Dixie Krauser - Kill Tumor

 

Muzica instrumentală oferă creierului libertatea de a hoinări. Pe plaje care îți taie răsuflarea sau în locuri întunecate și tulburi, în funcție de emoțiile fiecăruia.  Absența unei povești spuse în viu grai îți oferă spațiu pentru a îți impune și a crea propria interpretare. Eventualele cuvinte explanatorii visavis de muzica instrumentală sunt cât se poate de subiective. Din mai multe motive, principalul fiind acela că piesele cu pricina trezesc emoții diferite în sufletul fiecăruia. Pe bună dreptate, dealtfel.

„I do say ...that...Every pain that you are receiving...Every challenge that you are facing / It belongs to the journey. And to aknowledge. To accept whatever life is throwing at you. And still have on your mind. That this is just a test., sunt cuvintele care însoțesc prima piesă a albumului. Ascultând cu atenție această compoziție involuntar m-am reconectat la superbele armonii muzicale executate odionoară de Roxy Music (și-n special în piesa India, inclusă pe albumul Avalon). Desigur, fiecare meloman poate invoca alte reconectări, iar ideea principală este aceea că discul acesta reunește sub același acoperiș o fuziune de genuri cât se poate de mișto. Pe piesa Chemical Madness – Dancing Platinum urechile pot sesiza arome de krautrock a la Popol Vuh, pe Night Mood se intrezăresc și acorduri de Wings sau Pink Floyd, iar ultima melodie de aici No More Pain reușește să-ți creeze o stare de bine, inexplicabilă prin cuvinte.

Grație producătorului timișorean Mighty Boogie, discul ăsta sună exact așa cum trebuie în anul 2023, iar  atenția lui Dixie Krauser pentru detalii face ca fiecare secundă de aici să fie bine chibzuită, întregul fiind unul de mare finețe. 

„În general nu-mi place să explic muzica, fiecare o aude și o simte în felul lui dar fac o excepție pentru că starea în care am fost atunci când am imprimat acest album a fost deosebită. Povestea începe în luna iunie a anului 2021, când am aflat că am o tumoare inoperabilă. Numai când eram în studio puteam uita de dureri și stările psihice foarte ciudate care se schimbau permanent. Nu aveam niciun plan pentru o producție, dar am început să imprim tot mai mult. Inspirația pentru acest disc a fost de fapt dorința puternică de vindecare și prelucrarea stărilor mele în muzică. Piesele sunt instrumentale, bassul e o combinație de groove cu solistică, imprimare analog fără corecturi și tricuri digitale, mixajul și masteringul au fost făcute de timișoreanul Mighty Boogie, cu care am avut o colaborare foarte bună. Sper ca lumea să înțeleagă mesajul pozitiv… acela că se poate învinge boala asta groaznică, dar rămâne tot timpul un pericol“, spune Dixie Krauser., în prezentarea acestui material discografic.

Nu-mi rămâne decât să vă invit să ascultați cu atenție Kill Tumour și să vă transpuneți fiecare în filmul propriu. E un album care emană din toți porii săi bun gust și care poate fi consumat de oricine, neavând contraindicații. Unicul minus ar putea fi grafica neinspirată din punctul de vedere al subsemnatului. Pe scurt, după audiția asta aștepți cu nerăbdare viitoarele excursii în sunet ale muzicianului născut în Timișoara care din 1985 trăiește în Germania. Albumul se găsește la Viniloteca. 

The Mono Jacks - Norul nouă

 

Spre deosebire de perioada în care a activat în formația AB4, una din trupele care cu vreo două decenii în urmă aborda un rock cu cojones în acea perioadă, Doru Trascău s-a metamorfozat în The Mono Jacks într-un stil muzical mai puțin gălăgios, digerabil pentru urechi de toate felurile, inclusiv pentru cele care sunt obișnuite cu sonoritățile pop – rock. Desigur, The Mono Jacks face parte din cartelul românesc al trupelor care activează în ceva care poate fi etichetat a fiind indie – rock românesc. Ciorba asta e formată din trupe care oscilează abil între texte cu angoase specifice spațiului nostru geografic și un 90s rock, post – grunge sau alternative, bine executat, cu priză mai ales la melomanii care nu-s neapărat înrolați într-un stil muzical anume.  

Chiar dacă scriptic, muzica asta este cât se poate de lovely, ceea ce lipsește din meniu este orginalitatea. Sound-ul albumului este corect și balansat, dar merge pe drumuri bătătorite de mii de alte trupe din lumea întreagă. Există aici câteva momente bunicele, cum ar fi explozia solară din piesa O să încep de luni, dar senzația overall este aceea că pe parcursul acestei audiții tot aștepți să se schimbe ceva. Și asta nu se întîmplă, exact ca în textul piesei Aici, acum care spune că toți așteptăm să se întâmple ceva / toți așteptăm să se schimbe ceva. 

Dincolo de eventualele monotonii stilistice sesizabile pentru cei mai pretențioși, muzica celor de la The Mono Jacks curge lin și este executată ca la carte. Spre deosebire de textele puerile din multe alte producții autohtone, poveștile lor sunt inspirate, iar concertele au parte de o energie mișto. Drept urmare, discul ăsta poate surprinde într-un mod plăcut urechile obișnuite cu armonii rock ușor de dibuit. Pentru urechile celelalte, alea care caută acel altceva...există destule alternative. 

Various Artists – Eastim

 

Eastim e probabil primul album muzical produs în România care adună laolaltă sunete din Orientul Apropiat interpretate de artiști din diverse țări, imprimate și remixate cu ajutorul unor muzicieni din Timișoara. În acest context, poate e bine de amintit faptul că Banatul a fost o bună perioadă în sfera de influență a a Imperiului Otoman. Sub alte auspicii, după câteva sute de ani, la Timișoara se produc din nou....sound-urile orientale. Numele albumului, «Eastim», vine de la un joc de cuvinte. Pronunțat fonic la fel ca englezescul „esteem“ (admirație), ideea reunește chestia aia de „stimă și respect“ pe care o iubim cu toții. 

Albumul Eastim este o conform descrierii „o colaborare între scena timișoreană și comunitatea de migranți“. Inițiatorii acestui proiect își doresc să creeze „un context social și o platformă în care publicul larg se întâlnește cu comunitatea migranților din Timișoara de pe un picior de egalitate“. Și pentru că 2023 e anul în care Timișoara este Capitală Culturală Europeană, acest lucru s-a întâmplat sub auspiciile acestei realități. Dincolo de cuvinte pompoase, Timișoara a fost dintotdeauna un oraș multucultural din motive pe care le știe toată lumea. Acest nou episod care demonstrează farmecul unic al orașului nostru confirmă încă o dată – chiar și pentru hateri - faptul că Timișoara este o metropolă modernă și tolerantă. 

Revenind la muzică, discul ăsta s-a născut după câteva jam session-uri la care au participat „migranții“ Samet Ucar Abdullah, Ahmad Al Shuraiqi, Yonca Yuce, și Eddin Alhalabi Salah. Lor li s-au alăturat pe parcurs artiști cunoscuți în Timișoara ca Marcelle Poaty-Souami, Lucian Nagy, Johnny  Kui, sau Radu Pieloiu, care au înregistrat sub bagheta lui Mihai „Mtz Neagoe“ melodiile incluse pe Eastim, un album care s-a lansat deocamdată doar sub formă digitală, dar urmează să apară și pe vinil. 

Deloc surprinzător, discul cuprinde elemente din folclorul național și cel specific Orientului Apropiat combinate cu ceea ce ne place să numim „muzica de școală vestică“. În plus, există și trei remixuri realizate de timișorenii K-lu, Injektah și Mighty Boogie, care adaugă arome de muzici electronice pieselor originale. Eastim s-a lansat în luna noiembrie 2023 prin două evenimente: unul în capitala europeană a culturii, Timișoara, și altul în capitala Uniunii Europene, Bruxelles. 

Încă de la prima compoziție inclusă pe această compilație, Al Maya  (interpretată de Ahmad Al Shuraiqi) e clar ca lumina zilei că audiția asta nu este destinată oricui. Sound-urile orientale se preling încă din primele secunde, dar „nebunia“ începe puțin înaintea minutului doi, când un ritm amețitor și un refren contagios pun stăpânire pe scheletul muzical al compoziției. Melanjul juxtapunerilor sonore este subliniat și de instrumentele de suflat mânuite cât se poate de dibace de timișoreanul Lucian Nagy., iar cea de-a doua compoziție de aici, Reverberations (de Yonca Yuce) dansează pe un fundament cu sonorități rock. Dincolo de vocea misterioasă a solistei, percuția demențială a timișoreanului Radu Pieloiu și chitările „exact cât trebuie“ ale lui Johhny Kui adaugă un șarm aparte melodiei.  Cea de-a treia piesă „Rose“ (Samet Ukar) se îndepărtează nițel de rock iar cea mai interesantă compoziție de aici poartă numele de Sunrise și îi aparține lui Salah Haitham. Cu ușoare arome de jazz și porțiuni care te duc cu gândul la soundtrack-ul unui film, bucata asta instrumentală te poate duce cu gândul la Desert Rose – ul lui Sting și este cât se poate de captivantă.  K-lu adaugă beat-uri nervoase în varianta remixată a piesei „Rose“, iar Mighty Boogie plusează cu drum and bass pe „Revelations“, în timp ce Injektah face o treabă meseriașă în „Al Maja“.

Suma summarum,  avem de-a face cu o compilație inedită care merită ascultată de urechile care nu rezonează la hiturile difuzate cu obstinență supărătoare la radiourile autohtone. Și încă un motiv de mândrie că trăim în orașul multicultural care de-a lungul anilor a dat atâtea creații memorabile. Și-n domeniul muzicii....

The Schnitzels – Phantasmagore

 

Fiindcă trăim într-o epocă în care orice trebuie etichetat, băieții care alcătuiesc trupa The Schnitzels ( Narcis Axinte – chitară/voce și Mr Jurjak – tobe) s-au gândit că „gastro – punk“ e o caracterizare cât se poate de vicleană. Dincolo de șnițelele vieneze din etimologia numelui trupei, proiectul ăsta care a lansat nu demult albumul de debut reușește să fie pe placul urechilor care degustă din plin chestiuni de genul The Black Keys, Royal Blood, Jack White sau Yeah Yeah Yeahs. Combinația asta de de chitară/tobe/voce fără bas sună pe alocuri neașteptat de bine și în cântările lor live, dar inevitabil există și momente în care ascultătorul are senzația de „deja – vu“ (deja ascultat – în acest caz). Dacă pe Jurjak (George Petroșel) s-ar putea să-l știți și din albumele lansate sub același nume și care oscilează pe linia blues/rock/pop, celălalt membru al acestui duo, Narcis Axinte, are și el ceva antecedente muzicale care poartă numele de Harlequin_Jack, sau Tourette Roulette. 

Chiar dacă nu e punk „pur“, încă din prima piesă, care poartă numele de „Atenție!Foc!“ e clar că băieții ăștia o ard într-un amalgam de influențe din zona dirty – rock care pe alocuri are și câteva incursiuni în lumea grunge. Dacă tot suntem la influențe, piesele astea au și iz de garage – rock sau chiar indie rock. Textele poznașe și robuste de genul „Dacă vrei să-ți fie bine / Fugi acum cât ți-e mai bine/...Nu scapi așa ușor de mine“., sunt cât se poate de „directe“ și adaugă fără îndoială un plus acestui disc. „Ciocan și Nico“, următoarea creație a celor doi muzicieni face referire la chestiuni care se întâmplă între „un golan și o domnișoară“. Avem de-a face cu o idee de ciocan și nicovală care are parte și de niscaiva strigături din arealul punk-ului de genul „Oi“, „Oi“, iar începutul de la piesa „Limuzină“ poate să te ducă cu gândul la startul de la Song 2 de Blur. 

Piesa care care reușește să ți se impregeneze din prima ascultare în creier este „La bulău“, cu al ei „Și când o să fi să fie rău / Mergem cu toții la bulău“, iar pe lângă textul șăgalnic melodia are parte de multe răsturnări și o instrumentație (mai) bogată. Alte momente reușite sunt „Frica“ și  „Minte bolnavă“, aceasta din urmă fiind fără îndoială genul ăla de piesă pe care orice rocker responsabil dă din cap cu halba de bere în dotare. 

Una peste alta, The Schnitzels au aruncat pe piață un album bunicel, care chiar dacă nu rupe gura târgului, este unul onest, fără brizbriz-uri și alte artificii menite să cucerească publicul cu orice preț. Se poate și mai bine, dar demn de remarcat este faptul că băieții pășesc pe un drum, care în țărișoara noastră nu este bătătorit. Nu e „waw“, dar cu siguranță merită inclus în sacoșa cu apariții discografice rock din 2023 din România care merită cel puțin o audiție. 

Sebastian Spanache - Upamercado

 

Se spune că în industria jazz-ului se folosesc criterii diferite pentru a deveni „mainstream“ decât cele folosite în pop. Desigur, există și aici noțiuni ca și popularitate, vânzări și valoarea de divertisment. Dar în multe cazuri mai importante sunt integritatea, inovația, autenticitatea și originalitatea. Cu siguranță pianistul timișorean Sebastian Spanache face parte din tagma acestora din urmă și nu apelează la chichițele uneltelor de marketing modern, preferând să pună accent pe muzică, mai degrabă decât pe imagine.  

Sebastian Spanache a intrat în lumea muzicii fondând o trupă de jazz şi funk și mai apoi a devenit cunoscut grație proiectului Sebastian Spanache Trio, cu care a câștigat numeroase premii șii a editat câteva materiale discografice. De un real ajutor i-a fost și faptul că a colindat lumea ca și pianist pe diverse vase de croazieră, acest fapt fiind conform mărturisirilor proprii, „o  școală mai bună decât școala“. În 2023 artistul timișorean a revenit în fața publicului cu un album solo, Upamercado. Cele șase compoziții care compun acest material discografic sunt cât se poate de interesante. Nu doar pentru că discul a fost inspirat din călătoriile și experiențele  artistului în America Latină. Ci și pentru că bogatele tradiții din regiunile în care domină ritmuri de samba, bossa nova, bolero sau tango sunt interpretate cu un filtru particular al timișoreranului, astfel încât audiția asta este una deloc facilă, dar captivantă. 

Discul a fost lansat la București, Timișoara și mai apoi la Viena și are parte de o formă mai puțin tradițională. Concret, ediția limitată este realizată din lemn de mesteacăn, tratat cu ceară de albină și carnauba, pe care se găsește un  #QRCode care te duce să asculți albumul în format Hi-Res.

Încă din prima piesă, „Molly“ ascultătorul este mbibat cu o atmosferă aparte în care se regăsesc juxtapuneri ritmice menite să creeze momente grațioase. „La Lena“  are o serie de momente în care artistul navighează cu talent între detalii și conferă delicatețe și eleganță compoziției. „La Razón“ debutează cât se poate de misterios fiind parcă coloana sonoră a unui serial britanic cu spioni iar pe parcurs devine o altă compoziție în care Sebastian Spanache demonstrează că stăpânește cât se poate de bine echilibrul dintre fantezie și rigoare, dintre libertate și ordine. Cea mai nonconformistă piesă de aici mi se pare a fi „CLS“, în care se împletesc raze de soare cu momente dramatice, chiar întunecate, iar coexistența asta dintre lumină și umbră, dintre echilibru și cădere adaugă un plus de șarm acestor compoziții .Inevitabil, ascultătorul e tentat să facă diverse ascoieri. Care în cazul subsemnatului s-ar putea traduce prin atmosfera creată de Lyle Mays, pianistul celebrului Pat Metheny. Sau chiar Art Tatum. Desigur, asocierile astea pot fi extinse după imaginația fiecăruia. Ceea ce e cert, e că muzica lui Sebastian Spanache nu poate fi degustată „pe fugă“. Are nevoie de atenție deplină și provoacă emoții. Poți rămâne cu o audiție captivantă pe moment sau una care merită repetiții succesive. Indiferent de rezultat, e clar ca lumina zilei că autorul își pune sufletul pe tavă și pentru orice iubitor de jazz din țărișoara asta (sau nu), Upamercado reprezintă o apariție discografică demnă de atenție.  Albumul se poate asculta aici. 

Amalia Gaita - Mimosa

 

După cum remarcam și cu ocazia discului de debut semnat Amalia Gaiță, chestiunea asta pe care o cântă solista îndrăgostită deopotrivă de fotografie și muzică este una cât se poate de „refreshing“ pentru așa numita muzică pop românească. Deatlftel, cele zece piese care se regăsesc pe „Mimosa“ nu seamănă deloc cu ceea ce auzim pe la radiourile autohtone, eticheta de pop atribuită acestui material discografic fiind mai degrabă una pretabilă în țările străine care au o bogată recoltă în asemenea muzici. Spre deosebire de debut, aici urechile avizate au parte de un amestec optim de instrumentații clasice și moderne. Vechi versus nou. Analogic versus digital. Inflexiunile vocale ale Amaliei Gaita te pot duce cu gândul la Esperanza Spalding sau Erykah Badu, iar instrumentațiile jazzy – pop – rock se mulează la marea artă cu timbrul vocal al solistei timișorence.

