De ascultat

  Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...

  Vestea conform căreia zilnic pe platformele de streaming din întreaga lume se urcă nu mai puțin de 100.000 de trackuri noi a reușit să provoace pe bună dreptate valuri cât se poate de ample. Dincolo de noutăți suntem bombardați și de o serie de „reissues“, „remaster“-uri, „live“-uri și compilații, multe dintre acestea făcând parte din serialul „show me your money“. În Oceanul ăsta de „lost and found“ din când în când însă mai ai supriza să dai și peste chestii remarcabile, cum este și acest Branko Mataja - Over Fields And Mountains.  Branko s-a născut în 1923 undeva în Croația și după o serie de aventuri și joburi diverse a ajuns să se stabilească într-o suburbie din Los Angeles prin 1964 cîștigîndu-și existența din atelierul său de reparat chitări în care a experimentat diverse chestii. După moartea sa, care a avut loc în 2000, un colecționar de discuri din S.U.A. a cumpărat unul din cele două albume ale sale „Traditional and Folk Songs of Yugoslavia“  (apărut se spune...

Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și spun The Dead South au subliniat acest fapt.  După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și prin show-urile ...

Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“.  Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved...

Teoretic, majoritatea formaţiilor româneşti care îşi cântă compoziţiile în limba engleză au două explicaţii pentru acest gest. Fie aceea cu „ceea ce cântăm noi nu se potriveşte pe texte româneşti“ sau duma aia cu „încercăm să testăm piaţa de afară“. Practic, explicaţia pentru chestia asta e mult mai simplă. Dincolo de poveşti cu frazarea în limba engleză sau eventualul succes peste hotare stă în picioare un amânunt cât se poate de simplu. E mult mai uşor să cânţi în limba engleză. Sau cu alte cuvinte, e mult mai greu să vii cu un text „deştept“ în limba română. M-am simţit dator să expun această mică observaţie fiindcă mai ales în domeniul rock-ului, tot mai multe formaţii autohtone „o ard“ în engleză. Albumul de debut al timişorenilor de la Sonatic e din categoria fifty – fifty. Sau jumi – juma, dacă vreţi. Cinci din cele nouă piese ale discului numit „Sunt“ au parte de texte british. Sau mai degrabă „american“, căci reţeta după care sunt construite construcţiile sonore aminteşte m...

Pentru cine nu ştie Marta (Cotuna) este una din cele trei fete care au făcut senzaţie pe net cu un videoclip în care au sintetizat cât se poate de „şmecher“ evoluţia (sau involuţia!) muzicii uşoare româneşti în doar nouă minuţele. Şi e made in Timişoara! Având în vedere faptul că pe meleagurile noastre numărul albumelor discografice editate în ultima vreme este cât se poate de micuţ, ar fi fost de aşteptat ca „Jar sub mine“ să creeze un real interes din partea mass – media. Dar fiindcă Marta – alături de Beck Corlan şi Ana Huţu, celelalte protagoniste ale viralului cu istoria muzicii româneşti- a preferat să nu intre în „cazanul cu can – can“ al mediei româneşti, acest lucru nu s-a întâmplat. Despre acest album, autoarea ei spune că are parte de „pian din 1924, tobe de prin anii ’70, chitare cu poveşti, basul construit de Phil (n.n - Philip Rogers), echipamente old school, alese cu grijă de Matt (n.n. - Matt Barber) de-alungul timpului“. Discul a fost înregistrat, mixat şi masteriza...

Deşi primul cuvânt care se aude în piesa care deschide acest album – „drinking“ - poate sugera faptul că muzica lui Bill Callahan ar putea fi inclusă într-o eventuală compilaţie cu „best beer songs of all time“, lucrurile nu-s nici pe departe atât de simple. Fiindcă poveştile mirifice depanate de acest muzician american în cel de-al patrulea album solo sub acest nume sunt de recomandat a se savura sub clar de lună, alături de persoana iubită. Într-o seară romantică, sau poate chiar într-un bar unde priveşti în gol la o fereastră care nu e acolo. Simplu şi elegant, cam asta ar fi pe scurt descrierea celor opt piese care totalizează 40 de minute de răsfăţ sonor. Prima piesă, The Sing, te inrtroduce direct în miezul lucrurilor. Pici într-o zi din aia în care singurele cuvinte pe care eşti nevoit să le rosteşti sunt bere şi mulţumesc şi e perfect aşa. Versuri de genul „Strangers unknowingly keep me company/In the hotel bar/Looking out a window/That isn't there/Looking at the carpet/...

