Wet Leg - Wet Leg

 

V-ați întrebat vreodată oare de ce România n-are și n-a avut niciodată niște trupe ca The Ronettes, Pussy Riot sau Babes in Toyland?  Și…mai departe…de ce indie rock-ul autohton sună ca ceaiul, în marea lui majoritate? Răspunsurile pertinente pot fi lejer tema unei teze de doctorat super - șmechere, dar haideți să revenim la ale noastre….

Fiindcă trăim în niște vremuri „cu curu-n sus“, simt nevoia să-mi încep cronica albumului de debut al fetelor de la Wet Leg cu câteva versuri extrase din piesa care încheie acest disc. „I'm not sure if this is a song/I don't even know what I'm saying/Everything is going wrong“.  Parafrazând observațiile cât se poate de veridice ale fetelor am putea fi la fel de nesiguri că acesta e un album discografic și impregnați de o certitudine apăsătoare că multe din lucrurile ce se-ntâmplă azi merg într-o direcție greșită. Cu toate acestea, albumul ăsta e unul cât se poate de drăguț prin simplitate și energia degajată de piese, acestea din urmă fiind adorabile la pătrat. Urechea n-are parte de nicio frână, toate melodiile curg fluent, iar sentimentul cu care rămâi după această audiție este acela că a meritat ideea. 

Dacă nu ați ascultat până acum Wet Leg, am o întrebare legitimă: De ce? Cele două fete britanice au fost nominalizate recent la câteva categorii de Grammy. Au ținut prima pagină a presei britanice prin prestațiile lor iar recent cei de la Pearl Jam au cântat „Chaise Longue“ , în timpul unui concert susținut la Madison Square Garden în luna septembrie. La fel de mișto e că în concertele lor fetele atacă cover-uri de genul „ Never fight a man with a perm“ de Idles. Ar mai fi și multe altele de spus la acest capitol, dar cred că e momentul să ne dumirim oare ce e nebunia asta cu Wet Leg?

Cronicarii britanici care s-au întrecut în cuvinte superlative la adresa acestui disc au remarcat faptul că fiecare piesă de aici este un hit. Desigur, oamenii aceștia n-au ascultat playlist-urile radiourilor autohtone când au decretat chestia asta, așa că se impune o precizare de bun simț. Da, piesele Wet Leg au iz de hit, dar prin asta nu înțeleg bucata aia muzicală enervantă  care se bazează pe niște linii melodice de grădiniță tratate în vreun laborator muzical de „tâmpire în masă a populației Pământului“. Defel. E mai degrabă melodia aia care nu-ți insultă inteligența nativă și care îți inspiră acel sentiment de „fain“. Da, categoric piesele fetelor sunt distractive, dar dincolo de asta Wet Leg răspândește prin toți porii o personalitate aparte, cam de genul celeia pe care o au și cei de la Sleaford Mods, de exemplu.  

Există aici un riff de chitară care nu are cum să nu-ți amintească de „The Man Who Sold The World’ (David Bowie) în piesa fetelor numită ‘I Don’t Wanna Go Out’ și texte mai puțin inspirate dintr- anumită perspectivă ca de exemplu „You say you’re a genius, I say you must be joking / You’re like a piece of shit, you either sink or float”(Piece of shit). Dar mai există și rock-ul acela de good vibes care reiese din Ur Mum în care versurile-s de nota zece (And when the lights go down on this fucking town/I know it's time to go/And when you're getting blazed, spooning mayonnaise/Yeah, I know it's time to go), Being In Love - care-ți amintește de Roxy Music sau diverse aranjamente care nu-s departe de ceea ce făceau cu câțiva ani în urmă trupe ca The Breeders sau Sonic Youth. 

