De ascultat

După ce ai ascultat cu atenţie cele 15 piese incluse pe albumul de debut al băieţilor care alcătuiesc formaţia Cloud 9+, nu ai cum să nu rămâi cu oareşce îndoieli. Băieţii ăştia chiar sunt din Ungaria? Răspunsul este cât se poate de afirmativ, deşi nimic din produsul ăsta nu aminteşte de ţara vecină. În primul rând absolut toate piesele sunt în limba engleză. Dar nu asta e motivul pentru care albumul ăsta e pur şi simplu „lovable“. Atât construcţia pieselor cât şi sound-ul (şi aici mă refer inclusiv la producţie, master şi toate chichiţele) e impecabil şi nu trădează nicio clipită faptul că albumul ăsta a fost fabricat în Ungaria. Invariabil, începi să te întrebi, „oare de ce nu avem şi noi aşa o trupă“?  Desigur, răspunsurile pot fi variate şi multiple, dar ideea este că albumul acesta nu sună cu nimic mai prejos decât producţiile unor superstaruri la modă, care au avantajul că nu s-au născut în partea de Est a Europei. Şi mai e ceva. Discul ăsta ne arată încă o dată (dacă ...

Dacă faceţi parte din cei care n-au intrat pentru prima oară pe acest blog, aţi observat probabil că apariţiile din domeniul drum and bass sunt cât se poate de puţine. Dintr-un motiv subiectiv, desigur, căci o bună parte din albumele discografice apărute sub această umbrelă sunt adesea plictisitoare pentru urechile subsemnatului. Astăzi, e una din acele excepţii care întăreşte regula. Nu, nu e vorba de un album extraordinar şi nici revoluţionar, cu siguranţă, dar primul release oficial al germanilor de la Neosignal are câteva momente interesante, care merită a fi degustate de către toate urechile deschise la sound-uri noi. Cei doi muzicieni care alcătuiesc acest proiect nu sunt deloc newcomeri, căci Phace a fost declarat drept Best National Drum & Bass Producer and DJ în 2006 în Germania (printre altele) iar celălalt membru Misanhtrop e şi el o figură cunoscută a genului. „Raum und zeit“ (Spaţiu şi timp)  conţine un sound futuristic, unele piese fiind cât se poate de interes...

In vremurile in care software-urile sunt la indemana oricui, tot mai rar dai peste artisti despre care poti sa spui cu mana pe inima ca reusesc sa doboare zidurile conventionalului. Conceptul de nonconformism e tot mai putin inteles iar „banalul” e omniprezent, cu precadere in ceea ce numim azi impropriu muzica electronica. Bunaoara daca rostesti dubstep, invariabil te gandesti la mega – plictisitorul "wub wub wub" promovat in prostie de Skrillex, iar notiunea de „drujba” capata o alta conotatie. Si totusi, exista si altceva. Felia Burial sau Digital Mystikz. Daca tot am ajuns aici, Mala n-ar trebui sa fie un nume necunoscut. Si asta pentru ca numele lui e sinonim cu Digital Mystikz. Sau DMZ daca vreti, un nume care a scris istorie in muzica electronica a Marii Briatnii, unul din cei mai inflacarati suporteri ai acestui nume fiind regretatul John Peel.

Sub numele de Lemmy Caution se ascunde aradeanul Salajan Mihai, iar daca e sa ne luam dupa descrierea oficiala avem de-a face cu un proiect "beat driven", in cadrul caruia colaboreaza cu mai mult de 10 artisti plastici romani. Daca faceti parte din degustatorii de muzici electronice „mai altfel” exista mari sanse sa fi auzit de un alt pseudonim de-al lui, Selfmademusic, cu care a lansat numeroase release-uri, toate gratis, printre care si un album cu 13 piese la Arhiva 7, numit "Somemonstersneverdie OST" (2005). Tot la capitolul detalii mai e de amintit ca muzicianul aradean mai face parte din grupurile Trei Pastori (rock-electronic, cu influente jazz, funk si new-disco), Kinema Ikon (colectiv de arta media), Biserica (colectiv de arta alternativa) si Chemical Compound (progressive metal band, hardcore). Primul album lansat sub numele de Lemmy Caution contine zece piese, una din ele fiind realizata alaturi de timisorenii de la Makunouchi Bento iar pentru cei care ...

Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post  - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL.  Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecan...

Pentru excursia sonora de astazi va propun sa facem o mica calatorie de 17.000 de kilometri pana in Noua Zeelanda pentru a-i cunoaste pe Six 60.  Care este cel mai de succes grup al anului 2011 in tara cunoscuta indeobste pentru All Blacks. Si care  a editat un material discografic de debut care reuseste sa doboare bariere. Ascultand acest disc realizezi ca fusion-ul e un termen care nu cunoaste oprelisti, iar daca te consideri ca faci parte din categoria oamenilor open – minded, te vei indragosti instantaneu si fara drept de apel de amestecul asta de rock, reggae, soul, dubstep si roots. Albumul de debut al celor de la Six 60 cuprinde 11 track-uri pe primul CD si inca cinci compozitii pe celalalt CD. E un curcubeu sonor mirific, o simbioza extraordinara intre instrumentatiile clasice si cele electronice. Totul curge atat de „snur” incat in multe locuri pur si simplu nu-ti dai seama daca baietii astia apeleaza la samplere sau la instrumente traditionale, si asta e intr-adeva...