In momentul in care te afunzi in auditia acestui album, indubitabil intri intr-un film aparte. Se face ca tocmai ai consumat responsabil litri de bere din marca ta preferata si in pub-ul plin de fum in care tocmai te afli, cineva isi ia chitara in mana si incepe sa cante. In cele mai multe cazuri, scenariul e completat cu niste song-uri „pentru tot neamul”, adica acele melodii pe care le-ai mai auzit cel putin de 16 ori inainte, astfel incat chiar si cu alccolemia nitel ridicata stii sa canti refrenul. Scenariul lui Jake Bugg e nitel diferit. Desi ai impresia ca piesele astea ti-s cunoscute, oricat iti     bati capul, nu le recunosti. Dar iti sunt familiare, no doubt!

In momentul in care esti pus sa etichetezi un album de genul The Silicone Veil, esti intr-o oarecare dificultate. Evident, as putea sa ma avant in descrieri de genul „un amalgam de new classical music stropit din belsug cu influente folk si synth-uri care ti se cuibaresc in ureche instantaneu“. Doar ca....niciuna din etichetele de mai sus nu pot fi aplicate pentru aceasta auditie complexa. Ei bine, din fericire, tocmai asemenea „ciorbe“ greu de descris fac deliciul oricarui meloman interesat de nou si frumos. Daca n-ati trait in ultimii ani in Norvegia, exista mari sanse ca numele de Susanne Sundfør sa nu va spuna nimic. Gratie atotputernicului Internet, am aflat ca acest nume a creeat multe valuri in tara ei natala, unde precedentul ei disc „The Brothel“ a stationat multe saptamani pe prima pozitie a topurilor. The Silicone Veil e un material discografic plin de romante moderne fabricate in tara in care se afla cel mai adanc lac din Europa, care contine o sumedenie de „carlige” son...

Respectul si politetea sunt doua chestii care nu costa nimic. Ca sa inteleaga si cititorii din generatia „zuisiu“, sunt moka! Atunci cand esti pus in situatia de a analiza noul material discografic al unui domn care in 24 mai a.c. a implinit varsta de 71 de ani si care se poate lauda cu 50 de ani in breasla, cele doua insusiri amintite in debutul acestei cronici sunt musai de bifat. Din start. Indiferent de rezultat, carevasazica. Din fericire, mult – asteptatul album al celui care s-a nascut ca Robert Allen Zimmerman nu e nici pe departe de neglijat. E drept, daca e sa-l compari cu cele 34 de albume anterioare ale cantaretului, acesta nu iese prea tare in evidenta, fiind undeva in plutonul de mijloc.

Sa-mi fie cu iertare, dar daca dupa 35 de ani de existenta a unui grup vii pe piata cu un album care are o orchestratie ca cea care se aude in Creanga de Aur, inseamna ca situatia e grava. E drept, folk-ul in general si cel romanesc in particular n-a excelat niciodata in rezolvari stilistice spectaculoase. Si totusi…Refrenul piesei Dulce amar, inclusa pe acest al treilea disc al celor de la Poesis, e cat se poate de elocvent: „Iarba e verde, cerul e albastiu/ Si poate e sau nu e ..e sau nu e…prea tarziu“. Daca e sa stai drept si sa judeci asijderea aranjamentele muzicale din Creanga de Aur ar fi putut fi realizate oricand in ultimele trei – patru decenii. Si fiindca muzica asta de “visare” pune un accent abitir pe texte, din nefericire nici acestea nu reusesc sa aibe acel “ceva” care sa te faca sa exclami “waw”.

