Se afișează postările cu eticheta Alternativ Rock. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Alternativ Rock. Afișați toate postările

1 feb. 2024

SPRINTS - Letter to self

 


Albumul de debut al formației irlandez SPRINTS este fără nicio îndoială una din marile surprize ale acestui început de 2024, fiindcă cvartetul din Dublin care o are ca solistă pe Karla Chubb reușește să amestece bucățele babane de punk și grunge în ambalajul alternative – rock atât de trendy în zilele noastre cu un talent care te lasă mască.

Încă de la primele acorduri ale piesei de deschidere numite Ticking, e clar că oamenii aceștia știu cum să creeze acea tensiune muzicală care separă muzicile mișto de cele din categoria așa/și/așa. Obsesivul Am I Alive? repetat până la epuizare înaintea refrenului piesei are o conotație aparte iar după cele trei minute în care grupul construiește o introducere cât se poate de meseriașă, urechea este inundată de o altă compoziție care abuzează de o energie contagioasă. Heavy este una din cele mai bune bucăți din discul ăsta de debut. Nu doar pentru că ești întrebat de mai multe ori dacă ai simțit vreodată cât de grea este...camera? Ci mai ales fiindcă...piesa asta respiră prin toi porii ei . Combinația repetitivă de Do you ever feel like the room is heavy?Like the air is hot, and the air is sweaty? plus chitările nervoase și tempo-ul corect dau acestei piese un aer aparte, de nota zece plus. 
Vagi arome de goth sunt sesizabile pe Cathedral iar Shaking Their Hands liniștește oarecum tempo-ul , exact la fix pentru ca melodia Adore, Adore, Adore să pună punctul pe i cu constatrea conform căreia They never called me b-b-beautiful/They only called me insane. După atâtea mostre de energie de nestăvilit ai avea impresia că albumul are parte și de părți mai liniștite, însă "Shadow Of A Doubt" are delay-uri și distorsuri care amintesc pe alocuri și de Sonic Youth, iar rezultatul este unul admirabil.  

Una din cele mai interesante și experimentale compoziții de aici este "Can't Get Enough Of It", care se depărtează oarecum de ideea de noise – rock și intră pe tărâmul unor acorduri de doom – rock. Un alt moment de senzație de pe acest debut este 'Up and Comer', care devine pe parcurs o compoziție frenetică ce cuprinde un țipăt de disperare subliniat și de versurile "Here we go the devil's knocking at my door".

Indubitabil, scrisoarea asta turbo/punk/grunge a irlandezilor care-și spun SPRINTS merită atenția fiecărui ascultător de rock. De accea, multă lume spune că albumul cu pricina este unul din cele mai interesante apariții din 2024. Pe bună dreptate. Luați și ascultați la volum corespunzător.  



23 nov. 2022

Wet Leg - Wet Leg

 


V-ați întrebat vreodată oare de ce România n-are și n-a avut niciodată niște trupe ca The Ronettes, Pussy Riot sau Babes in Toyland?  Și…mai departe…de ce indie rock-ul autohton sună ca ceaiul, în marea lui majoritate? Răspunsurile pertinente pot fi lejer tema unei teze de doctorat super - șmechere, dar haideți să revenim la ale noastre….

Fiindcă trăim în niște vremuri „cu curu-n sus“, simt nevoia să-mi încep cronica albumului de debut al fetelor de la Wet Leg cu câteva versuri extrase din piesa care încheie acest disc. „I'm not sure if this is a song/I don't even know what I'm saying/Everything is going wrong“.  Parafrazând observațiile cât se poate de veridice ale fetelor am putea fi la fel de nesiguri că acesta e un album discografic și impregnați de o certitudine apăsătoare că multe din lucrurile ce se-ntâmplă azi merg într-o direcție greșită. Cu toate acestea, albumul ăsta e unul cât se poate de drăguț prin simplitate și energia degajată de piese, acestea din urmă fiind adorabile la pătrat. Urechea n-are parte de nicio frână, toate melodiile curg fluent, iar sentimentul cu care rămâi după această audiție este acela că a meritat ideea. 

Dacă nu ați ascultat până acum Wet Leg, am o întrebare legitimă: De ce? Cele două fete britanice au fost nominalizate recent la câteva categorii de Grammy. Au ținut prima pagină a presei britanice prin prestațiile lor iar recent cei de la Pearl Jam au cântat „Chaise Longue“ , în timpul unui concert susținut la Madison Square Garden în luna septembrie. La fel de mișto e că în concertele lor fetele atacă cover-uri de genul „ Never fight a man with a perm“ de Idles. Ar mai fi și multe altele de spus la acest capitol, dar cred că e momentul să ne dumirim oare ce e nebunia asta cu Wet Leg?


Cronicarii britanici care s-au întrecut în cuvinte superlative la adresa acestui disc au remarcat faptul că fiecare piesă de aici este un hit. Desigur, oamenii aceștia n-au ascultat playlist-urile radiourilor autohtone când au decretat chestia asta, așa că se impune o precizare de bun simț. Da, piesele Wet Leg au iz de hit, dar prin asta nu înțeleg bucata aia muzicală enervantă  care se bazează pe niște linii melodice de grădiniță tratate în vreun laborator muzical de „tâmpire în masă a populației Pământului“. Defel. E mai degrabă melodia aia care nu-ți insultă inteligența nativă și care îți inspiră acel sentiment de „fain“. Da, categoric piesele fetelor sunt distractive, dar dincolo de asta Wet Leg răspândește prin toți porii o personalitate aparte, cam de genul celeia pe care o au și cei de la Sleaford Mods, de exemplu.  