Asa cum exista rocker, punker sau stoner, pe Planeta asta exista si o specie numita dubsteper. E persoana aceea care rezoneaza intr-un mod deosebit cu muzica plina de baw, baw, baw. Fac pariu ca nimeni n-ar ramane cu gura cascata daca un asemenea meloman ar mai asculta din cand in cand niscaiva Deftones, Limp Bizkit sau Korn. Dar atunci cand un asa – zis rocker metalist pleaca urechea la Scrillex, treaba e privita cu tone de neincredere de toata lumea. Hai sa lamurim din start: desi nu-mi este foarte prietenoasa muzica dubstep, n-as incadra-o defel in categoria  “the evil”. Exista cateva “linii” din acest curent care genereaza combinatii interesante si ca sa va mai destainui un secret aflati faptul ca dintotdeauna am apreciat contopirile de genuri diferite. Chiar si daca produsul final n-a fost tocmai unul care sa ma dea pe spate. Din acest punct de vedere, decizia celor de la Korn de a amesteca riff-uri nervoase de chitara cu beat-uri electronice de dubstep merita aplauze. Problem...

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana. Pe parcursul...

In cazul in care aveti niscaiva incertitudini, ma vad nevoit sa vi le risipesc: dubstep-ul este stilul care defineste pe deplin anul muzical 2011. Si asta nu doar pentru ca Britney Spears, Korn (da, ati citit bine!) sau retro/hardcore-istii de la Scooter au devenit amici la catarama cu el. O fi bine, o fi rau? Om vedea. Ceea ce ma bucura pe mine pana-n adancul  fiintei este ca alaturi de drujbele executate de Scrillex, Nero sau Chase & Status, anul acesta am avut parte de cativa artisti care au reusit sa dea o culoare aparte acelui bass de  „waw, waw, waw“, colorandu-l cu o sumedenie de artificii sonore imprumutate din alte zone muzicale. Ma refer aici in principal la Jamie Woon sau James Blake, iar de acum inainte in acest grup select o putem include lejer si pe noua protejata a celor de la Ninja Tune, Emika. Nascuta in Bristol, cu radacini din Cehia si stabilita actualmente la Berlin, tipa asta reuseste sa dea un nou inteles dubstep-ului. N-ar trebui sa fie nimeni mirat ...

Parafrazand celebrul hit al lui Ilie Micolov care spune „Dragoste la prima vedere/,Cine-ar fi crezut? /Sa iubesc cu atata putere/Ca la inceput“ am hotarat ca e de bon ton sa va destainui un secret: discul Elektrafone mi-e cat se poate de drag! Meeting-ul meu cu aceasta trupa americana a avut loc in imprejurari inca neelucidate, cand din intamplare am dat peste o piesa numita Cat Skillz. A fost dragoste la prima auzire. Cine ar fi crezut?.... Pentru acei care nu ii cunosc, pe scurt gasca asta de americani e formata in jurul unei celebre dansatoare din buric pe numele ei Zoe Jakes. Cu vreo patru ani in urma, tipa asta s-a gandit ca ar fi indicat sa-si faca o trupa, iar pentru asta i-a gasit pe numitii Tommy Cappel si David Satori care au ocupat functia de producatori muzicali.

Asteptari: Britanicul James Blake n-are nimic de-a face cu jucatorul de tenis american cunoscut sub acelasi nume, desi pe albumul sau de debut e un maestru al „mingilor la fileu“ in ceea ce priveste stilurile muzicale. Primul sau single a aparut in luna iunie a anului 2009, iar albumul de debut auto-intitulat a ocupat pozitia secunda in topul realizat de BBC pe anul 2011 care prevede „viitorul sound al anului“.  Rezultat: Majoritatea suntelor sunt percepute de urechile umane din varii perspective care corelate cu diversi alti factori trimit creierului un verdict. Carevasazica sunetul perceput e catalogat vinovat sau nevinovat , dupa care I se adauga adjectivele de interesant, plictisitor, fabulos, monoton sau “neutru, dar nu pe gusturile mele“. Discul de debut al britanicului James Blake primeste un verdict din categoria “cate putin din fiecare”.

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piat...

E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa din cand in cand la suprafata, in mainstream. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e un album divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care ...

OMG! este un disc cat se poate de distractiv. Iese din monotonia specifica sound-urilor dubstep si merita sa fie luat in serios. OMG! este smecher gandit. Pe toata durata lui, te impiedica sa emiti judecati. Cand esti tentat sa-l cataloghezi „dark“ apare cate o voce pretabila oricarui hit din Top 40. Cand esti gata sa-l declari „mai spre pop“, te loveste un bass care parca iti distruge difuzorul de la boxa. Piesele sunt puse strategic si creeaza o alternanta care reuseste sa te prinda ca ascultator. Practic, albumul are cantitati industriale din capitolul numit „diversitate“. continuare