Duran Duran - Paper Gods

A fost o vreme în care ştirea conform căreia Duran Duran scoate un album nou, ar fi făcut o reală senzaţie. Ei bine, în anul de graţie 2015, vestea asta nu mai e defel un „boom“ media, chiar dacă cel de-al 14-lea studio de album al formaţiei din Birmingham care a luat naştere în 1978 merită toată atenţia. Desigur, muzica pop s-a schimbat enorm de mult în perioada de când Duran Duran făceau legea în topuri, dar cele 12 piese incluse în Paper Gods reuşesc să fie o audiţie cel puţin plăcută pentru toate urechile care rezonează cu muzica actuala.  Unul din principalele atu-uri ale discului este faptul că în timp ce majoritatea trupelor care au avut succes în anii 80 se repetă involuntar, băieţii de la Duran Duran reuşesc să evite clişeele optzeciste şi oferă ascultătorilor noi dimensiuni sonore. E drept, nu  întotdeauna foarte reuşite, dar despre asta voi aminti mai târziu.

Dacă e să ne raportăm la hit-uri e clar că la loc de cinste se află Pressure Off, o piesă ce îi are ca şi colaboratori pe Janelle Monae şi Nile Rodgers. Desigur, melodia are un  iz de Daft Punk pe alocuri, dar dincolo de asta, e o mostră de pop de calitate. Dealtfel Nile Rodgers are un background cât se poate de interesant cu băieţii din Duran Duran fiindcă le-a realizat un excelent remix la superba „The Reflex“, a compus „Wild Boys“ şi şi-a lăsat amprenta pe albumul lor Notorious. Evident, succesele pop ale anului 2015 sună oarecum diferit, dar acest amănunt nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea acestei compoziţii, care poate fi considerată diamantul cel mai preţios din Paper Gods. Din fericire, printre cele 12 piese se mai găsesc şi alte pietre preţioase. De exemplu You Kill Me With Silence,” în care apare Mr. Hudson sau „What are the chances?“ unde apare şi chitaristul John Frusciante, ex-Red Hot Chili Peppers.  Alte momente plăcute sunt „Sunset Garage“, „Face for today“ (un new wave updatat la 2015)  şi „Butterfly Girl“, un electro – pop care îmbină într-un mod armonios sound-uri optzeciste cu beat-uri moderne. 

După cum spuneam, există şi părţi mai puţin cizelate pe acest disc. „Last night in the city“ este genul acela de piesă care încearcă să mulţumească amatorii de EDM cu muzica de pop. Chiar dacă pe piesă apare Kiesza, rezultatul nu e tocmai fericit. O altă compoziţie care scârţâie este "Danceophobia", pe care apare Lindsey Lohan. Probabil că raţiunea pentru care băieţii au introdus aceste două piese ţine undeva de motivaţia de a cuceri publicul actual care consumă „pop“. Probabil că acest fapt nu se mai poate realiza în 2015. Minusurile sunt însă minore, căci la fel ca şi precedentul album al băieţilor, All you need is now, şi acest material este unul de colecţie. Din fericire, cei patru muşchetari care alcătuiesc azi trupa Duran Duran (Simon Le Bon, Nick Rhodes, John Taylor şi Roger Taylor) au izbutit şi de această dată ofere melomanilor un album de audiat în multiple rânduri, plin de rezonanţe pop din categoria „aşa da“. 

Janelle Monáe - The ArchAndroid (Suites II and III)

Asteptari: Chiar daca pentru multi este o necunoscuta ilustra, Janelle Monáe a atras ceva atentie asupra ei datorita unui EP numit The Metropolis Suite, care printre altele a fost nominalizat si la un premiu Grammy. Albumul de debut al artistei nascute in 1985 care in buletin e trecuta ca fiind Janelle Monáe Robinson e unul care a fost primit de criticii muzicali foarte calduros.