Există aici o alternare din belșug între vocea puternică și cea șoptită, chestie care se remarcă încă din prima piesă a albumului numită „Elixir“. La fel ca și în multe alte piese, sunetele se învârt nu de puține ori în zona muzicii pop ambientale și chiar dacă nu e nimic revoluționar în această muzică, Amalia reușește să creeze emoții. Care duc la o atmosferă aparte, care la rândul ei deschide pe larg imaginația ascultătorului. Fantezii care te pot duce cu gândul la sunete aflate undeva la granița dintre U2 și Massive Attack  în „ Something New“ sau note jazzy – pop cât se poate de simpatice în „Gluten Free“.  Una din piesele de rezistență de aici este fără îndoială „I havent found you“, care dincolo de chichițele instrumentale specifice genurilor moderne oferă un soi de montagne – russe acustic. Și asta pentru că piesa începe într-un ritm chinuitor de lent dar prinde „viteză“ pe parcurs. Lipsește însă explozia finală, astfel încât ai impresia că toată construcția a fost un ...castel de nisip. Memorabil. 

Înainte de intermezzo-ul „Sol“ care este construit pe o percuție cât se poate de violentă, ascultătorul este tratat cu o porție de „Everything you want“ care nu are cum să nu-ți amintească de piesele cântate odinioară de George Michael sau Alison Moyet, iar „Time Sublime“ și „True Freedom“ pictează un tablou cu culori vii, cea din urmă având un iz ușor și de reggae – pop. Cea mai lungă compoziție de aici, „Your Eyes“ oscilează între o baladă și un midtempo și beneficiează de un start a la PJ Harvey plus un aranjament de percuție discret, care te poate duce cu gândul la ceea ce se aude adesea în drum and bass,. În plus, piesa are o sumedenie de suișuri și coborâșuri care merită să fie apreciate pe deplin de către urechile avide de experimente muzicale. Piesa se depărtează destul de serios de noțiunea de pop, dar este fără îndoială un moment remarcabil din disc. „As the night falls“ încheie un album interesant într-o manieră așijderea având la final o mini – explozie de chitări din zona indie. Din păcate, toate textele compuse de Amalia sunt în limba engleză, iar acest fapt este cu siguranță un impediment pentru popularitatea artistei care ne oferă o călătorie muzicală interesantă concepută în zona mimozei din curtea ei, care a servit drept inspirație pentru aceste compoziții.

Una peste alta, soluțiile muzicale prezente pe acest disc conțin cantități semnificative de peisaje sonore mistice, stropite de chitări bine drămuite și oferă ascultătorului un tratament suprarealist. Mai mult decât evident este faptul că acest disc nu a fost fabricat pentru a servi drept muzică de fundal, deoarece melodiile astea necesită ceva timp și atenție pentru a renunța la reflexele obișnuite și a te scufunda în lumea imaginată de Amalia Gaiță cu o minte deschisă. Chiar dacă nu e revoluționar și nu conține nicio piesă care să ți se strecoare în minte ca un posibil șlagăr „din prima“, albumul „Mimosa“  reprezintă o audiție captivantă și emoționantă.  Discul se poate asculta aici. 

Blazzaj - Intoarcerea Omului Furnicar

 

Înaintea audiției celui de-al treilea album Blazzaj, am avut un vag sentiment de „deja vu“, deoarece multe din piesele care se regăsesc pe acest dublu vinil au fost cântate în trecut, de multe ori în concerte. Se prea poate ca și pentru alții să lipsească sentimentul ăla de „new“ pe care îl ai atunci când pui mâna pe o nouă apariție discografică. Dincolo de acest mic inconvenient, rămâne ideea că cei din Blazzaj pot compune melodii atrăgătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reușesc să umple aranjamentele compozițiilor cu multe idei pline de duh, astfel încât unele din „finețuri“ sunt sesizabile abia după mai multe ascultări. Carevasăzică, noul Blazzaj este o surpriză. În mare parte plăcută.

Într-o țară cu o cultură muzicală normală, melodiile celor de la Blazzaj ar trebui să curgă cât se poate de bine pe frecvențele posturilor de radio și TV care fac parte din categoria mainstream. Din nefericire, nu se întâmplă așa, iar dublul vinil care poartă numele de „Întoarcerea Omului Furnicar“  vine după „Atenție Blazaj“ (1999) ȘI „Macadam“(2003), iar cele 14 compoziții care răsună de aici reușesc să creeze o savoare în urechile melomanilor. 

În linii mari discul ăsta se bazează pe soundurile inventate în laboratoarele speciale ale celor de la Blazzaj de ceva vreme, dar pe lângă funk-ul cu arome de nu jazz și stropit cu bucățele de rock există aici și niște deturnări de la linia generală. Ocolurile astea merg uneori în direcții neașteptate, cu soluții pe ici pe colo zgomotoase și cu unele momente care ies din  granițele formei generale ale cântecului care reușesc să părăsească structura vers-refren. Pe alocuri, muzica este cât se poate de tensionată, dar nu atinge niciodată punctul culminant, explozia, care (dacă nu e o bombă, ci muzică) ar elibera tensiunea în catharsis. Per ansamblu acompaniamentul pieselor este cât se poate de precaut și nu iese din latura groovy, dar există și câteva excepții memorabile, care dau savoare albumului.

La capitolul texte, avem de toate. De la orătănii, la pierderi de frecvență, obligativitatea afișării ecusonului, sau declarații de dragoste intergalactice. Dar mai presus de toate avem un sentiment de „bine“. Și asta pentru că într-un demers care te duce cu gândul la „joie de vivre“., încă din prima piesă („Foarte bine“ ) băieții țin să ne convingă că „alles is gut“: „E foarte bine, totul în jur e mult mai bine“. În vremurile astea în care suntem bombardați cu neliniști și războaie, startul acesta e cât se poate de meseriaș. Soundurile lascive cu care începe „Ghetoul de aur“, te duc cu gândul la orchestrațiile omniprezente din The Great American Songbook, unde pe arome de jazz și adieri de funk se construiește un anume scenariu, care mai apoi e efectiv spulberat de un dramatism feroce în care solistul trupei ne anunță că vrea să se înmulțească, să locuiască, să crească și să se preacurvească...în ghetoul cu pricina. 

„Spre stele“ cu al ei refren „Am să caut pereche pe o altă planetă, mult mai pașnică și poate discretă“, poate fi considerată un imn al planetei și este după cum spunea solistul formației, „o piesă de dragoste intergalactică care s-a născut dintr-un riff de chitară într-o sală mică de repetiții, dar care va străbate țara, apoi continentele și în final va fi fredonată pe planete nemaivăzute“. Universul construit de trupă pentru acest material este colorat și cu texte șăgalnice din care se remarcă și  „Au apărut prima oară multe zvonuri, murmure și șoapte / Nu s-a întâmplat totul brusc, peste noapte / Parlamentarii au hotărât toți într-o singura suflare / Să renunțe la salarii diurne și alte beneficii materiale“,. Nu mai e un secret pentru nimeni că „odraslele porcilor au ajuns la putere“ iar în completarea peisajului feeric inventat de băieții timișoreni aș mai adăuga și unul din momentele surprinzătoare ale acestui material, care se poate asculta în finalul piesei „Rindeaua“. Concret, e vorba de o incursiunile etno – folk, care aduce oarecum cu sunetele promovate de tarafurile autohtone. La capitolul „dans“, piesa „Funkside“ e de departe campioană. În plus, pentru urechile spălate aici e și o doză serioasă de clasicul funk abordat de James Brown. Dacă e să vorbim de „finețuri“ există aici trei momente care ies cumva din zona cărărilor bătătorite. E vorba de „Oraș“  „Vis“ și „Zid“, un trio remarcabil  care demonstrează că băieții ăștia au o anumită aplecare și spre zona muzicii mai experimentale.

Mai mult ca sigur că textele șăgalnice inventate de Blazzaj nu-și vor găsi rezonanță în rândul ascultătorilor de muzică care apreciează temele mai simple de genul „Cea mai tare din Carpaţi este Oţelul Galaţi“, dar acest fapt nu trebuie să mire pe nimeni. Lumea desenată prin compozițiile lor are cu totul alte coordonate decât cele care se lăfăie non – stop prin muzicile autohtone actuale. Cu siguranță că o incursiune mai amplă în zonele experimentale ale muzicii ar fi adăugat un plus de șarm acestui album mult – așteptat. Nici coperta albumului cu numărul trei din istoria Blazzaj nu este una de lepădat, diversele „mușuroaie“ în care sălășluiește omul furnicar modern fiind ilustrate într-un mare fel. Noul disc Blazzaj are toate ingredientele pentru o audiție mai mult decât agreabilă, iar „Întoarcerea Omului Furnicar“ merită cu prisosință să-și găsească locul în topurile de final de 2023 cu muzica fabricată în România. 

