Se afișează postările cu eticheta Dubstep. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dubstep. Afișați toate postările

6 mai 2015

Cloud 9+ - Supernova

După ce ai ascultat cu atenţie cele 15 piese incluse pe albumul de debut al băieţilor care alcătuiesc formaţia Cloud 9+, nu ai cum să nu rămâi cu oareşce îndoieli. Băieţii ăştia chiar sunt din Ungaria? Răspunsul este cât se poate de afirmativ, deşi nimic din produsul ăsta nu aminteşte de ţara vecină. În primul rând absolut toate piesele sunt în limba engleză. Dar nu asta e motivul pentru care albumul ăsta e pur şi simplu „lovable“. Atât construcţia pieselor cât şi sound-ul (şi aici mă refer inclusiv la producţie, master şi toate chichiţele) e impecabil şi nu trădează nicio clipită faptul că albumul ăsta a fost fabricat în Ungaria. Invariabil, începi să te întrebi, „oare de ce nu avem şi noi aşa o trupă“? 

Desigur, răspunsurile pot fi variate şi multiple, dar ideea este că albumul acesta nu sună cu nimic mai prejos decât producţiile unor superstaruri la modă, care au avantajul că nu s-au născut în partea de Est a Europei. Şi mai e ceva. Discul ăsta ne arată încă o dată (dacă mai trebuia) faptul că producţiile româneşti de gen sunt la distanţe astronomice de discurile de profil de afară. Chiar şi cele produse la câteva sute de kilometri de noi. Dar, gata cu lamentările. Discul începe cu un intro şi are parte şi de patru remixuri cât se poate de inspirate. Ca şi stil, oamenii ăştia navighează în aşa numitul drum and bass combinat cu atitudine rock. Piesele „merg“ pe calapodul Pendulum sau Chase And Status. 

Prima lor piesă din carieră, Supernova, a reuşit să creeze ceva vâlvă prin ţara vecină, iar discul ăsta n-a rămas mai prejos, ocupând locuri fruntaşe în clasamentele din Ungaria. Dacă e să dau crezare articolelor scrise în ţara vecină, concertele lor sună mult mai rock decât sound-ul pe care îl are acest disc, dar acest amănunt e oarecum normal pentru o trupă tânără care vrea să-şi facă un nume în anul 2015. Prima piesă a acestui disc, Dirty Century are un iz pregnant de Black Sun Empire, în timp ce pe track-ul numit Amsterdam, oamenii încearcă şi reuşesc să amestece cu succes arome de EDM şi drum and bass. Nimic nu e aici în plus, fiecare piesă sună fresh şi energic, iar single-urile lor scoase la piesele The Way You Are, Lights sau I.N.Y.T. şi-ar găsi oricând locul în topurile din ţări cu tradiţie în aceste genuri muzicale. 

Alături de nelipsitele influenţe dubstep şi drum and bass, ungurii ăştia reuşesc să amestece cu succes şi porţiuni de rock „supărat“, de genul Bring Me The Horizon, formaţie din a cărui repertoriu băieţii cântă în concerte şi un cover, dealtfel. Una peste alta, Cloud9+ sună bine de tot. În plus, mă face să mă gândesc tot mai serios la cuvintele alea cu care aş vrea să nu mai încep niciodată o recenzie, de genul „pentru muzica românească, cutărescu sună bine“. Mi-aş dori sincer ca exprimarea asta să iasă din vocabularul uzual. Căci, se poate bine de tot şi prin zonă.

