De ascultat

Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult...