De ascultat

  Senzaționala voce a solistei Brittany Howard e la loc de cinste și pe cele 11 piese (12 dacă punem la socoteală și un interludiu) care alcătuiesc cel de-al doilea material discografic al fostei voci care ne-a încântat urechile pe albumele Alabama Shakes. Și asta nu e tot, căci dincolo de prestația solistei, urechile avide de chestii interesante au parte de fel și fel de instrumentații pe alocuri ciudate, dar care reușesc să creeze un tot unitar.  Încă de la prima piesă Earth Sign amatorii de jazz de avangardă vor avea o surpriză de proporții căci compoziția reușește să fie una total atipică, dar care convinge de la primele acorduri. Piesa care dă titlul acestui disc are un groove senațional și e condimentată cu serioase arome de rock (poate chiar și pop) modern. Pare a fi ușor din alt film, dar pe parcurs ascultătorul va fi convins că pelicula imaginată de Brittany e una captivantă. Red Flags debutează cu o percuție care te duce cu gândul la piesele din zona trip – hop și de...

Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...

Din capul locului trebuie să mărturisesc că genul muzical practicat de timişorenii de la Negură Bunget nu îmi este prea familiar. Drept urmare, nefiind deloc amator de accente black – metal, îmi este foarte greu să emit o părere obiectivă despre cel de-al şaselea album al formaţiei, Tău, apărut la casa de discuri germană Prophecy Records. Dacă punem la socoteală simplul fapt că zilele trecute trupa a apărut pe coperta revistei britanice Subterranea editată de Metal Hammer UK, e clar că avem de-a face cu un produs cu un „nume greu“. Asta e cert. Negură Bunget este una din formaţiile timişorene care reprezintă muzica românescă cu succes în întreaga lume, numeroasele lor concerte susţinute atât în Europa cât şi peste Ocean fiind cât se poate de apreciate de melomanii care gustă black metal-ul cu influenţe folclorice româneşti.  Cele zece piese prezente pe ediţia standard a acestui disc debutează cu Nametenie, un track care se desfăşoară de-a lungul a zece minuţele în care momen...

Am lăsat intenţionat să treacă ceva vreme pentru a scrie câteva cuvinte despre noul Pink Floyd. Şi asta pentru că după prima audiţie, am rămas cu un gust amărui. Din păcate, senzaţia n-a trecut nici după audiţii multiple. Desigur, pentru unii poate fi surprinzător faptul că „The Endless River“ a intrat direct pe locul întâi în topul oficial de albume din Marea Britanie. Se prea poate ca albumul ăsta să-şi găsească locul în clasamentele cu cele mai bune apariţii discografice ale anului 2014. E şi normal, ca după 20 de ani de pauză, un disc Pink Floyd să creeze controverse. Motivul pentru care am întârziat voit cronica acestei apariţii este unul cât se poate de simplu: n-am vrut să imi expun ideile influenţat de „first listening“ şi nici de opiniile exprimate de alţii. Oricum ne-am învârti, discul ăsta nu e nici pe departe revoluţionar. După audierea cu atenţie a celor 18 piese, rămâi un sentiment ciudat. E feeling-ul ăla care îşi aduce aminte de o scenă dintr-un film în care pe un pe...

Indubitabil, Norzeatic e o figura aparte in rap-ul autohton. Ba chiar in muzica romaneasca actuala, caci rimele sale mesterite cu o deosebita migala au intrat demult in atentia melomanilor din acest spatiu geografic si au reusit sa incante o sumedenie de urechi si minti care degusta aranjamentele si textele situate dincolo de facilul de zi cu zi ce devoreaza practic intreaga “industrie” care se presupune ca e “muzicala”. La doar cateva luni dupa lansarea discului Caravana AM:PM , Norzeatic revine din nou in atentia reflectoarelor cu Exercitii pe ritm de pace, un disc care dincolo de superbele rime cu care ne-a obisnuit artistul contine si o respectabila doza de „protest – song“. Iar pentru acest lucru merita felicitari duble. Intr-o tarisoara in care textele asa zisilor artisti se concentreaza spre derizoriu, Norzeatic are curajul de a vorbi despre "altceva" decat fac confratii lui de breasla. De a pune pe tapet probleme.

Rapid, furios, scris parca special pentru coloana sonora a unui film de actiune. Cam asta e cel de-al saselea album al candienilor de la Danko Jones. Una bucata disc ce are parte de structuri sonore cat se poate de conventionale, coruri de sing – along si texte care abordeaza tematici ca sexul, dragostea si evident despartirile. Teribil de simplist, dar groaznic de rock-n—roll, caci oamenii ocolesc cu buna stiinta brizbriz-uri inutile si artificiile ieftine. Desi pe parcursul auditiei ai deseori impresia ca track-urile acestea ar fi putut fi cantate de o gramada de artisti in ultimii 25 de ani, felul in care Danko Jones spun lucrurilor pe nume e cat se poate de reconfortant si iti ofera o auditie mai mult decat agreabila, in cazul in care urechile tale vibreaza pe riff-uri rock si muzica aia „right in your face“.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se ...