5 nov. 2013

Neosignal - Raum und zeit

Neosignal - Raum und zeit
Dacă faceţi parte din cei care n-au intrat pentru prima oară pe acest blog, aţi observat probabil că apariţiile din domeniul drum and bass sunt cât se poate de puţine. Dintr-un motiv subiectiv, desigur, căci o bună parte din albumele discografice apărute sub această umbrelă sunt adesea plictisitoare pentru urechile subsemnatului. Astăzi, e una din acele excepţii care întăreşte regula. Nu, nu e vorba de un album extraordinar şi nici revoluţionar, cu siguranţă, dar primul release oficial al germanilor de la Neosignal are câteva momente interesante, care merită a fi degustate de către toate urechile deschise la sound-uri noi. Cei doi muzicieni care alcătuiesc acest proiect nu sunt deloc newcomeri, căci Phace a fost declarat drept Best National Drum & Bass Producer and DJ în 2006 în Germania (printre altele) iar celălalt membru Misanhtrop e şi el o figură cunoscută a genului. „Raum und zeit“ (Spaţiu şi timp)  conţine un sound futuristic, unele piese fiind cât se poate de interesante, mai ales din prisma faptului că ies din standardele muzicii drum and bass. Fără îndoială, unul din aceste momente este Sequenz, o compoziţie care îmbină cât se poate de abil sound-urile a la Depeche Mode cu bucăţele de Kraftwerk, cireaşa de pe tort fiind porţiuni care amintesc de creaţiile unor Daft Punk sau Justice. Puţinele ingrediente vocale introduse în aceste piese – cum ar fi de exemplu în Planet Online – amintesc pregnant de epoca Kraftwerk, dar nu de puţine ori oamenii aceştia reuşesc să adauge spectrului sonor bucăţi ascultate parcă în The Prodigy. Şi fiindcă oamenii ăştia vin din Germania, nu ar trebui să mire pe nimeni că pe ici pe colo urechile avizate pot descoperi niscaiva krautrock (deghizat în instrumente electronice, desigur), iar un alt motiv pentru care muzica lor este simpatică este acela că există şi porţiuni scoase parcă din epoca Deutche Amerikanische Freundschaft (D.A.F.), mai ales în Kein Signal sau Angst (Frică). Iar atunci când ascuţi Saturn City ai impresia că e o muzică cu influenţe prog rock făcută de roboţi. Există desigur şi momente mai puţin reuşite, dar în comparaţie cu celelalte albume apărute în „felia“ asta, debutul celor de la Neosignal e cât se poate de OK.

11 oct. 2012

Mala - Mala In Cuba

Cronica disc Mala in Cuba
In vremurile in care software-urile sunt la indemana oricui, tot mai rar dai peste artisti despre care poti sa spui cu mana pe inima ca reusesc sa doboare zidurile conventionalului. Conceptul de nonconformism e tot mai putin inteles iar „banalul” e omniprezent, cu precadere in ceea ce numim azi impropriu muzica electronica. Bunaoara daca rostesti dubstep, invariabil te gandesti la mega – plictisitorul "wub wub wub" promovat in prostie de Skrillex, iar notiunea de „drujba” capata o alta conotatie. Si totusi, exista si altceva. Felia Burial sau Digital Mystikz. Daca tot am ajuns aici, Mala n-ar trebui sa fie un nume necunoscut. Si asta pentru ca numele lui e sinonim cu Digital Mystikz. Sau DMZ daca vreti, un nume care a scris istorie in muzica electronica a Marii Briatnii, unul din cei mai inflacarati suporteri ai acestui nume fiind regretatul John Peel.

11 apr. 2012

Lemmy Caution - Dissension

Lemmy Caution Dissension
Sub numele de Lemmy Caution se ascunde aradeanul Salajan Mihai, iar daca e sa ne luam dupa descrierea oficiala avem de-a face cu un proiect "beat driven", in cadrul caruia colaboreaza cu mai mult de 10 artisti plastici romani. Daca faceti parte din degustatorii de muzici electronice „mai altfel” exista mari sanse sa fi auzit de un alt pseudonim de-al lui, Selfmademusic, cu care a lansat numeroase release-uri, toate gratis, printre care si un album cu 13 piese la Arhiva 7, numit "Somemonstersneverdie OST" (2005). Tot la capitolul detalii mai e de amintit ca muzicianul aradean mai face parte din grupurile Trei Pastori (rock-electronic, cu influente jazz, funk si new-disco), Kinema Ikon (colectiv de arta media), Biserica (colectiv de arta alternativa) si Chemical Compound (progressive metal band, hardcore). Primul album lansat sub numele de Lemmy Caution contine zece piese, una din ele fiind realizata alaturi de timisorenii de la Makunouchi Bento iar pentru cei care iubesc etichetele cu orice pret ceea ce se aude aici este un melanj de electronica, drum and bass si dubstep.