Dincolo de Ziduri - Antiteză

La prima vedere, discul ăsta pare desuet. Într-o lume în care muzica a devenit o afacere ca oricare alta e tot mai greu să transmiți ceva coerent, iar opoziția dialectică între două fenomene nu e tocmai un termen uzual folosit de către omuleții care se numesc trendsetteri. Discul timișorenilor reușește să transmită un mesaj., iar după audiția lui rămâi cu chestiunile alea care se numesc emoții, gânduri și sentimente. Lupta dintre bine și rău a fost abordată de pe vremea basmelor populare, dar felul în care este narată această bătălie s-a schimbat în decursul veacurilor. Antiteza celor de la Dincolo de Ziduri narează această temă într-un mod aparte ce include inevitabile referiri la așa numitul rock creștin, un subiect ocolit cu bună știință de mass – media autohtone. Fără a insista prea mult asupra legăturii între creștinism și muzica rock nu am cum să nu remarc faptul că trăim într-o țară în care țața Veta și nea Ion din Cucuieții din Deal nu rezonează defel cu imnuri rock cântate la slujba de duminică. Desigur, există alții care se zbenguie pe riffuri de chitară și trăiesc după valori creștine adaptându-se la vremurile moderne. Cine are dreptate? Răspunsul nu este echivoc și încă de la opera rock Jeuss Christ Superstar chestiile astea au generat vii discuții. Și vor mai genera, cu siguranță.

 Revenind la Antiteză, lupta asta dintre bine și rău este descrisă în fel și chip. Chiar și intro-ul albumului – care în acest caz poartă numele de „Copertă“ – te avertizează că vei avea parte de o experiență „altfel“. Primele cuvinte din piesa care dă titlul discului cimentează afirmația anterioară, căci e clar că un album care începe cu „mergeam pribeag pe drumul de Emaus“ nu e genul ăla de melodie pe care o asculți în mașină în timp ce aștepți să se facă verde la semafor. Mai mult, în aceeași piesă dai de „intră cerul în fântâna neagră/ E momentul când Isus coboară din icoană“, deci e clar pentru toată lumea cine reprezintă „binele“ în această poveste. Dincolo de textele mai mult sau mai puțin izbutite, băieții aceștia reușesc să se ridice la niște standarde mari mai ales în ceea ce privește produsul muzical. Adică mastering-ul. Sound-ul. Felul în care sunt șlefuite cele 11 piese. Fie că e vorba de single-ul „Stop Joc“, balada „Unde ești“ – care demonstrează că formația asta știe să compună și bucăți mai experimentale - sau „Lume nebună“, trupa amestecă cu bun gust pasaje zgomotoase de rock cu bucăți instrumentale mișto și moderne, sound-ul lor fiind unul care iese în evidență în scena muzicală românească. 

Printre punctele de atracție ale albumului se numără și „Momentul dintre momente“ (cu niște incursiuni sonore imprevizibile), sau „Sintetic“ alături de Octavian „Vita“ Horvath, solistul celor de la Implant pentru Refuz. Unii ar putea spune că piesa asta sună prea mult a IPR, nu doar datorită prestației vocale. Alții ar putea remarca faptul că ar fi fost mult mai frumos ca această colaborare să ducă sonoritățile spre alte zone stilistice, mai puțin predictibile. Ambele tabere au dreptatea lor... Una peste alta, Antiteză e un disc interesant, care merită să fie ascultat de „ambele tabere“. Și de către țața Veta și de către posesorul ultimului model de Iphone apărut pe piață. Și de către cei care rezonează într-un fel sau altul cu textele specifice rockului creștin și de către oamenii care nu-s neapărat fani de asemenea chestiuni. Cert este că dincolo de eventualele prejudecăți, obiecții și alte cele privitoare la texte, discul ăsta sună într-un mare fel și pe felia rock e gata să le ofere tuturor celor care posedă urechi destupate experiențe mișto.

We Singing Colors - Hopium

În cărticica ce însoțește CD-ul „Hopium“ pe lângă nelipsitele texte ale celor zece melodii se regăsește și un cuvânt introductiv al celor doi muzicieni care alcătuiesc We Singing Colors. Unde aflăm că „după două albume care s-au vândut numai ele știu cum, cel mai mult pe la concerte sincer, am zis că e cazul să dăm nucleara cu a treia producție“. Nu știu dacă albumul ăsta al treilea din discografia lor va reuși să fie „nuclear“, dar e indubitabil că We Singing Colors e una din trupele alea românești care merită atenția unui public mai numeros. Desigur, asta în condițiile în care mainstream-ul românesc ar fi construit pe principii sănătoase. La o privire sumară, Andrei Hațegan și Roxana Niculae abordează „ceva“ aflat la granița dintre pop, rock și ușoare urme de folk. Spre deosebire de muzicile facile promovate printr-un marketing agresiv care în zilele noastre face cel puțin la fel de mult cât produsul în sine, gașca asta nu cântă despre cai verzi pe pereți. Piesele se învârtesc în teme uzuale dar abordate într-o cheie mișto și transmit sentimente colorate din zona pe care o numim atât de simpatic „good vibes“. Muzica lor a fost etichetată de unii indie/alternative, dar trupa asta e la mii de kilometri distanță de alternativ/rock-ul etalat de Robin & The Backstabbers, de exemplu. Nici alăturarea cu folk-ul nu este una care stă în picioare, cel puțin nu prin prisma a ceea ce se înțelege prin țărișoara noastră prin această definiție. Există aici piese care te duc cu gândul la britpop-ul anilor 90 dar și porțiuni în care ai impresia că asculți acorduri fabricate undeva prin Texas. Ceva între Mumford & Sons și Foster The People. Sau, ca să cităm nume după care au făcut și ei la un moment dat cover-uri The National, Bon Iver sau Angus & Julia Stones. Exemplele pot continua la nesfîrșit, în funcție de audițiile fiecăruia. Compozițiile lor au câte puțin din toate stilurile menționate anterior și din fericire nu conțin infuzii de pop românesc. Încă de la prima piesă „Be fine“, urechea ascultătorului e îmbibată cu acele armonii pozitive care te duc cu gândul la o excursie într-un vârf de munte unde auzi în tihnă ciripitul păsărilor. Melancolia este întreruptă la cea de-a treia piesă de aici, „Stone cutters“, care este primul semn că oamenii ăștia doi se descurcă cât se poate de lejer și-n zonele muzicale mai zgomotoase ale rock-ului. E un balsam pentru suflet, la fel ca și „Giant waves of yesterday“, care după cum îi spune și numele, pune accent pe nostalgia vremurilor apuse. Alea în care „te uiți la fabrici și vezi că ele sunt goale“, șiți aduci aminte de....tot ceea ce a fost „yesterday“. „A country called surfia“ conține serioase doze de bună dispoziție iar una din cele mai interesante piese din acest album este „Sound of Leaving“, cu al ei text în care afli că „acum trenurile merg spre nord“. Există în cărticică și o explicație a acestui fapt, dar ideea e că melodia asta are toate atributele pentru a fi cireașa de pe tort. „F in the head“ te poate duce cu gândul la marile trupe rock ale anilor 70 cel puțin prin instrumentație iar „Nomad“ are un iz de posibil hit în concerte. Deși se înncadrează în momentele bunicele, unica piesă cântată în limba română de pe acest disc, „De noi“ nu reușește să rupă gura târgului, dar ultima compoziție de aici „Default Tone“ este mai mult decât adorabilă. Te poate duce cu gândul la Kate Bush, mai ales datorită dialogului inspirat dintre protagoniștii principali dar are o doză de inspirație aparte per ansamblu. Una peste alta, Hopium este un disc interesant în care ascultătorii care nu rezonează cu hiturile românești ale momentului pot găsi momente fermecătoare. N-aș spune defel că e un disc „nuclear“, dar cu siguranță cei doi muzicieni sunt pe drumul cel bun și merită atenția publicului.

Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)

 

După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile. 

Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a lansat și câteva albume inedite printre care se numără Rocks (mixat în sistem Dolby Atmos) sau mai recentul  disc care sintetizează cu ajutorul sunetelor cel mai cunoscut drum cultural al României, via Transilvanica. 

Revenind însă la varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother, din capul locului e musai de menționat că piesele astea au și acum…la douăzeci de ani după apariția lor…același șarm. Și pentru că au fost îmbrăcate în haine moderne (remasterizate) dar și pentru că albumul are câțiva colaboratori cel puțin la fel de mișto ca și compozițiile în sine. Și mă refer aici la superba voce a Mariei Hristea, la inserțiile pline de magie ale lui Vlaicu Golcea, la scratchurile lui DJ Sleek din piesa Tristețe sau la beat-urile executate de colectivul timișorean Brigada Artistică Urbană (B.A.U.). Printre locurile în care aceștia din urmă își fac intrarea într-un mare fel se numără superba baladă Winter Wait și „Histories 2“ care abundă în niște armonii care te teleportează în lumea sintetizatoarelor analogice etalate cândva de Cabaret Voltaire sau Blancmange. 

