Se afișează postările cu eticheta The Black Keys. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta The Black Keys. Afișați toate postările

4 dec. 2011

The Black Keys - El Camino

Sincer, aveam serioase dubii cu privire la albumul cu numarul sapte din visteria celor de la Black Keys. Si asta pentru ca in linii mari, mai toti „rockerii” au reusit sa ma cam dezamageasca anul acesta. Numele de la care asteptam mult au oferit cate ceva, dar nimic care sa ma dea pe spate. De acum, situatia s-a schimbat caci El Camino e ceva care nu are cum sa te lase indiferent. E discul care iti readuce pofta de rock in vene. Alaturi de cei doi maestri care alcatuiesc Black Keys, Dan Auerbach si Pat Carney, un alt motiv care face ca aceasta colectie de cantece sa fie una care iese in evidenta de la o posta este „mana“ producatorului care este nimeni altul decat Danger Mouse. El Camino e un disc structurat pe o serie de armonii izbutite si e plin de detalii intrigante. Carevasazica, e adorabil. E atat de lovely fiindca contine doze senzationale de garage – rock si niste synth-uri de nota zece. E o combinatie old vs new care te cucereste.

Inca de la primele acorduri ale single-ului Lonely Boy, e clar pentru toata suflarea care adora rock-ul ca excursia asta e una de tinut minte. Riff-urile criminale din piesa asta sunt combinate cu un refren demential, elementele astea conferind melodiei un autentic aer de rock and roll si garage punk. Dealtfel, pe parcursul celor 11 piese care sunt incluse in acest disc ai de multe ori senzatia ca oamenii astia s-au inspirat din The Kinks. Mai apoi sesizezi si niscaiva White Stripes, oleaca de Led Zeppelin, ba chiar si niste MC5. Si peste toate astea synth-urile suna de parca ar fi Goldfrapp, iar parca in categoria influentelor iti vine sa-i incluzi si pe Primal Scream.

Little Black Submarine e una din melodiile care incepe de parca ar fi o joaca dar in momentul cand percutia isi intra in drepturi pune la cale una din cele mai frumoase piese ale discului.  Gold on the Ceiling e un alt punct in care vocea lui Auerbach e cat se poate de expresiva. Money Maker suna parca a ceva din visteria celor de la The Cramps, iar superba Sister (cu al ei usor iz de Rammstein in fundalul instrumentatie) are un aer mega – comercial, dar care ramane ancorat in zona bunului – gust. Fiti foarte atenti: in cele 38 de minute de muzica de aici nu exista momente „in care se iroseste pelicula“. Adica n-avem parte de acele „experimente” adoptate de o sumedenie de formatii din spectrul rock alternativ al zilelor noastre care nasc melodii lente, fara vlaga. Nu, discul asta are cojones de la inceput si pana la sfarsit si merita sa concureze pentru discul anului 2011 in materie de rock cu cojones.

3 iun. 2010

The Black Keys - Brothers

Brothers e un disc plin de detalii intrigante si cat se poate de inventiv. Oamenii acestia reusesc sa aduca la aceeasi masa prezentul si trecutul, iar combinatia care reiese de aici face ca farmecul lor sa fie unul de neegalat. Recomandari: Doar pentru cei cu apasari spre blues – rock si mai cu seama pentru aceia care nu sunt cramponati doar in trecut. Nu rupe bariere dar e un disc decent spre bun, care merita ascultat de oricine are vreo legatura cu rock-ul.
Asteptari: Dan Auerbach si Pat Carney ne servesc materialul discografic cu numarul sase din cariera, care poarta numele de Brothers. Categoric, nu sunt frati, dar intreg sound-ul este unul care suna familiar si totusi nu are darul de a plictisi. Defel. Daca e a punem o eticheta acestei muzici, aceasta ar fi ceva de genul alt – blues – rock.

Rezultat: Fiindca blues – rock suna destul de “trecut”, oamenii acestia i-au adaugat genului o sumedenie de influente. Bine alese. Chiar din debutul discului, de la piesa Everlasting Light e clar pentru toata lumea ca muzicienii acestia au ceva aparte. E o alegere cat se poate de fericita includerea acesteia chiar la start, dovedinsu-se a fi lozul castigator. Asta pentru ca din primele acorduri sesizezi ca e “altceva” decat blues – rock- ul pe care il stii iar vocea falsetto a lui Dan e si ea la-naltime. Se prea poate ca piesa sa fie aparent o corcitura intre T Rex si The Beatles, dar ingredientele noi adaugate isi fac treaba cat se poate de bine.  Mai apoi, la Howling for you nu are cum sa nu ti se nazare niscaiva asemenari cu White Stripes. Prestatia de exceptie a lui Dan este una care iti ridica parul de pe brate, iar vocea care vine parca dintr-o pestera da un feeling aparte intregului concept. Sinister Kid are un iz pregnant de gospel – funk si un text cat se poate de izbutit: „I got a tortured mind, and my blade is sharp, a bad combination in the dark“. Piesa Tighten Up suna cu totul iesit din comun facandu-se simtita prezenta producatorului Gnarls Barkley. Ei, si era sa uit, are un refren usor fluierat dar nu aluneca defel spre pop. Cover-ul dupa Never give you up (de Jerry Butler) are pentru cateva momente atmosfera Led Zeppelin, I am not the one indreapta ascultatorul catre Jimi Hendrix, These days catre Fleetwood Mac iar Black Mud spre Creedance Clearwater Revival. Toate acestea bineinteles stropite din belsug cu armonii imprumutate din prezent.

E un disc plin de detalii intrigante si cat se poate de inventiv. Oamenii acestia reusesc sa aduca la aceeasi masa prezentul si trecutul, iar combinatia care reiese de aici face ca farmecul lor sa fie unul de neegalat.

Recomandari: Doar pentru cei cu apasari spre blues – rock si mai cu seama pentru aceia care nu sunt cramponati doar in trecut. Nu rupe bariere dar e un disc decent spre bun, care merita ascultat de oricine are vreo legatura cu rock-ul.