26 ian. 2012

Pinch and Shackleton - Pinch and Shackleton

Recenzie pinch and shackelton
Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post  - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL.  Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecand dupa tonele de muzici care se scot in zilele noastre sub aceasta eticheta, piesele acestora ar putea fi incluse mai degraba intr-un soi de experimental club music. Sau mai exact, muzica electronica necomerciala, un specimen sonor care nu-ti insulta inteligenta nici macar pentru o clipa si iti provoaca o auditie mai mult decat interesanta. E usor de ghicit: principalul sarm al acestor compozitii nu este axat pe voci, dar putinele momente in care acestea apar (inclusiv in supera piesa And you'll have the most selfish and greedy life... 'nd greedy-eedy life... eedy life...) reusesc sa fie la-naltime. Pe alocuri, urechea are parte de beat-uri cat se poate de paranoice, iar unul din motivele pentru care discul asta e meserias e acela ca are o sumedenie de momente surprinzatoare. Constructiile pieselor nu sunt defel previzibile iar diversele efecte folosite in locuri aparent aleatoare dau un sarm aparte discului. Rooms within a room e genul acela de piesa care iti pune la-ncercare cat se poate de serios atentia fiindca evolueaza intr-un mod cat se poate de neobisnuit. Cracks in the Pleasuredome sau Burning Blood sunt alte exemple care creioneaza cat se poate de exact acest deliciu sonor care e unul magic de la primele acorduri si pana la final, cu sound-uri deloc agresive dar bine structurate. Torn and submerged e un alt track care face parte din categoria „cireasa de pe tort” si defineste cat se poate de bine atmosfera degajata de acest disc care cuprinde sub – basi care ti se lipesc de stomac dar si acorduri prietenoase, care pur si simplu iti insenineaza ziua. Cei doi pionieri ai dubstep-ului dau un nou inteles genului acesta care devine tot mai popular pe zi ce trece. Recomand cu cea mai mare caldura acest disc tuturor: si pentru aceia care au prins gustul dubstep-ului doar in ultima vreme de cand a devenit extrem de trendy sa asculti asa ceva, dar si acelora care nu suporta beat-urile whuah – whuah etalate de-alde Skrillex, de exemplu. E un disc revolutionar pentru muzica electronica in general si merita ascultat cu urechile ciulite chiar si de cei care nu sunt foarte amici cu sonoritatile moderne din cluburile de profil.

21 dec. 2011

Six 60 - Six 60

Pentru excursia sonora de astazi va propun sa facem o mica calatorie de 17.000 de kilometri pana in Noua Zeelanda pentru a-i cunoaste pe Six 60.  Care este cel mai de succes grup al anului 2011 in tara cunoscuta indeobste pentru All Blacks. Si care  a editat un material discografic de debut care reuseste sa doboare bariere. Ascultand acest disc realizezi ca fusion-ul e un termen care nu cunoaste oprelisti, iar daca te consideri ca faci parte din categoria oamenilor open – minded, te vei indragosti instantaneu si fara drept de apel de amestecul asta de rock, reggae, soul, dubstep si roots.

