Spre deosebire de perioada în care a activat în formația AB4, una din trupele care cu vreo două decenii în urmă aborda un rock cu cojones în acea perioadă, Doru Trascău s-a metamorfozat în The Mono Jacks într-un stil muzical mai puțin gălăgios, digerabil pentru urechi de toate felurile, inclusiv pentru cele care sunt obișnuite cu sonoritățile pop – rock. Desigur, The Mono Jacks face parte din cartelul românesc al trupelor care activează în ceva care poate fi etichetat a fiind indie – rock românesc. Ciorba asta e formată din trupe care oscilează abil între texte cu angoase specifice spațiului nostru geografic și un 90s rock, post – grunge sau alternative, bine executat, cu priză mai ales la melomanii care nu-s neapărat înrolați într-un stil muzical anume.
Chiar dacă scriptic, muzica asta este cât se poate de lovely, ceea ce lipsește din meniu este orginalitatea. Sound-ul albumului este corect și balansat, dar merge pe drumuri bătătorite de mii de alte trupe din lumea întreagă. Există aici câteva momente bunicele, cum ar fi explozia solară din piesa O să încep de luni, dar senzația overall este aceea că pe parcursul acestei audiții tot aștepți să se schimbe ceva. Și asta nu se întîmplă, exact ca în textul piesei Aici, acum care spune că toți așteptăm să se întâmple ceva / toți așteptăm să se schimbe ceva.
Dincolo de eventualele monotonii stilistice sesizabile pentru cei mai pretențioși, muzica celor de la The Mono Jacks curge lin și este executată ca la carte. Spre deosebire de textele puerile din multe alte producții autohtone, poveștile lor sunt inspirate, iar concertele au parte de o energie mișto. Drept urmare, discul ăsta poate surprinde într-un mod plăcut urechile obișnuite cu armonii rock ușor de dibuit. Pentru urechile celelalte, alea care caută acel altceva...există destule alternative.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu