesă de aici este „Stationary Star“. Şi asta nu doar fiindcă are puţintel peste nouă minuţele, ci graţie amănuntului că melodia asta are acel „ceva“ care te vrăjeşte din prima. Este o piesă complexă, care va fi cu siguranţă pe placul celor care ştiu să asculte muzica rock cu urechile deschise şi care te îmbie la contemplare, fiind un soi de Pink Floyd meets Foo Fighters cu arome de Carpaţi, desigur. The Witness rămâne în aria pieselor experimentale de pe acest disc, iar „Dash Of Blue“ are toate caracteristicile pentru a deveni un hit fredonat „la greu“ de corproratiştii care nu ascultă neapărat grunge, dar care iubesc sound-urile etalate cu mare măiestrie şi de cei de la Byron, de exemplu. Băieţii redevin ceva mai nervoşi în „Hypocrisy“, o altă piesă care adaugă un strop de şarm celor de la Fameless şi care se numără prin momentele cele mai inspirate din acest debut. După cum era de aşteptat....finalul este...neaşteptat. „Falling in love“ se vrea a fi un rock alternativ cu accente disco din anii 80 care nu iese în evidenţă cu nimic. Din fericire, piesa ţine doar trei minuţele jumate şi vocea solistului este aceea care salvează acest track de la un eşec total.

Nu pot să nu remarc din nou un aspect care este o meteahnă nu foarte fericită care se regăseşte din plin în muzica românească „non – dance“. Şi anume faptul că poate ar fi mai indicat ca Fameless să compună cântece în româneşte.Desigur, există argumentul conform căruia piesele compuse în engleză te ajută să devii mai uşor cunoscut în străinătate. Lucru perfect valabil, dacă facem abstracţie de faptul că „dincolo“ concurenţa e mult mai mare. Ar mai fi şi varianta că e mai uşor să compui versuri în engleză, căci nu le înţelege toată lumea. Cea mai corectă variantă ar fi aceea ca piesele să poarte amprenta ţărişoarei noastre. 

Una peste alta, debutul celor de la Fameless este unul interesant pentru România, care are o piaţă muzicală dominată de prea multe produse insipide şi incolore. Pe alocuri melanjul acesta de grunge şi chestii experiementale funcţionează destul de bine, un minus al acestui disc fiind master-ul. Sound-ul final. Desigur, acest amănunt este omniprezent în multe albume made in Romania. Dincolo de micile minusuri, Fameless are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor vom mai auzi de Tiberiu Albu – voce, Mihai "Angus" Vasile – chitară, Andrei Ilie – tobe şi Șerban-Ionuț Georgescu – bass.

Şi apropos, dacă sunteţi în Timişoara n-ar trebui să rataţi concertul de lansare a acestui disc care va avea loc pe 1 mai La Căpiţe. Discul se poate asculta/comanda de aici.


15 oct. 2015

Duran Duran - Paper Gods

Duran Duran
A fost o vreme în care ştirea conform căreia Duran Duran scoate un album nou, ar fi făcut o reală senzaţie. Ei bine, în anul de graţie 2015, vestea asta nu mai e defel un „boom“ media, chiar dacă cel de-al 14-lea studio de album al formaţiei din Birmingham care a luat naştere în 1978 merită toată atenţia. Desigur, muzica pop s-a schimbat enorm de mult în perioada de când Duran Duran făceau legea în topuri, dar cele 12 piese incluse în Paper Gods reuşesc să fie o audiţie cel puţin plăcută pentru toate urechile care rezonează cu muzica actuala.  Unul din principalele atu-uri ale discului este faptul că în timp ce majoritatea trupelor care au avut succes în anii 80 se repetă involuntar, băieţii de la Duran Duran reuşesc să evite clişeele optzeciste şi oferă ascultătorilor noi dimensiuni sonore. E drept, nu  întotdeauna foarte reuşite, dar despre asta voi aminti mai târziu.