Albumul de debut al celor de la Six 60 cuprinde 11 track-uri pe primul CD si inca cinci compozitii pe celalalt CD. E un curcubeu sonor mirific, o simbioza extraordinara intre instrumentatiile clasice si cele electronice. Totul curge atat de „snur” incat in multe locuri pur si simplu nu-ti dai seama daca baietii astia apeleaza la samplere sau la instrumente traditionale, si asta e intr-adevar ceva special. Momentele de referinta sunt cele doua single-uri care au facut valva:  Rise Up 2.0 si Don't Forget Your Roots. Ciorba asta gustoasa made in New Zeeland e insa cat se poate de gustoasa si in alte locuri, caci tipii astia o ard cat se poate de misto si pe celelalte melodii. Par example, in Forever, care amesteca exact cat trebuie riff-urile de chitara cu percutia specifica dubstep-ului. Sa fim bine intelesi, ghiveciul asta nu e cel intalnit in noul Korn, e mult mai subtil si mai radio frinedly, neavand nimic in comun cu nu metal-ul. Windy days te face sa te teleportezi pentru cateva clipe in largul insulelor care alcatuiesc acest stat, care pana acum pe plan muzical a fost arhicunoscut in primul rand datorita hitului How Bizarre din repertoriul OMC. Run for it este o alta mostra de intelepcioune muzicala in care chitarile fac casa cat se pooate de buna cu bass-ul specific dubstep-ului, iar Hard for me este o piesa care are niste arome de Magnetic Man pregnante. In schimb Get e o piesa care te duce cu gandul la Red Hot Chilli Peppers, iar atunci cand asculti cele opt minute care alcatuiesc piesa Lost, nu ai cum sa nu-ti amintesti de colectiile Kuschelrock din dotare.  Una peste alta, debutul Six 60 e o demonstratie a faptului ca muzica buna nu trebuie neaparat sa vina din tari cu traditie in acest sens. Astept cu nerabdare ca cineva din Romania sa scoata ceva in genul acestui disc creat la 17.000 de kilometri distanta.

7 dec. 2011

Korn - The path of totality

Asa cum exista rocker, punker sau stoner, pe Planeta asta exista si o specie numita dubsteper. E persoana aceea care rezoneaza intr-un mod deosebit cu muzica plina de baw, baw, baw. Fac pariu ca nimeni n-ar ramane cu gura cascata daca un asemenea meloman ar mai asculta din cand in cand niscaiva Deftones, Limp Bizkit sau Korn. Dar atunci cand un asa – zis rocker metalist pleaca urechea la Scrillex, treaba e privita cu tone de neincredere de toata lumea. Hai sa lamurim din start: desi nu-mi este foarte prietenoasa muzica dubstep, n-as incadra-o defel in categoria  “the evil”. Exista cateva “linii” din acest curent care genereaza combinatii interesante si ca sa va mai destainui un secret aflati faptul ca dintotdeauna am apreciat contopirile de genuri diferite. Chiar si daca produsul final n-a fost tocmai unul care sa ma dea pe spate. Din acest punct de vedere, decizia celor de la Korn de a amesteca riff-uri nervoase de chitara cu beat-uri electronice de dubstep merita aplauze. Problema cu discul asta editat de gasca lui Jonathan Davis e alta: are prea putine momente cu adevarat memorabile. Sau mai diplomatic exprimat: produsul final nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Fiindca am fost unul din miile de oameni care i-am vazut in concert pe Korn la Peninsula anul trecut, vreau sa va marturisesc o treaba: baietii acestia nu aveau nici o treaba cu dubstep-ul p-atunci. Drept urmare, declaratia boss-ului trupei cum ca ei cantau asa ceva de demult mi se pare o mini – tampenie. Facuta, probabil, sa intretina ideea de “soc” care inconjoara acest material, care este al zecelea din discografia formatiei. Ma intreb insa, cum vor canta cei de la Korn piesele astea noi in concert? Il vor aduce pe Skrillex? Greu de crezut….

Cuvantul de ordine al celor 11 (sau 13 in varianta deluxe) piese este electronica. Din aceasta cauza, baietii au dat un search pe Google si au antamat pentru fiecare melodie cate un producator trendy de teapa lui Skrillex sau a olandezilor de la Noisia. Pana aici, totul e cat se poate de “cuser”, doar ca marea problema este cantitatea industriala de efecte folosite in piese. Sincer, daca cantitatea de efecte electronice folosite ar fi fost mai temperata, discul asta ar fi fost intr-adevar genial. Punctul central al pieselor nu sunt riff-urile nervoase de chitara si nici vocea plina de sarm a lui Jonathan Davis, ci efectele baw baw baw, care devin monotone la ascultari multiple. Narcistic Cannibal e o piesa cat se poate de interesanta cu un refren care ti se intipareste in minte inca de la primele acorduri si cu cateva efecete electronice de exceptie. Burn The Obedient pare a fi o piesa extrasa dintr-un film SF apocaliptic, iar Get Up! sufera din nou de acel sindrom al pieselor cu refrene adorabile. Din pacate multe momente sunt lipsite de inspiratie (Bleeding Out sau Chaos Lives in Everything).

Una pesta alta, sunt suta la suta ca The Path of Totality nu va fi ascultat peste cinci ani si nici nu va fi pomenit ca unul din discurile de referinta din discografia muzicienilor care au reusit sa vanda peste 35 de milioane de discuri. The Path of Totality are cateva idei bune si merita aplaudat pentru ca cei de la Korn au decis sa schimbe macazul. Putea iesi mult mai bine, insa....

28 nov. 2011

Sepalcure - Sepalcure

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana.

Pe parcursul auditiei celor zece piese care alcatuiesc acest material de debut de mai multe ori am fost tentat sa trag anumite paralele cu muzica semnata Burial, care cu Untrue a fost primul album „dubstep“ ascultat cap – coada si mai apoi pe repeat de subsemnatul. Asa cum discul la care fac referire a schimbat perceptii si preconceptii acum patru ani si discul Sepalcure se poate mandri cu acest rol. Se stie, dubsteptul a crescut intr-o zi cat altii intr-un an, astfel incat azi stilul cu pricina si-a iesit din matca completamente. Criticii muzicali au inventat deja notiuni ca „post – dubstep“ „bass music“ „footwork“ sau alte asemenea nascociri. Adevarul e ca Sepalcure e o combinatie intre toate eventualele particule menite de a caracteriza muzica electronica a zilelor noastre. Muzica asta te indeamna in unele locuri la nostalgie si visare (ca de exemplu in piesa de inceput, Me) iar in altele reuseste sa te faca sa dansezi de nebun prin casa. Sample-urile vocale care amintesc intr-o anumita masura de Burial sau The Field sunt transpuse pe niste beat-uri pur si simplu criminale. Intregul spectru sonor este extrem de bine balansat, iar mastering-ul este dincolo de orice cuvinte de lauda. Bagati o ureche in single-ul Pencil Pimp, daca nu ma credeti si fiti atenti spre finalul melodiei, care are parte de un fade out de neuitat, care te rascoleste. Una din cele mai interesante compozitii de aici este The One, care dealtfel este si singurul moment dancefloor friendly al discului. E un soi de Real 2 Real si I like to moove it, desigur adaptat la vremurile moderne, iar pentru cei care au avut prilejul de a asculta albumul Rooms al lui Machinedrum, se prea poate sa existe unele asemanari cu structurile sonore ale acestuia. Eternally Yrs combina intr-un mare fel sound-ul house cu ritmuri de 2step si IDM iar Yuh Nuh See este un alt punct al acestei excursii care te face sa stai cu urechea lipita de difuzor prin diversele variatii si synth-uri care se amesteca laolalta si creeaza un tablou mirific. Breezin are acel bass „woah woah woah“ de dubstep dar reuseste sa navigheze prin ape tulburatoare, iar Carrot Man e atat de Radiohead-ish in masurile de inceput incat te cucereste din prima.

Discul asta are de toate. Un iz de 2-step, grime, jungle, footwork, ambient, rave, house, drum and bass, dubstep s.a.m.d. Dincolo de toate, ca si la Picasso tehnicile pentru a sublinia acest act artistic sunt de neegalat. Sepalcure va intra cu siguranta in clasamentele de sfarsit de an printre cele mai meseriase albume discografice din 2011.