Cand ai norocul sa asculti un album care nu se inscrie defel in categoria „bubble – gum“, adesea faci conexiuni nebanuite. Aparent inexplicabil, odata cu auditia celui de-al doilea album al cvartetului Nu & Apa Neagra, mi-am adus aminte de Children of the Corn, thriller-ul lui Stephen King din 1984 si de lanurile de porumb. Ei bine, discul asta iti provoaca un trip intens, colorat cu fosnete de cucuruz, un film in care cocosii canta de trei ori, iar pelerinii sunt niste forme misterioase care apar si dispar ca prin ceata, totul culminand cu piesa finala de aproape 19 minutele in care faci cunostinta cu adevarata fata a apei negre. Produs de casa de discuri Lollipop Shop din Berlin, descantecul acesta sonor NU este un disc de ascultat in momentele in care cauti entertainment cu orice pret.

Pavel Stratan e un tip care de vreo trei discuri tot ne baga pe gat niste amintiri din copilarie. Vestea proasta este ca zilele trecute muzicianul a editat volumul patru al acestui deliciu sonor. Vestea buna este ca acesta e ultimul material discografic din aceasta serie. Ca sa fiu mega – onest, n-am gustat nici pana acum slagarele infantile de genu Eu Beau si sper sa n-o fac nici de acuma incolo. La fel de sincer, trebuie sa va marturisesc ca domnul acesta a reusit sa ma uimeasca la concertul sustinut recent in Timisoara, de lansare a acestui disc. Pavel Stratan a pus la cale un stand up comedy de bun gust, presarat cu poante destul de misto, care au generat o seara de bun gust. Apreciez si faptul ca spre deosebire de alte “vedete” de pe la noi, Stratan e inzestrat cu serioase mostre de bun simt ca si om. Dincolo de astea, instrumentatiile sale sunt jenante, iar daca faci parte din oamenii care acorda o atentie egala textului si muzicii, e clar ca ciorba asta n-are nici un sarm. Pe ...

Atunci cand e vorba sa analizezi impartial rolul pe care il are un text in succesul unei melodii risti sa te afunzi intr-o multime haotica de contexte, ratiuni si filozofii. Cert este ca una din cele mai nebisnuite melodii care a poposit vreodata in fruntea topului britanic a fost "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", realizata de regizorul australian Baz Luhrmann. Care era de fapt un eseu recitat cu memorabilele versuri „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not  understand the power and beauty of your youth until they have faded“.  N-am rezonat eu prea tare niciodata la muzica numita generic folk, dar asta nu m-a impiedicat sa am numai si numai cuvinte de lauda pentru domnul care ne-a colorat tineretile cu texte soade, de genul „Astazi iar/La Telejurnal/Am vazut Cascaval“. Pentru amatorii de statistici noua aparitie discografica a lui Alexandru Andries este discul cu numarul 68 (69, dupa altii) din cariera sa, ceea ce este brrr....unbeliev...

Dincolo de exoticul nume de Fatoumata Diawara se ascunde o solista de 29 de ani care s-a nascut in Coasta de Fildes, a trait cativa ani in Mali ( o tara africana invecinata cu Burkina Faso – daca sunteti curiosi) iar de ceva vreme a tras o fuga la Paris, unde s-a ocupat o perioada de timp cu actoria. Tot la capitolul povesti e bine de mentionat ca Fatou a crescut in regiunea care poarta numele de Wassoulou care a generat dealtfel si un stil muzical cu acelasi nume, considerat de unii specialisti drept un precursor al blues-ului. Amatorii de world music stiu desigur ca una din cele mai tari case de discuri din aceasta felie e World Circuit, unde isi scot discurile printre altii Eliades Ochoa, Afrocubism, Ali Farka Toure, Omara Portuondo sau Ibrahim Ferrer, ca sa amintesc doar pe cativa.

Asteptari: Chiar daca pentru majoritatea lumii Ry Cooder e cunoscut pentru Buena Vista Social Club, chitaristul nascut in 1947 si-a demonstrat virtuozitatea inca din anii 60 cand a cantat cu diverse trupe (inclusiv Rolling Stones), iar albumul lui de debut solo a aparut in 1970. Printre materialele sale de deosebit impact s-au numarat si Talking Timbuktu (alaturi de Ali Farka Touré), iar precedentul sau disc I, Flathead:The Songs of Kash Buk and the Klowns a incheiat o trilogie americana inceputa cu Chavez Ravine si My Name Is Buddy. Rezultat: Ca sa folosesc titlul unei piese incluse aici (Simple Tools), nenea acesta de 63 de ani demonstreaza cu mijloace cat se poate de simple ca nu se poate pune un semn de egalitate intre oldschool si expirat. Pe plan sonor urechea e bombardata cu chitari, mandoline, banjo, bass si keyboards. Nimic special, de o simplitate feroce.