Dacă e să ne raportăm la hit-uri e clar că la loc de cinste se află Pressure Off, o piesă ce îi are ca şi colaboratori pe Janelle Monae şi Nile Rodgers. Desigur, melodia are un  iz de Daft Punk pe alocuri, dar dincolo de asta, e o mostră de pop de calitate. Dealtfel Nile Rodgers are un background cât se poate de interesant cu băieţii din Duran Duran fiindcă le-a realizat un excelent remix la superba „The Reflex“, a compus „Wild Boys“ şi şi-a lăsat amprenta pe albumul lor Notorious. Evident, succesele pop ale anului 2015 sună oarecum diferit, dar acest amănunt nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea acestei compoziţii, care poate fi considerată diamantul cel mai preţios din Paper Gods. Din fericire, printre cele 12 piese se mai găsesc şi alte pietre preţioase. De exemplu You Kill Me With Silence,” în care apare Mr. Hudson sau „What are the chances?“ unde apare şi chitaristul John Frusciante, ex-Red Hot Chili Peppers.  Alte momente plăcute sunt „Sunset Garage“, „Face for today“ (un new wave updatat la 2015)  şi „Butterfly Girl“, un electro – pop care îmbină într-un mod armonios sound-uri optzeciste cu beat-uri moderne. 

După cum spuneam, există şi părţi mai puţin cizelate pe acest disc. „Last night in the city“ este genul acela de piesă care încearcă să mulţumească amatorii de EDM cu muzica de pop. Chiar dacă pe piesă apare Kiesza, rezultatul nu e tocmai fericit. O altă compoziţie care scârţâie este "Danceophobia", pe care apare Lindsey Lohan. Probabil că raţiunea pentru care băieţii au introdus aceste două piese ţine undeva de motivaţia de a cuceri publicul actual care consumă „pop“. Probabil că acest fapt nu se mai poate realiza în 2015. Minusurile sunt însă minore, căci la fel ca şi precedentul album al băieţilor, All you need is now, şi acest material este unul de colecţie. Din fericire, cei patru muşchetari care alcătuiesc azi trupa Duran Duran (Simon Le Bon, Nick Rhodes, John Taylor şi Roger Taylor) au izbutit şi de această dată ofere melomanilor un album de audiat în multiple rânduri, plin de rezonanţe pop din categoria „aşa da“. 

31 aug. 2011

Red Hot Chilli Peppers - I'm with You

Asteptari: Red Hot Chilli Peppers au debutat cu albumul omonim in 1984 iar intre timp au devenit una din cele mai cunoscute de funk – rock din intreaga lume, albumul lor Blood Sugar Sex Magik vanzandu-se in nu mai putin de 13 milioane de exemplare. I'm with You vine la cinci ani distanta dupa dublul – album Stadium Arcadium.

Rezultat: Prima concluzie pe care am tras-o dupa aceasta auditie este ca John Frusciante a stiut exact ce face cand a parasit aceasta trupa. Tipu e mult prea creativ pentru a se complace intr-o formatie care a ales sa mearga pe un drum batatorit. Asta nu inseamna ca noul venit Josh Klinghoffer nu face o treaba buna. Si nici ca albumul e de aruncat la gunoi. Pur si simplu e business as usual, cu cateva momente mega – reusite dar si portiuni in care ti-e greu sa recunosti orice urma de genialitate cu care ne-au obisnuit oamenii astia pe parcursul vremurilor. Cu mici exceptii, spontaneitatea si bucuria emanata odinioara de melodiile lor au cam disparut.

11 oct. 2010

Lonelady - Nerve Up

Inregistrat undeva intr-o moara abandonata langa Manchester, discul de debut al doamnei singuratice, Nerve Up, e agresiv in doze cat se poate de calculate, minimalist prin instrumentatia folosita, socant prin simplitatea lui si extraordinar de "rece". Un debut mai mult decat promitator, o demonstratie a faptului ca pentru a scoate un disc bun nu-ti trebuie nu stiu cati giga de loop-uri si efecte de samplere. Se poate si cu instrumente simple. Si chiar si intr-o moara!
Dincolo de albume pe care le poti caracteriza empiric bune sau proaste, exista un mic amanunt care impresioneaza: sound-ul. Adica felul in care diversele instrumente si voci sunt puse cap la cap astfel incat produsul final sa transmita o experienta unica, indiferent de stil sau originalitate. Inregistrat undeva intr-o moara abandonata langa Manchester, discul Nerve Up are acel "ceva" care il recomanda ca fiind o auditie interesanta prin prisma sound-ului metalic. Desi nu se incadreaza defel in categoria experiment, discul acesta are un minimalism adesea exacerbat pana la limita suportabilului. La prima impresie e  post - punk bine inchegat, de pe vremea cand muzica nu era o afacere accesibila oricarui posesor de laptop. Pentru cei care stiu sa sape mai adanc este  un produs in care compozitiile solide colcaie la tot pasul, generand o muzichie cat se pate de unica. Asta in ciuda faptului ca aparent pe plan sonor asistam la o intoarcere in timp.