„Didădadă“ este unul din momentele discului care iese în evidență atât datorită amalgamului de sounduri electronice misterioase amestecate cu o doză cât se poate de potrivită de inserții folclorice și superba voce a Martei Hristea. Iar „Tango din Balcani“ este o combinație de Massive Attack cu sunete specifice spațiului carpato - danubiano – pontic, în timp ce „Perfect Time vs East Village“ te duce cu gândul la barurile de modă veche din celebrul cartier new – yorkez colorate cu o vreme perfectă și un timp așijderea. Avem și o surpriză aici, bonus trackul Marfa și Banii, piesa inclusă în filmul omonim care te cucerește instantaneu și irevocabil. 

Pe scurt, varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother nu are niciun moment din categoria „așa și așa“, fiind un tot unitar care merită ascultat cap – coadă și acționat după aceea butonul de repeat. E musai de ascultat pentru orice cetățean care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce numim generic  „delicatese muzicale“ și de sunetele pe care le pot scoate acele mici mașinării care poarta numele de sintetizatoare. Conține în doze optime și downtempo și midtempo, emană și tristețe și bucurie. Pe deasupra îți aduce și sound-uri de genul Kruder & Dorfmeister cu arome de Filla Brazillia și Tosca,. Unde mai pui că pe ici pe colo te duce cu gândul și la bucățele de Timpuri Noi și bossanova. Lista poate continua, dar ideea e clară: e de ascultat. Și de scos pe vinil, maybe….

Celelalte Cuvinte - Lumea Asta

 

În zilele noastre, albumele sunt din ce în ce mai devalorizate: toată lumea se grăbește invariabil către ceva, atenția este împărțită într-o multitudine de sarcini cotidiene așa încât puțini oameni își fac timp să se așeze și să-și petreacă timpul concentrându-se doar pe muzică. Drept urmare o serie de artiști decid să renunțe la Long Play – uri (Doamne ce frumos sună) și aleg melodiile facile în detrimentul compozițiilor elaborate, în speranța răpirii a câtorva minute din timpul prețios al ascultătorului. Nu e cazul celor de la Celelalte Cuvinte, care după ani și ani (vorba celor de la Compact) s-au întors . Cu un material discografic bine construit, din care nu lipsesc nici nostalgiile și nici riffurile de chitară din zilele noastre.  

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine muzica celor de la Celelalte Cuvinte are o conotație aparte mai ales datorită baladelor lor. Și asta pentru că primul meu contact cu muzica trupei al cărei lider este Călin Pop a avut loc într-un context aparte. Pe scurt, la un chef undeva prin anii 80 urechile subsemnatului au făcut cunoștință cu piesa „Iarbă prin păr“ în timpul unui „senti“ alături de o fată cu ochii căprui ce plângeau la zei.. Desigur, discografia cuvintelor cuprinde și o serie de piese power, apreciate pe deplin de omuleții care apreciează pe bună dreptate soundul carcateristic al formației care a susținut primul ei concert la Casa Studenților din Timișoara în data de 13 decembrie 1981...

Noul disc al trupei începe cu un șoc. Nu doar datorită faptului că prima melodie are puțin peste nouă minute (demult nu am mai dat peste așa o piesă lungă în debutul unui disc) ci mai ales pentru „nervozitatea“ cu care este impregnată piesa „Lumea asta“. Prog – rock de cea mai bună calitate plus un sound modern și aerisit, cam astea-s coordonatele piesei de deschidere în care ți-e clar că noua achiziție a trupei, Marius Pop (fiul solistului Călin Pop) și-a pus amprenta serios pe sound. Piesa călătorește într-o serie de suișuri și coborâșuri interesante care prefigurează un album plin de aventuri plăcute. Există însă și un mic minus aici și anume faptul că vocea  lui Călin Pop e pe alocuri „prea în spate“ astfel încât orchestrația își cam face de cap ca volum, dar probabil că acesta este un amănunt pe care băieții l-au luat în considerare și au decis să aplice varianta aleasă de ei. 

„3 în 1“ mustește de câteva efecte de „delay“-uri care picură stropi de șarm în compoziție, iar  „Ultima toamnă“ este momentul  ăla în care cei care au prins concertele optzeciste ale trupei vor avea parte de o serie de flashbackuri și își vor flutura pletele din dotare (mă rog, cei care mai au așa ceva). „Clepsidra fără nisip“ e o compoziție interesantă care pregătește terenul pentru „ Allaturka / Allafranca“, care cu cele peste zece minute ale ei te poartă printre „tabieturi și marafeturi“ într-un amalgam de sunete balcanice și nu numai. Indubitabil, aceasta e cea mai interesantă și „underground“ compoziție de aici. 

.„Aproape Cerul“ este o baladă în care vocea lui Călin Pop este ca un balsam de suflet, iar „Plecând încet“ este un alt exemplu al măiestriei de care dau dovadă oamenii ăștia, fiind alături de piesa care dă titlul discului, un punct forte. Sfârșitul acestui disc, „Muza mea“ este un amestec de nostalgie și prezent care ne poate aduce aminte de celebrele versuri ale unei compoziții mai vechi a rockerilor, „Uită tot ce-ai pierdut,/Tot ce-ai vrut, tot ce n-ai avut./Uită timpul ce-a trecut/Un sfârșit  e un inceput“. 

Turneul de lansare a noului album Celelalte Cuvinte este în plină desfășurare, așa că în cazul în care ați vibrat vreodată pe oricare piesă a legendarei trupe și vreți să auziți un amestec de nostalgie și actualitate…știți ce aveți de făcut! 

Depeche Mode - Memento Mori

 

Puține formații din lumea asta au darul de a te face să le asculți cu aceeași plăcere ca și când le-ai auzit pentru prima oară. Dar dincolo de valurile de nostalgie, Depeche Mode face parte din gașca trupelor care se reinventează aproape de fiecare dată, iar dincolo de eternele clișee care s-au spus de-a lungul anilor despre ei rămâne senzația de bine cu care te molipsești după audiția compozițiilor lor. Și pentru asta...jos pălăria. 

Fie că-ți place, că suporți muzica lor sau ai impresia că e cea mai nașpa chestie muzicală de pe planeta noastră, e clar că oricine are o părere visavis de trupa care a debutat în 1981 cu albumul Speak & Spell. Revenind la zilele noastre,minunea s-a produs, căci avem cel de-al 15-lea material discografic, Memento Mori. Un disc care s-a născut în vremuri complicate ( și datorită morții lui Andy Fletcher) dar care este musai de ascultat. Spre deosebire de precedentul „Spirit“ (2017), care în opinia subsemnatului  nu se încadrează defel în categoria discurilor mișto din visteria DM, de această dată Memento Mori este mai mult decât reușit și se ridică la înălțimea celor mai izbutite creații din istoria DM. 

E clar pentru oricine că un disc care începe cu versurile „Don't play with my world/Don't mess with my mind“ (My Cosmos is Mine) are indubitabil o tentă dark. Sau mai exact „black“ în cazul de față, căci urechile avizate pot descoperi pe parcursul pieselor destule armonii din perioada optzecistă a formației, de pe vremea „Black Celebration“-ului, de exemplu. „Wagging Tongue“  este o baladă superbă cu ușoare arome de Yazoo care în a doua sa jumătate este colorată cu percuții cât se poate de actuale și un sound de nota zece plus. E și normal căci trupa asta a fost dintotdeauna pe val atunci când te gândești la sound-uri vechi și noi. Tema conform căreia toți murim  este subliniată sublim în mai multe piese, inclusiv în „Faith is sleeping/Lovers in the endWhisper we'll be ghosts again“ (Ghosts Again) iar cea mai atipică piesă din istoria trupei este  „Dont say you love me“, care pune în valoare cât se poate de bine  superba voce a lui Dave Gahan în full efect. Nu știu alții cum sunt, dar „My favorite Stranger“ este din primele ei secunde o piesă pretendentă la capitolul „cele mai izbutite piese din cariera trupei“ și nu ar trebui să se mire nimeni dacă bucata asta o să devină favorita multora pe concertele lor de pe stadioane. 

„Soul with me“ este o altă baladă care te atinge din prima, iar „Caroline’s Monkey“ împrumută și ea arome vechi (puțintel din „Love in itself“ ) și ne anunță că „Fading's better than failing/Falling's better than feeling/Folding's better than losing/Fixing's better than healing/Sometimes“.  Nici că se putea ceva mai specific DM. Chiar dacă pe disc există destule momente întunecate, pe „People are good“ (care seamănă doar ca titlu cu „People are people“) Dave ne oferă o rază de speranță iar „Never let me go“ intră și ea din prima în borcanul cu „cele mai mari hituri “. Există desigur multe alte surprize, cum ar fi și „Speak to me“, care în a doua ei jumătate are câteva răsturnări de orchestrații demențiale. 