Asteptari: Gillian Welsh a debutat in 1996 cu Revival, un album care la vremea aceea a fost nominalizat la premiile Grammy pentru sectiunea Best Contemporary Folk. Desi este nascuta in 1967, doamna aceasta inglobeaza stiluri muyicale prezente de cand lumea pe continentul american si inglobeaza cat se poate de misto americana, folk, bluegrass, country si alte stiluri inrudite. Tovaras de chitara il are pe David Rawlings, iar The Harrow and the Harvest este al 5-lea disc din cariera, care vine la opt ani distanta dupa precedentul Soul Journey. Rezultat: Categoric, asa numitul folk revival aduce in ultima vreme o   sumedenie de tampenii la suprafata. Din fericire, exista destule exceptii care fac ca aceasta muzica sa nu-si piarda din splendoare. E cazul si acestei Gillian Welsh, care a venit cu unul din cele mai atipice materiale ascultate de subsemnatul in ultima vreme.

Asteptari: Stevie Nicks e o cantareata si compozitoare americana ce a devenit cunoscuta alaturi de Fleetwood Mac. Cariera solo si-a inceput-o cu Bella Donna, un album editat in 1981 si care s-a vandut in peste 8 milioane de exemplare. In your dreams este cel de-al saptelea album solo, contine 13 piese si vine la zece ani distanta dupa precedentul Trouble in Shangri-La. Rezultat: Sa scoti ceva nou dupa zece ani de pauza, nu-I de colo – colo. Filmul e acesta: fanii inraiti cauta cu obstinenta sa gaseasca acele “chestii” pentru care albumul asta ar trebui sa fie ridicat in slavi, cei care se afla in barca “neutra” incearca sa descopere eventuale “carlige” care ar putea sa aduca un eventual succes, iar ceilalti privesc in continuare OTV-ul.

Asteptari: Amos Lee este un cantaret si compozitor american care activeaza la celebra casa de discuri Blue Note Records si care a debutat in 2005 cu un disc in cadrul caruia si-a facut aparitia la cateva piese si Norah Jones. Mision Bell este cel de-al patrulea disc din cariera muzicianului care se declara influentat de Thelonious Monk, Miles Davis, Stevie Wonder sau Bill Withers. Rezultat: Avem de-a face aici cu un album in care inca din primele note iti dai seama ca are eticheta made in U.S. Din fericire, in acest caz nu e vorba de acel pop prefabricat de soiul Taylor Swift si nici de muzica urbana etalata de Lil Wayne. Discul este un soi de melanj intre folk, soul si country, care transmite o intimitate crancena si in unele momente e chiar magnific.

Asteptari: Considerata adesea o clona a imprevizibilei Patti Smith, Polly Jean Harvey a intrat in constiinta melomanilor ca o figura de seama a feminismului rebel care a castigat simpatia tuturor indragostitilor de lucruri nonconformiste gratie albumului ei de debut, Dry, din 1992. Desi are parte de o sumedenie de recunoasteri, slava Domnului PJ Harvey n-a devenit niciodata un produs mainstream, iar noul ei album Let England Shake e la fel ca celelalte: surprinzator! Rezultat: Muzica britanica este prin definitie “una aparte”. De aceasta data, - dincolo de etichete – avem de-a face cu un disc care chiar vorbeste despre Marea Britanie. Mai exact despre razboaiele pe care le-a dus aceasta tara. Albumul a fost inregistrat intr-o biserica, dar acest amanunt nu schimba datele problemei: piesele astea sunt rocknroll de cea mai buna speta, chiar daca notiunea asta are alte conotatii pentru controversata solista care de-a lungul timpului a stiut sa oscileze cat se poate de meserias intre timi...