Rezultat: Mi-am exprimat de mai multe ori dezacordul visavis de puzderia de albume realizate cu ajutorul unor colaboratori „grei” din scena muzicala. De data aceasta insa trebuie sa recunosc ca gostii de pe The ArchAndroid (Suites II and III) aduc un plus de savoare. Oricum, judecand dupa calitatea acestui debut, sunt absolut sigur ca si in cazul in care colaboratorii de aici ar fi lipsit, produsul final era la fel de interesant. Dar oare, ce „pile” are aceasta solista care masoara doar 1,54 m? Big Boi e cel care a invitat-o sa cante alaturi de el. Sean ‘P Diddy’ Combs a declarat ca artista e „una din cele mai importante achizitii ale casei de discuri”. Printre cei care-si fac aparitia pe acest disc se mai numara Of Montreal si  Saul Williams (OutKast).

Cele 18 piese ale acestui material discografic imprastie o aroma deosebita si extrem de diversa: de la viori fanteziste la folk psihadelic, trecand prin cabaret jazz si chiar si R and B. Si asta nu e tot, fiindca avem doua melodii care aluneca si spre „dance”, Cold War si Come Alive. Si care sunt doua puncte de referinta ale acestui album. La prima vedere acest talmes – balmes de stiluri poate fi unul interesant, dar in acest caz acesta creaza dependenta. Felul in care Janelle trece prin diverse ere muzicale este unul cat se poate de admirabil. Multe voci au descris aceasta calatorie muzicala prin „pop” ca fiind una comparabila a unor nume ca Michael Jackson sau Prince. Poate fi nitel deplasata comparatie, dar cu siguranta Janelle Monae are mai mult decat sarm, si merita sa fie cunoscuta de cat mai multa lume.

Una din piesele care are un puternic iz de James Brown este fenomenala Tightrope, unde alaturi de calitatile vocale ale artistei suntem tratati cu un funk de nota zece, futuristic si retro in acelasi timp, combinatia astfel creata fiind un loz castigator. Pe parcursul melodiilor suntem bombardati cu mostre de hip-hop, jazz, swing, pop, salsa sau rockabilly. Si nu numai, fiindca de exemplu piesa de debut Suite II Overture e una care ne introduce in era neo – clasica cu voci de robot. Faster e o combinatie castigatoare de swing din anii 1920 si nitel hip hop. Printre momentele nu neaparat fericite, dar cu siguranta interesante se numara Make the Bus, realizata cu cei de la Of Montreal, o piesa care pur si simplu nu poate fi incadrata in nici un stil muzical. Mushrooms and roses este o alta moastra de ingienozitate in care viitorul este combinat cu trecutul iar 57821 aduce a Enya, nu neaparat prin instrumentatie ci prinj feeling-ul pe care il emana. Iar pe Say you ll go pot sa jur ca am auzit stilul prestat odinioara de Sade. Uimitor este si finalul acestui disc, cele 9 minute ale melodiei BaBopByeYa incorporand parca tot ce e mai bunde aici.

Pentru un album de debut, The ArchAndroid (Suites II and III) este un disc al naibii de complicat. Nu-ti vine sa crezi ca Janelle e intr-adevar o debutanta. Cum poate o voce la inceput de drum sa se adapteze atat de „la fix“ rap-ului sau rock-ului? Sau jazz-ului?  Da, discul e un album concept in „felia” pop. O chestie neobisnuita pentru zilele noastre.  Da, e un album pur si simplu briliant. E extrem de reconfortant cant asculti un talent care vine parca de niciunde. Un debut atat de promitator si fara compromisuri, poate naste comparatii deplasate. De genul „viitoarea”...X. Nu stiu daca Janelle va deveni pe viitor un superstar, dar primul pas a fost facut, iar albumul acesta merita sa fie undeva in fruntea calsamentului cu cele mai bune discuri ale anului, la categoria pop. Pentru melomanii adevarati, caci locurile ocupate de acest disc in clasamente nu au fost deloc onorabile...

Recomandari: Melomanii adevarati au toate sansele sa gaseasca chestiuni interesante in acest album – concept. Celor neadevarati le recomand sa ramana la Voltaj-ul lor.....