16 nov. 2011

Emika - Emika

In cazul in care aveti niscaiva incertitudini, ma vad nevoit sa vi le risipesc: dubstep-ul este stilul care defineste pe deplin anul muzical 2011. Si asta nu doar pentru ca Britney Spears, Korn (da, ati citit bine!) sau retro/hardcore-istii de la Scooter au devenit amici la catarama cu el. O fi bine, o fi rau? Om vedea. Ceea ce ma bucura pe mine pana-n adancul  fiintei este ca alaturi de drujbele executate de Scrillex, Nero sau Chase & Status, anul acesta am avut parte de cativa artisti care au reusit sa dea o culoare aparte acelui bass de  „waw, waw, waw“, colorandu-l cu o sumedenie de artificii sonore imprumutate din alte zone muzicale. Ma refer aici in principal la Jamie Woon sau James Blake, iar de acum inainte in acest grup select o putem include lejer si pe noua protejata a celor de la Ninja Tune, Emika. Nascuta in Bristol, cu radacini din Cehia si stabilita actualmente la Berlin, tipa asta reuseste sa dea un nou inteles dubstep-ului. N-ar trebui sa fie nimeni mirat daca printre picaturi (citeste „cele 12 piese“!) reies la suprafata influente a la Massive Attack si chiar si putintel minimal – techno made in Germany. Dincolo de asta, mi se intampla destul de rar sa dau peste un artist care sa il categorisesc fifty – fifty: o jumatate mainstream, cealaltă experimentala. Iar pentru o auditie cat se poate de reala, va recomand calduros sa nu ascultati discul asta la boxe, scoateti castile de la naftalina, caci veti avea parte de niste efecte sonore dementiale….

„Atacul“ sonor incepe cu incredibil de ciudata piesa botezata „3 hours“ care este imbibata cu un bass strasnic si o voce care iti aminteste mai degraba de gothic – ul imbratisat de Zola Jesus, iar in momentul cand excursia ajunge la capitolul numit Professional Loving, e clar pentru toata lumea de unde vine farmecul atat de misterios semnat Emika: ai de-a face cu un soi de soundtrack a la Twin Peaks peste care este turnat in cantitati industriale efecte specifice mult – blamatului dubstep. Un alt moment realmente de retinut este Count backwards, melodia avand darul de a te apropia si mai mult de povestile sonore minunate ce yac ferecate undeva in interiorul solistei. Double edge incepe de parca ar fi fost compusa special pentru coloana sonora a vreunui film cu spioni made in UK, iar The Long Goodbye e un alt moment in care solista reuseste sa iti capteze atentia suta la suta printr-un bass demential si un soi de balada a la Portishead care iti patrunde in adancul creierului inca de la prima auditie. Single-ul de debut Drop the other e la fel de misto si azi ca si la aparitia lui. A devenit deja o regula de bun – simt ca oricare album care inglobeaza in el mai multe stiluri care in combinatie devin ciudate sa se incheie cu o cireasa pe tort. E cazul si aici, caci pianul minimalist din Credit Theme pur si simplu te rascoleste.

„Indulcirea“ dubstep-ului ce razbate din aceste creatii e mirifica pe alocuri si face ca acest disc sa fie bine primit si de catre cei carora termenul care defineste stilul muyical al anului 2011 nu le este deosebit de simpatic. Lipsesc cu desavarsire „drujbele“ iar pentru o auditie propice recomand cu caldura o pereche de casti meseriase. Si reascultari succesive, of course.

7 oct. 2011

Beats Antique - Elektrafone

Parafrazand celebrul hit al lui Ilie Micolov care spune „Dragoste la prima vedere/,Cine-ar fi crezut? /Sa iubesc cu atata putere/Ca la inceput“ am hotarat ca e de bon ton sa va destainui un secret: discul Elektrafone mi-e cat se poate de drag! Meeting-ul meu cu aceasta trupa americana a avut loc in imprejurari inca neelucidate, cand din intamplare am dat peste o piesa numita Cat Skillz. A fost dragoste la prima auzire. Cine ar fi crezut?....
Pentru acei care nu ii cunosc, pe scurt gasca asta de americani e formata in jurul unei celebre dansatoare din buric pe numele ei Zoe Jakes. Cu vreo patru ani in urma, tipa asta s-a gandit ca ar fi indicat sa-si faca o trupa, iar pentru asta i-a gasit pe numitii Tommy Cappel si David Satori care au ocupat functia de producatori muzicali.