Scepticii ar putea sublinia pe bună dreptate că muzical vorbind, ceea ce aduce Wet Leg pe tapet e fumat. Multe din aranjamentele muzicale ce își găsesc locul pe cele 12 piese sună a deja – vu. Cei care caută mostre de originalitate și experiențe sonore din categoria experimental , nu prea au nimic de auzit aici. Totuși, albumul de debut excelează printr-o personalitate aparte într-o lume fake. Și chiar dacă conține pe alocuri texte de adormit copii (de genul „I don't need no dating app/To tell me if I look like crap/To tell me if I'm thin or fat“) îți creează bună dispoziție. Și la urma urmei, nu ăsta e rolul muzicii?

Pavement

Desi la vremea lor n-au avut succesul binemeritat, Pavement – ca si Velvet Underground de exemplu – au avut parte de o serie de muzicieni care le-au calcat pe urme si i-au citat mai apoi la capitolul influente. Cele 23 de piese alese pe spranceana constituie o ocazie excelenta de a face cunostinta cu una din cele mai interesante trupe ale rock-ului alternativ, discul fiind o auditie esentiala atat pentru acei care au prins sound-ul anilor 90 in rock, dar mai ales pentru armata de muzicieni nascuti in acea perioada si care se caznesc din rasputeri in zilele noastre sa scoata “altceva”.
Fiindca de-a lungul anilor eticheta de indie si alternative a fost aplicata unui numar impreionant de formatii, notiunea si-a pierdut demult din semnificatie. Pentru aceia care vor sa experimenteze din plin acest feeling, o recomandare cat se poate de fericita este albumul celor de la Pavement intitulat Quarantine, The Past. Dupa cum ii spune si numele e vorba de o compilatie cu piese alese pe spranceana din cariera de zece ani a trupei, aparuta exact la timp pentru a marca comeback-ul trupei. Care are loc printr-o coincidenta fasta taman la zece ani de la desfiintarea acesteia! Dincolo de istorie si cifre, e musai de retinut ca oamenii acestia au darul de a fi citati ca o trupa care a influentat o gramada de alte echipaje de acelasi fel in anii 90, chiar daca succesul lor comercial n-a fost remarcabil.


Dincolo de toate, trebuie sa notez din start ca este primul material retrospectiva al formatiei americane. Mai apoi, ca adesea oamenii astia au fost asemuiti ca fiind o copie a trupei britanice The Fall. La care se adauga “nebunia” unor experimente de genul celor incercate de Sonic Youth dar si de „moderatele“ sound-uri alternative ale unor trupe de genul Stone Temple Pilots. Pe langa piese mai cunoscute ca Gold Soundz, Cut Your Hair, Shady Lane, Trigger Cut, sau Summer Babe (Winter Version), se regasesc si cateva melodii extrase din E.P. –urile de inceput ale trupei. Atunci cand ai de-a face cu un best – of e greu de ales un moment culminant. Fiecare piesa are o magie aparte, reprezinta o piatra de hotar a evolutiei acelei trupe. In the mnouth a Desert sau Range life sunt piese destul de reprezentative, totusi, care amintesc pe ici colo de Smashing Pumpkins in vremurile lor bune. Iar pentru acei care asculta cu urechea ciulita cele 23 de piese si sesizeaza si similitudini cu trupe ca Dinosaur Jr. sau The Breeders, cu siguranta auditia este una de efect. Embassy Row suna – cel putin la chitari – de parca ar fi o piesa extrasa din repertoriul celor de la Television iar Cut your hair – cel mai mare slagar al trupei – e la fel de adorabil si astazi, fiind considerat dealtfel de revista NME drept una din cele mai influente hituri din zona indie din toate timpurile. 

Desi la vremea lor n-au avut succesul binemeritat, Pavement – ca si Velvet Underground de exemplu – au avut parte de o serie de muzicieni care le-au calcat pe urme si i-au citat mai apoi la capitolul influente. Cele 23 de piese alese pe spranceana constituie o ocazie excelenta de a face cunostinta cu una din cele mai interesante trupe ale rock-ului alternativ, discul fiind o auditie esentiala atat pentru acei care au prins sound-ul anilor 90 in rock, dar mai ales pentru armata de muzicieni nascuti in acea perioada si care se caznesc din rasputeri in zilele noastre sa scoata “altceva”.