Desigur, dincolo de orchestrații, Memento Mori are un aer aparte și grație textelor. Dincolo de vorbe, albumul ăsta e o capodoperă de netăgăduit în discografia Depeche Mode. Pe alocuri nostalgic, cu accente dark pe ici pe colo dar întotdeauna cu acel „ceva aparte“, cu care maeștrii aceștia ai sunetului ne-au obișnuit. 

Dacă nu ați aflat încă, Depeche Mode va susține un concert inclus în turneul de promovare a albumului „Memento Mori“ și în România, urmând să cânte pe 26 iulie la Arena Națională din București. Trupa va cânta în 28 iulie și la Budapesta, la Puskas Arena. 

U2 - Songs of Surrender

 

Probabil că dacă noul material discografic al celor de la U2 ar fi apărut în perioada pandemiei, rezultatul ar fi fost altul. Ideea de a reorchestra piese din repertoriul unui artist nu e deloc nouă și a fost aplicată cu mai mult sau mai puțin succes în nenumărate cazuri. Fără îndoială cei de la U2 sunt un nume aparte în istoria muzicală modernă, dacă nu de altceva măcar pentru faptul că trupa și-a păstrat componența intactă din 1976 de la înființare adică Bono (voce), The Edge (chitară), Adam Clayton (bass) și Larry Mullen Jr (tobe). 

Decizia de a reorchestra 40 de melodii din repertoriul celor de la U2 și de a le îngloba pe Songs Of Surrender ar putut fi una mișto dacă rezultatul ar fi fost satisfăcător. Din nefericire, marile hituri ale trupei cântate în variantă acustică nu reușesc să transmită nimic nou. Și-n plus, nu redau nimic din splendoarea variantelor neacustice cântate pe marile stadioane de pretutindeni. Se prea poate și ca melodiile de genul „Pride (In the name of love)“, „One“ sau „I Still Haven't Found What I'm Looking For“ să fi fost compuse în mod special pentru cântări cu jdemii de oameni și de aceea variantele lor reduse la chitară acustică, tobe minimale și synthuri așijderea să nu convingă defel. Unicul lucru interesant la varianta de aici a piesei  „I Still Haven't Found What I'm Looking For“ este acela că pe lângă Bono la voce aici și fac apariția și Daniel Lanois și Brian Eno.  Și tot la capitolul colaboratori pe piesa „Red Hill Mining Town" își face apariția și Trombone Shorty, iar binecunoscutul producător canadian Bob Ezrin și-a adus și el aportul la câteva bucăți de aici. 

Ambiția celor de la U2 de a fi prezenți pe „marile ecrane“ nu face casă bună cu melodiile interpretate aici parcă într-un pub irlandez cu trei mese. Songs Of Surrender nu este tocmai un dezastru complet, căci ai ocazia de a descoperi și melodii mai puțin cunoscute din bogata discografie a irlandezilor, însă per ansamblu apariția asta e una nesențială. Care cu siguranță îi va mulțumi doar pe fanii înverșunați ai trupei U2.

Poate discul ăsta ar fi fost acceptabil dacă oamenii s-ar fi limitat la un singur CD și ar fi ales pentru asta 12 – 13 piese. În varianta de 40 de piese....chestia asta uneori sună ciudat, de parcă melodiile ar fi fost comandate pntru o reclamă TV la cel mai cunoscut lanț de farmacii sau cea mai mare brânză. 

Lil Obeah - Lil Obeah Presents Everyday Is Halloween

 

Andrei Bucureci, adică Lil Obeah, a lansat cu ceva vreme în urmă frumușelul disc From Transylvania (care conține printre altele și reinterpretări cât se poate de meseriașe după compoziții de Valeriu Sterian, Mircea Baniciu, Taraful din Clejani sau Implant Pentru Refuz) iar la acest al treilea album , produs de Marius Costache ne propune o zeamă de dub „și altele“ care debutează cu „Duppy Theme“.

Din fericire, pe lângă stilul abordat printre alții de Lee "Scratch" Perry, din „ghiveciul“ sonor inventat de Lil Obeah  nu lipsesc nici de această dată elementele alea care te duc cu gândul la coloanele sonore specifice filmelor horror. Un alt plus care dă o substanță aparte acestui disc este faptul că există niște colaboratori „externi“ careși aduc aportul pe deplin la ceea ce ne place să numim diversitate.

Lista acestora îi include pe doi rapperi americani. Time este un artist hip-hop care a fost comparat ca un amestec izbutit de  William S. Burroughs  cu Andre 3000, iar Extra Kool este un dadaist modern care se scaldă în hip hop. Cei doi își aduc contribuția pe piesele „Fearless Vampire Killers“ și „Everyday is Halloween“, piese care deși au un iz puternic american grație goștilor, rămân oarecum în zona dub-ului experimental cu care Lil Obeah și-a obișnuit publicul. 

Chiar dacă titlul piesei „Zombie“ te-ar putea duce cu gândul la hitul celor de la The Cranberries, aici nu e vorba de așa ceva. Piesa plutește pe niște sound-uri orientale de orgă extrase parcă din ceațiile celor de la Altin Gun, iar vocile din același registru se mulează perfect pe ideea cântecului. Zeama asta psihadelică ce include la refren „suntem zombie/tu așa să nu fii“ se încheie cu evocarea a două personalități de pe meleagurile noastre...„Aici în țara lui Eminescu...nimeni nu te crede și nu-ți cere  respectul...ești visul umed a lui Ceaușescu“

„World-A-Vampire“ și „Transylvanian Hunger“ sunt croite mișto, în filmul unor posibile soundtrack-uri ale unor filme de Hitchcock, iar „Dead Don't Dub“ este unul din cele mai reușite momente de aici. Poate pentru că are mostre de percuții moderne. Și orchestrație repetitivă, dar nu enervantă. Pe „Negru Vodă“ situația pare să se îndrepte spre o combinație de Brian Eno cu niscaiva krautrock  german și elemente folcorice tradiționale din zona noastră, iar „Dub of Night “ navighează spre tărâmuri electronice, unde efectele de voce te pot duce cu gândul la Depeche Mode. 

Așa cum îi șade bine oricărui album bine gândit,  piesa de final este una care poate fi inclusă lejer în capitolul ciudățenii experimentale la care e bine să ciulești urechea atent. Dr. Jeckyll & Monsieur Hyde (ft. Peter Harris & Fritz Catlin) este o compoziție care te atrage inexplicabil din prima...și te face să te gândești... oare ce ar fi ieșit din acest disc dacă mai multe piese ar fi mers pe drumul ăsta „mai ciudat“? 

Una peste alta, discul Lil Obeah e bun de ascultat pentru cei care sunt deschiși la abordări muzicale noi și nu sunt închistați în acel conservatorism muzical care se manifestă cu precădere de la o vârstă în sus. E o audiție reconfortantă care îți poate aduce o satisfacție auditivă din categoria „așa da“. 

Kate NV - WOW

 

Pe numele ei adevărat Katya Shilonosova , Kate NV e ceva ce n-ai mai auzit demult. Amestecă la marea artă bucăți de muzici experimentale cu sunete oarecum „pop“ și dă impresia că nu există reguli. Dealtfel într-unul din interviurile rusoaicei care se află la cel de-al patrulea album, aceasta a declarat cu nonșalanță că nu are absolut nicio problemă să asculte Karlheinz Stockhausen  și  Cristina Aguilera. Desigur, e puțin probabil ca oamenii care au ascultat-o pe cea din urmă să „guste“ fie și câte puțin din ciudățeniile etalate de Kate NV, dar asta e altă poveste. 

Pe măsură ce te afunzi sănătos în cele 11 trackuri ale acestui disc realizezi că ceea ce îți percep urechile este bucurie pură nealterată defel de cutume contemporane.  Dacă e să asculți doar piesa „nochoi zvonok (nightcall) “ vei avea impresia că ai descoperit o oază de originalitate  greu de găsit în alte compoziții din zilele noastre. Și asta pentru că – la fel cu alte momente ale discului – artista amestecă bucățele de pop japonez și sovietic cu sound-uri vestice, saxofoane specifice jazz-ului cu instrumente de percuție specifice downtempo, ghiveciul obținut fiind unul remarcabil,. 

Fiecare melodie de aici are ceva al ei și se prea poate ca șarmul acestui disc să vină și din faptul că artista folosește în înregistrările ei un pachet de sample-uri de la Found Sound Nation, provenit din instrumente deteriorate din școlile publice din Philadelphia. Așadar să nu te mire dacă la un moment dat auzi o ușă care scârțâie sau sunete analogice care te pot teleporta în funcție de imaginația fiecăruia pe tărâmuri mai mult decât magice.