8 feb. 2011

James Blake - James Blake

Asteptari: Britanicul James Blake n-are nimic de-a face cu jucatorul de tenis american cunoscut sub acelasi nume, desi pe albumul sau de debut e un maestru al „mingilor la fileu“ in ceea ce priveste stilurile muzicale. Primul sau single a aparut in luna iunie a anului 2009, iar albumul de debut auto-intitulat a ocupat pozitia secunda in topul realizat de BBC pe anul 2011 care prevede „viitorul sound al anului“. 
Rezultat: Majoritatea suntelor sunt percepute de urechile umane din varii perspective care corelate cu diversi alti factori trimit creierului un verdict. Carevasazica sunetul perceput e catalogat vinovat sau nevinovat , dupa care I se adauga adjectivele de interesant, plictisitor, fabulos, monoton sau “neutru, dar nu pe gusturile mele“. Discul de debut al britanicului James Blake primeste un verdict din categoria “cate putin din fiecare”.

26 oct. 2010

Ninja Tune - XX

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”.
Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piata un boxset ce cuprinde nu mai putin de sase CD-uri. Cu ce fel de muzici se ocupa oamenii astia? Lista include electronic, alternative hip hop, instrumental hip hop, nu jazz, drum and bass si chillout. Aproape orice in afara de rock si pop, carevasazica.

Rezultat: Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne.Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Astazi printre numele lor de top ale lor se numara Bonobo sau Amon Tobin. Dar tot aici isi au sediul The Bug, Quemists, Jagga Jazzist, Roots Manuva, Coldcut, DJ Food, Diplo, Toddla T sau The Cinematic Orchestra. Marea parte a celor sase CD-uri incluse in acest boxset cuprinde piese noi sau remixuri exclusive realizate de nume grele ale muzicii electronice ca Autechre, Flying Lotus, Four Tet, Benga, 808 State, Mark Pritchard, Gaslamp Killer, Rustie, Zomby, Joker, Dorian Concept, Hot Chip sau chiar Kronos Quartet. Cele sase CD-uri nu sunt structurate pe „felii” adunand laolalta diverse influente ale muzicii electronice. Acesta este fara indoiala motivul pentru care aceasta super – compilatie este una de neratat. Poti auzi mostre de dubstep, drum and bass, downtempo, jazz sau ambient. Spectrul sonor variaza extrem de mult: de la superba I hear the drummer (Quincy & Yen Cuts Allstars) la Don t loose it (Quemists). Printre momentele deosebite ale boxsetului se numara hip hop – ul de calitatet etalat de Roots Manuva (de exemplu) sau chiar si blues-ul „electronic“ al lui Kid Coala sau The Heavy. Desigur, un boxset ce cuprinde peste 100 de melodii are nevoie de timp serios pentru a fi degustat pe indelete, dar categoric Ninja Tune 20 merita...

Recomandari: Musai de ascultat pentru oricine are pretentia ca i se poate aplica eticheta de open – minded atunci cand vine vorba de muzica. Ghiveciul de fata este unul care merita sa fie degustat pe indelete...

20 oct. 2010

Magnetic Man - Magnetic Man

E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa din cand in cand la suprafata, in mainstream. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e un album divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.
Asteptari: Daca Jimi Hendrix, Janis Joplin si The Beatles ar fi scos un album impreuna, care erau asteptarile? Lista poate continua cu trei “babani” din orice gen. Desigur, Skream, Benga si Artwork cei trei “grei” care au pus de aceasta colaborare n-au ajuns nici pe departe la faima celor amintiti, dar cu siguranta sunt vazuti drept trei dintre cei mai valabili producatori de dubstep de la ora actuala. Iar Magnetic Man , conform scriipturii, se vrea o incrucisare intre dubstep si pop. Underground-ul poate fi amestecat cu mainstream-ul?, asta e intrebarea….