Pe numele ei adevarat Julie Campbell, LoneLady a inceput sa cante cu o chitara si un drum - machine acum cinci ani prin zona Manchester-ului dominat de umbra Joy Division. Dupa cateva single-uri cu un succes relativ, anul trecut a fost remarcata de celebra casa de discuri Warp Records. Desi numele de LoneLady poate fi considerat de unii usor insipid, iar coperta discului este una care nu te duce cu gandul la chitari, albumul de debut Nerve Up este unic. Agresiv in doze cat se poate de calculate, minimalist prin instrumentatia folosita, socant prin simplitatea lui si extraordinar de "rece", discul demonstreaza ca aceasta fata singuratica stie sa amestece zgomotele intr-un mod cat se poate de surprinzator si foloseste chitarile, vocea, tobele si synth-urile exact in locurile in care e nevoie de ele. Pe nici o nota in plus. Parca si pauzele dintre note au o semnificatie aparte, rezultatul fiind unul demential.

Piesa de inceput, If not now nu poate fi incadrata in momentele sclipitoare de aici. Cu toate acestea creioneaza intr-o anumita masura "linia" acestui disc. Imediat dupa ea urmeaza unul din diiamantele care fac ca acest disc sa straluceasca. Se prea poate ca melodia Intuition sa te duca cu gandul la vremurile in care Devo era un nume cunoscut. Pentru cei cu intuitie ar putea avea si niscaiva asemanari cu vremurile de inceput ale celor de la U2. Una peste alta este apogeul, un fel de Red Hot Chilli Peppers daca asculti doar chitara cu niste efecte dubioase care fac toti banutii. Influenta Sinead O Connor este omniprezenta pe piesa Immaterial, care dealtfel este si unica melodie care ar putea fi incadrata undeva in vecinatatea termenului de muzica pop. Din alta decada, desigur. Cattletears poate avea conexiuni cu piesele cantate in alte vremuri de Heroes del Silencio si reuseste sa fie la-naltime, in timp ce Have no Past desi navigheaza pe o linie simpla de chitara are un sarm aparte. Dupa cum nu exista nici o nunta fara cearta, asa nu poate exista nici un album fara balast. Fear no more - care inchide albumul - are darul de a plictisi cat se poate de acut. Un „not so happy ending“ dar care poate fi sarit usor.



In multe locuri vocea poarta reminescente cat se poate de variate: de la Patti Smith la Lene Lovich, sau de la Bat for Lashes la Dolores O Riordan de la Cranberries. Cu toate acestea reuseste sa evite orice pastise. Reverbul drum - machine - ului folosit ca ritm creeaza senzatii interesante. Nerve Up este fresh, enigmatic, nostalgic si nou, toate in acelasi timp. Se spune ca moara abandonata in care a fost inregistrat albumul si-a adus din plin aportul la sunetul metalic. Indubitabil,  produsul suna mult mai altfel decat miriada de inregistrari realizate in studiourile moderne. Sa fie mortarul si caramida din moara cele care adauga sonoritati deosebite? Legenda spune ca da. E post - punk de moara, dar nu de ascultat in vreun satuc in care mai exista asa ceva. Daca scopul jocului cu acelasi nume este sa faci linii verticale sau orizontale de cate trei piese, Nerve Up are ca tinta realizarea a zece track-uri abstracte. Iar rezultatul este pe deplin atins.

Felul in care suna chitara pe acest album este si el misterios. Ai impresia ca atunci cand s-a realizat albumul au disparut de pe fata Pamantului toate magazinele care se ocupau cu vanzarea de efecte de chitara. Si percutiile sunt cat se poate de simple, cu efecte clasice. Probabil ca si-n masina de spalat de acasa exista mai multa tehnologie moderna decat cea folosita pe acest album. Cu toate acestea, fiecare constructie muzicala de aici este folosita la maxim. Instrumentatia ei razleata si stilul ei vocal se prea pot sa aibe ecouri in trecut dar influentele ei adunate laolalta creeaza ceva cu adevarat personalizat.

Melomanii cu ceva cunostinte in trecut ar putea gasi aici niscaiva reminescente de The Fall, Joy Division, Talking Heads sau chiar Gang of Four. Lista nu e defel inchisa. Esentialul este ca avem un disc cu mult nerv, minimalist prin excelenta, un debut mai mult decat promitator.  Totodata o demonstratie a faptului ca pentru a scoate un disc bun nu-ti trebuie nu stiu cati giga de loop-uri si efecte de samplere. Se poate si cu instrumente simple. Si chiar si intr-o moara!