Meow chat, piesa care închide acest disc pare a fi coloana sonoră a oricărui video – game din anii 80 în timp ce „d d dont“ pare a fi un strigăt împotriva pop-ului contemporan, realizat însă cu mijloace specifice acestui gen . „Confessions at the dinner table“  este plină de sintetizatoare care par a funcționa alandala, dar pentru o experiență memorabilă recomand din adâncul inimii să ascultați WOW cap – coadă, nu pe bucăți. Veți descoperi o artistă care elimină totalmente barierele dintre stilurile muzicale și veți fi tentați să strigați din răsputeri....Wow!

Sleaford Mods - UK GRIM

 

În piesa care dă titlul celui de-al șaptelea album al celor de la Sleaford Mods, UK GRIM oamenii ăștia care se scaldă într-un gen muzical pur și simplu prea complicat de descris cu cuvinte simple....decretează nici mai mult nici mai puțin că „In England, nobody can hear you scream”. 

Dincolo de vremea ploioasă și frământările post Brexit din Marea Britanie, cei doi tipi din Notingham care reușesc să amestece stiluri muzicale diverse sunt originali tocmai prin simplitatea dezarmantă. Dacă pe albumul lor anterior din 2021 Sleaford Mods au făcut mișto la greu de măsurile luate de guvernul britanic în lupta cu pandemia, de această dată lista temelor abordate include o varietate inimaginabilă, punctul central al lyrics-urilor subliniind decăderea contemporană cu un umor abraziv, creionat pe lupta împotriva îndobitocirii în masă la care asistăm din păcate nu numai în țara lor de baștină.

 Jason Williamson și Andrew Fearn par să abordeze teme pur britanice însă de multe ori chestiunile respective se aplică all over the world.  Unul din momentele memorabile de aici este „So Trendy”, Nu doar pentru că e o colaborare cu Perry Farell și Dave Navaro  de la Jane’s Addiction, ci mai ales pentru sound-ul abraziv și brut. Care răzbate din plin și în ‘Force 10 From Navarone’ (realizată alături de Florence Shaw (Dry Cleaning)“, sau în „Tilldipper“, aceasta din urmă fiind un soi de combinație de Deutche Amerikanische Freundschaft și Igyy Pop. Un alt motiv pentru care oamenii ăștia sunt exact ceea ce trebuie este și faptul că adesea textele lor trec de zona ortodoxă. De genul „Stick ya neck out/Lie like fuck/Who's the cunt?/It's all of 'em/Make the parcel, big and white/Sniff the bastard, fuck your life“. 

Sau cele din  „On te ground“  unde aflăm că „After the noise, the city eats me/I feel like shit in a heartbeat/I get the strains of air past me/From the stale smell and the dying feeling“. Chiar dacă uneori grație colaboratorilor melodiile ies nițel din standardul crud inventat de Sleaford Mods, per ansamblu muzica lor e atât de simplă de genul „right in your face“  cum era soundul etalat de Sex Pistols cu câteva decenii în urmă. 

Nihilismul modern dublat de umorul abraziv și care pe alocuri subliniază pe deplin apatia și complezența care domină vremurile noastre sunt elementele cheie ale acestor britanici. Cu linii melodice suspect de simple oamenii construiesc o punte între public și artist și lovesc exact unde trebuie, mai ales în vremurile noastre când o grămadă de pământeni sunt supărați dezamăgiți și se simt nemulțumiți. În „Right Wing Beast” , pe un fundal sâcâitor oamenii spun„ But what’s gone on, what can I see?/You're all getting mugged by the aristocracy/But what's gone on, what can I see?/You’re all getting mugged by the right wing beast, yeah“. Desigur, putem aplica textul ăsta lejer și-n alte țări, nu-i așa?

 „Pit2Pit” are un riff punk frumos iar „Apart From You” și „Tory Kong” sunt și ele mostre cât se poate de grăitoare pentru souundul Sleaford Mods. Pe scurt, băieții ăștia creionează complicatele vremuri pe care le trăim cu o muzică simplă și dezbrăcată de brizbriz-uri, dar cu un efect năucitor. De nota zece. fără îndoială! 

Phunk Smugglers - Phunkdemic

 

Ca orice ghiveci care se respectă și cei de la Phunk Smugglers  au în componența lor o sumedenie de lucruri frumoase și gustoase. Contrabandișțtii de funk sunt o adunătură de muzicieni din Serbia și România care și-au propus cu albumul de debut să ofere cantități impresionante de voie bună și bună dispoziție și după audiția celor nouă piese cuprinse pe „Phunkdemic“ e clar pentru toată lumea că msiunea aceasta a fost realizată cu succes. 

După intro-ul de aproximativ 90 de secunde care deschide această călătorie muzicală lucrurile debutează în forță cu Everybody s in the House, o melodie în care solista Andrada ne anunță că trebuie să fim gata pentru ceva contrabandă („get ready for some smuggling“), moment care prilejuiește o explzoie de aranjamente muzicale meseriașe înglobate în ceea ce numim funk. „Spend some time together“, cea de-a treia piesă strălucește în ansamblul ei dar este mai mult decât drăgălașă și pentru clapele magnifice, iar „Family“ este o baladă care demonstrează din plin faptul că oamenii ăștia chiar știu cu ce se mănâncă muzica faină. Dealtfel, unul din atu-urile acestui debut este faptul că pe lângă piesele energice care te ridică efectiv de pe scaun cuprinde și momente „slow“. „Spinning Around“ e un amestec de jazz funk cu trompete sexy care fac din piesa cu pricina una din cele mai interesante momente ale discului. Nici sonoritățile rock nu lipsesc de aici, „Life is on my way“ fiind un exemplu interesant care susține această afirmație, iar „Power is within you“ are un groove molipsitor. Dincolo de jazz și rock, pe porțiuni distincte ale pieselor urechile avizate au șansa să descopere și bucățele de blues și chiar pop, iar asta nu are cum să dăuneze nicidecum produsului final.

Desigur, pe lângă soundurile din categoria James Brown sau Phunkadelic , oamenii ăștia adaugă și arome de pe meleagurile noastre. Interesant este că înainte de a ajunge pe platformele de streaming, discul ăsta a ajuns sub formă de vinil la câțiva melomani norocoși care au avut șansa să asiste  live la concertele lor din  Timișoara sau Drobeta Turnu Severin. 

Nu întămplător Turnu Severin, căci solista Andrada Crețu este născută acolo. Și atunci când nu cântă cu vocea în Phunk Snmugglers, cântă la pian la trupa Funky Misfits...încântător. Și chiar și la o formație numită Tony Baboon. Basistul Dejan Kotarcic și tobarul Ranko Varga mai fac parte și din trioul de blues – rock Axis, iar „coeziunea“ cu ceilalți membri ai trupei Phunk Smugglers este asigurată de faptul că oamenii aceștia se știu de ceva vreme și au activat și într-o altă trupă. Pe scurt, debutul contrabandiștilor de funk este o surpriză cât se poate de plăcută pentru orice pământean care n-are urechi de tablă. Nu am cum să închei această cronică decât cu îndemnul să-i vedeți și live...pentru că sună cel puțin la fel de bine ca și de disc. Care se poate găsi la concertele lor sau aici. 

John Cale - Mercy

 

E clar pentru oricine că atunci când ajungi la venerabila vârstă de 80 de anișori nu mai vrei să demonstrezi nimic. Iar dacă te numești și John Cale și ai debutat în 1964 într-un grup care un an mai târziu și-a schimbat numele în the Velvet Underground... tabloul e complet. 

Albumul acesta care vine la 11 ani de la precedentul „Shifty Adventures in Nookie Wood“ e unul aparte și pentru că are parte de o sumedenie de colaboratori. Mult mai tineri decât veteranul artist care printre altele a cântat și alături de cei de la LCD Soundsystem, de exemplu. Ei bine, printre cele 12 melodii care alcătuiesc acest album se numără și semnăturile sonore ale unor artiști ca Animal Collective, Fat White Family, Wayes Blood, Actress, Laurel Helo. sau Sylvan Esso. Deși fiecare dintre ei își pune amprenta în piesele în care apar, de remarcat este faptul că albumul sună într-un mare și unic fel, fără prea multe „derapaje“ de la ideea lui John Cale, dar cu multe răstrurnări de situație care adaugă un alt plus pentru Mercy. 

Pe măsură ce asculți piesele, ți-e clar că texturile muzicale sunt cât se poate de mărețe și treptat realizezi că ți-e pur și simplu imposibil să alegi punctele tari și cele mai puțin inspirate ale acestui disc. Și asta pentru că Mercy te răsplătește pe de-antregul și din această cauză nu merită ascultat „pe bucățele“. 

 Nu știu dacă mulți rezonează cu creațiile lui John Cale și nici nu-mi pasă la urma urmei, căci sunt sigur că cei care vor descoperi frumusețea acestor piese vor rămâne uimiți de bogățiile sonore oferite de legendarul muzician. John Cale este unul din acei muzicieni care face artă nu pentru înfometații de divertisment cu orice preț, ci pentru cei care au urechi să descopere o poveste compusă din adâncul sufletului. 