Rezultat: E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa la suprafata. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...

Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Nu e nici pe departe Defineteley Maybe-ul celor de la Oasis sau Music for the jilted Generation-ul celor de la The Prodigy. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica, devenind un sandwich delicios din cale afara.

Prima colaborare a maestrilor muzicii “vurr vurr vurr rrrr” reprezinta o surpriza de proportii. Flying into Tokyo e la mii de kilometri – distanta de orice forma a muzicii dance fiind parca un fel de bobarnac dat de cei trei puristilor genului. Colaborarea cu Ms. Dynamite – Fire – are un dram de nebunie „controlata” fiind un bun exemplu de „fusion”, termen care caracterizeaza aceasta aparitie discografica. Din nefericire, exista aici si ciudatenii. Cum ar fi single-ul I need air (cu Angela Hunte), care pare a fi o piesa trance de mana a doua, salvata doar de ritmul two – step de pe parcurs. Auto – tune – ul folosit pe partea vocala e neinspirat, dar fin fericire e singura deraiere consistenta a acestei garnituri care contine 14 piese.

Chiar daca si Anthemic are cateva linii de synth din familia trance-ului, de aceasta data ingredientele sunt amestecate cu mult bun gust iar pentru cateva momente apar si sound-uri Kraftwerk prin zona. Mai putin inspirate, dar in niciun caz de evitat sunt piesele The Bug si The Boiling Water, in schimb Ping Pong reuseste sa convinga din prima ascultare. Daca tot suntem la capitolul piese instrumentale, ar fi nedrept sa nu amintesc unul din momentele senzationale ale discului: K Dance. E genul acela de melodie care te ia pe nepregatite. Dupa care iti verifici cu atentie suportul de pe care rasuna muzica. Ai impresia ca ceva nu e in regula, ca ti s-au ars boxele sau cineva a umblat la BPM, fiindca ceea ce-ti percep urechile e ceva dubios. Ei bine, e cel mai experimental moment al albumului, in care dubstep-ul e amestecat nitel cu rave a la Prodigy dar se folosesc din plin si artificii sonore a la Art Of Noise. O capodopera, fara indoiala. Katy B face o figura frumoasa in piesa Perfect Stranger, chiar daca loop-urile jungle care se aud la un moment dat sunt nitel cam „din deceniul trecut”. Dintre momentele ”pop” cel mai reusit este Crossover, care incepe cat se poate de prietenos dupa care vurr vurr rrr-ul intra maiestuos in ecuatie, iar Getting Nowhere cu John Legend, are un iz aparte, asemanator baladelor lui Moby.

Magnetic Man poate fi un „mic ghid pentru introducerea in dubstep” dar are din plin si ceea ce ne place sa numim fusion. E un ghiveci, fara blues, rock, jazz, doar cu curente din zona muzicii electronice „dance”. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.

Recomandari: Pentru toti aceia care vor sa fie la curent cu fila de calendar pe care scrie „2010 in muzica”.

24 mai 2010

Dubstep pentru toata lumea: Rusko

OMG! este un disc cat se poate de distractiv. Iese din monotonia specifica sound-urilor dubstep si merita sa fie luat in serios. OMG! este smecher gandit. Pe toata durata lui, te impiedica sa emiti judecati. Cand esti tentat sa-l cataloghezi „dark“ apare cate o voce pretabila oricarui hit din Top 40. Cand esti gata sa-l declari „mai spre pop“, te loveste un bass care parca iti distruge difuzorul de la boxa. Piesele sunt puse strategic si creeaza o alternanta care reuseste sa te prinda ca ascultator. Practic, albumul are cantitati industriale din capitolul numit „diversitate“.continuare