Jurjak - Hoții de vise

 

Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent. 

După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima supriză de proporții este „Jocuri de noroc“ care se lăfăie într-o instrumentație modernă cât se poate de spațioasă care-I permite solistului o intepretare vocală de nota zece, iar „Un tip norocos“ revine la aranjamentele clasice în care o chitară abia perceptibilă din fundal adaugă o mostră de originalitate. 

 În cronica dedicată precedentului album al lui Jurjak remarcam faptul că una din cele mai inspirate piese de pe „Bluesberry“  a fost colaborarea cu Bucharest Jazz Orchestra la piesa „Nicio șansă“. Care erau șanșele ca la acest disc să avem parte de o altă colaborare cu Bucharest Jazz Orchestra și rezultatul să fie la fel? Ei bine, de data asta sub numele de „Orașul nostru“ (cu al ei text „Ce oraș frumos/ Dar e cam jegos“) avem parte din nou de un featuring inspirat care duce albumul undeva în zona compozițiilor incluse în soundtrackurile filmelor lui Quentin Tarantino. 

Dealtfel singurul minus al lui Jurjak este că se simte pe ici pe colo că toate compozițiile merg pe un anumit calapod sau șablon. Lipsesc variațiile care se simt atunci când piesele sunt scrise de mai mulți. Asta nu înseamnă că discul ăsta ar putea fi încadrat în categoria albumelor plictisitoare, ci doar faptul că poate pe viitor Jurjak ar face bine să apeleze cu încredere și la alți muzicieni la compoziții. 

Dacă piesa care dă titlul acestui album se învârte undeva în zona rock/reggae-ului abordat uneori și de The Police pe vremuri, „Fiecare“ reușește să iasă și ea în evidență printr-o armonicitate aparte. „Calul de luptă“ aduce o interesantă combinație de acorduri din rockul hardcore cu câteva arome de country și este fără îndoială „cel mai zgomotos moment“ al discului iar sample-ul vocal care face referire la bătălia din 1877 de la Plevna este cât se poate de bine închegat în peisaj : "Să arătăm ca suntem români și ca nu ne temem de vrăjmași/Nu trageți, nu va opriți până ce nu ajungeți pe parapetul redutei". 

Și ultima piesă a discului, „Un răspuns neterminat“  se înscrie în aceleași momente gustoase de aici și face referire la „visul de argint“ care îți evocă vorbe care mint și te lasă cu multe întrebări, gânduri și frământări.

Una peste alta, într-o țară în care preferințele muzicale ale majorității ascultătorilor nu sunt îndreptate spre manele, trap și pop cu refrene demne de pelicula Teambuilding, albumul lui Jurjak ar putea fi inclus lejer printre cele mai interesante apariții discografice ale anului trecut. Dacă nu rezonați la hiturile autohtone repetate la nesfârșit de radiouri vă recomand să ascultați Jurjak, pentru o porție de pop cu blues și rock care nu se înscrie în muzica superficială românească. 

Hagan - Textures

 

Prin definiție, world – music cuprinde stiluri tradiționale și amestecuri în care cutumele se întrepătrund, iar explozia de apariții discografice din ultima vreme face ca trierea adevăratelor valori în această branșă să fie cât se poate de dificilă. Albumul de debut al artistului care-și spune simplu Hagan este o mostră mișto de world – music în care sunt amestecate o serie de influențe africane cu ritmuri electronice britanice, un hibrid de house, UK Bass, jazz și muzică din Ghana care te unge pe suflet de la prima audiție. 

„Pescarii ies pe mare dimineața devreme pentru a-și prinde peștii. Dimineața devreme este liniștită; nu se aude niciun zgomot, iar atunci când ies pe mare nu există nimic care să contribuie la distragerea atenției. Pe parcursul zilei, marea vine cu o serie de condiții de navigație care simbolizează fluiditatea genului muzicii mele“, spune artistul ghanez stabilit la Londra, în comunicatul de presă al acestui disc.

Rămânând la etichete, o bună parte din cele 11 piese ale acestui debut are și un iz de amapiano. Adică stilul acela muzical apărut în Africa de Sud cu câțiva ani în urmă bazat pe sintetizatoare percutante susținute de percuții africane și bass așijderea. Per ansamblu, Textures este o declarație de dragoste pentru muzica tradițională africană realizată cu ajutorul sound-urilor folosite en – gros mai ales în muzica britanică care te surprinde cu un melanj de aranjamente estetice. Pe parcursul albumului își fac apariția o serie de colaboratori printre care se numără și Bryte (la Welcome to Ghana), artistul care a realizat cu câțiva ani o piesă care a fost folosită de cei de la Samsung într-o reclamă cât se poate de celebră, iar printre atu-urile pentru care Hagan merită plecăciuni este și abilitatea sa de a fabrica melodii pline de tensiune. „Sisse Ntweny“ are un început care te duce cu gândul la creațiile celor de la The Prodigy și muzica house tribală iar melodia care dă titlul acestui album conține câteva incursiuni în jazz cum rar ți-e dat să auzi pe un asemenea disc în care o sumedenie de influențe stilistice se regăsesc într-o armonie perfectă. 

Toate melodiile au darul de a satisface atât amatorii de muzică de dans cât și pe cei care apreciează sound-urile profunde, iar amestecul ăsta de imnurile populare din Ghana cu bass britanic și amopiano colorat și cu arome de jazz este de neratat!

Grimus - Abandonic

 

Dacă ar fi să sintetizez cât se poate de concis ideea celui de-al 5-lea album al clujenilor de la Grimus, e musai să citez primele versuri ale celebrei „Bittersweet Symphony“  (cea mai cunoscută melodie din repertoriul trupei britanice The Verve) care spun că viața este o simfonie dulce – amăruie. 

„Cu toate că încă doare/Mă bucur să te revăd/Când apele se revarsă/Peste liniştea noastră/Nu ne-a rămas decât să credem în noi“ sunt cuvintele care deschid prima piesă „Apatrizi“ și care definesc cât se poate de exact spectrul sonor al discului ăsta care este mai pestriț decât creațiile anterioare ale muzicienilor. Pe alocuri, mai ales în zonele sale „liniștite“, albumul are vagi arome de Radiohead (și mai exact a proiectului lui Thom Yorke, The Smile) și nelipsitele influențe Muse , The Editors sau The Killers, dar are și câteva momente în care evadează spre un electro – pop mai puțin inspirat, fabricat probabil pentru a oferi o aură mai radio – friendly a trupei. În timp ce piesele „Soarele“ și „Cutremur“ se înscriu oarecum în latura cu care ne-a obișnuit Grimus, există aici două momente cât se poate de inspirate care experimentează cu aranjamente moderne numite Țara nimănui și Tic – Tac. 

Una din surprizele acestui disc este cover-ul după celebra piesă „Drumurile“ a lui Dan Spătaru (care dealtfel a fost copiată după artistul sârb Miki Jevremovic), care în ciuda faptului că nu sună deloc rău nu are deloc strălucirea unui remake remarcabil. Un alt moment ratat este „Inimă de leu“, o compoziție care se încadrează lejer în zona melodiilor neinspirate care-și doresc să demoleze granițele dintre pop-ul modern și rockul așijderea. Dincolo de narațiunea textului și a poveștii albumului, tot la capitolul aranjamente muzicale nu tocmai strălucite pot fi incluse și „Întuneric“ și „Lumină“, dar din fericire acest ultim exemplu are doar 53 de secunde, deci se poate trece ușor peste. 

Printre piesele care strălucesc se numără „Supererou “ (o incursiune în electro – pop –ul de bun gust), „Albie“ (super-baladă care ți se întipărește în ureche la prima ascultare) și „Excepție“, aceasta din urmă beneficiind și de aportul solistei Ana Coman. Piesa de final, deși are numărul 13, n-aduce defel ghinionul, căci „Suflet“ are porțiuni serioase de aranjamente muzicale experimentale și se dovedește a fi una din cele mai expresive bucăți ale discului și datorită textului: N-am parte de linişte/De când ai plecat/Matematica-i vraişte/Şi sufletul meu pătat/De când ai plecat/E o mirişte“. 

Dincolo de textele  poetice care se regăsesc și la celelalte trupe din noul val al rockului autohton (mă feresc clar de eticheta de alternativ – rock) băieții ăștia au marele plus că nu se sfiiesc să atace și zona electro – rock. Ca și la albumele lor anterioare Grimus are momente de rock de stadion (cu piese care conțin multe la/la/la-uri) dar și porțiuni „de probe“ unde urechile avide de clipe sonore mai puțin lesnicioase sunt răsplătite pe deplin. Abandonic e o alternanță între lumină și întuneric într-o simfonie dulce/amară definitorie pentru vremurile pe care le trăm.