Există aici un riff de chitară care nu are cum să nu-ți amintească de „The Man Who Sold The World’ (David Bowie) în piesa fetelor numită ‘I Don’t Wanna Go Out’ și texte mai puțin inspirate dintr- anumită perspectivă ca de exemplu „You say you’re a genius, I say you must be joking / You’re like a piece of shit, you either sink or float”(Piece of shit). Dar mai există și rock-ul acela de good vibes care reiese din Ur Mum în care versurile-s de nota zece (And when the lights go down on this fucking town/I know it's time to go/And when you're getting blazed, spooning mayonnaise/Yeah, I know it's time to go), Being In Love - care-ți amintește de Roxy Music sau diverse aranjamente care nu-s departe de ceea ce făceau cu câțiva ani în urmă trupe ca The Breeders sau Sonic Youth. 

Scepticii ar putea sublinia pe bună dreptate că muzical vorbind, ceea ce aduce Wet Leg pe tapet e fumat. Multe din aranjamentele muzicale ce își găsesc locul pe cele 12 piese sună a deja – vu. Cei care caută mostre de originalitate și experiențe sonore din categoria experimental , nu prea au nimic de auzit aici. Totuși, albumul de debut excelează printr-o personalitate aparte într-o lume fake. Și chiar dacă conține pe alocuri texte de adormit copii (de genul „I don't need no dating app/To tell me if I look like crap/To tell me if I'm thin or fat“) îți creează bună dispoziție. Și la urma urmei, nu ăsta e rolul muzicii?


30 ian. 2017

I’m the Trip - A True Strory About Vampire Love

                                              
Unul din primele lucruri remarcabile care-ţi „piuie“ în urechi după ce îi asculţi pentru prima oară pe sibienii care alcătuiesc trupa I’m the Trip este faptul că băieţii ăştia sunt cât se poate de „nervoşi“ în exprimare şi nu „merg“ pe linia „soft“ adoptată de multe găşti de rock din noul val românesc. Este oarecum şi de înţeles, fiindcă oamenii se învârt undeva în zona celor de la Queens of the Stone Age. Dealtfel, cu ocazia lansării acestui album care a avut loc la Manufactura în Timişoara, trupa şi-a încheiat recitalul cu un cover după gaşca lui Josh Homme. Un alt plus al trupei sibiene este acela că compoziţiile lor „împrumută“ diverse stiluri muzicale, dincolo de desert – rock fiind perceptibile şi accente de hard, grunge şi chiar şi elemente cinematice folosite cu precădere în zona rockabilly.

„Este o poveste despre vampirism, despre cum viața poate să absoarbă în tine tot ce e mai bun, până rămâi a sad and lonely man, iar iubirea este singura care poate schimba realitatea care se așează în fața ușii, într-un realism magic, unde Ursula își scutură cearșaful pe balcon iar praful schimbă în culori, blocuri anoste. Culorile sunt, în cazul nostru, dinamica și energia transmise de chitară, de bas, de percuție, iar vocea lui Gabriel, un mix soft între Nick Cave și Michael Gira“, spun membrii trupei în descrierea acestui album de debut. .

Chiar dacă e cât se poate de ciudat să-ţi deschizi un disc de debut cu „Never ending“, melodia care dă startul acestui periplu are toate elementele care-ţi atrag atenţia într-un mod plăcut, desele schimbări de ritmuri şi riff-urile „murdare“ alternându-se la fix cu vocea inspirată a solistului Gabriel Bucurstan. Debutul piesei „Blind Date“ te duce cu gândul la Nick Cave şi Grinderman, dar odată cu refrenul compoziţia devine mai „cuminte“. Acest lucru nu e deloc un minus, căci în unele momente ascultătorul are parte de idei desprinse parcă din visteria celor de la Monster Magnet, iar alternanţa asta de „rough“ versus „tender“ este cât se poate de simpatică. Nu ştiu dacă sibienii de la  I’m the Trip au ascultat vreodată Hanni El Khatib, dar melodia lor „Love Jones“ mi-a adus aminte de sound-ul americanului care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. O explozie inspirată de blues şi distors-uri produse în deliciosul stil „retro“, care pe plan autohton aminteşte oarecum şi de zona în care se situează Burning Table. Unul din cele mai inspirate momente ale acestui debut. Play şi I just want continuă seria pieselor „cu cohones“ în care desele ruperi de ritm creează o atmosferă „tripy“. Primul videoclip al trupei – la „The Things you do for the last time“ –nu reuşeşte să surprindă energia pe care o degajă membrii trupei, fiind o alegere neinspirată în opinia subsemnatului, pentru „promo“. Ultimele trei piese ale discului aduc multă măiestrie artistică în „Kill Buzz“, momente mai puţin inspirate în „Try“ şi un final „meseriaş“ cu „Done“, unde pe alocuri chitara îţi poate aduce aminte de vremurile bune ale celor de la Red Hot Chilli Peppers, printre altele.


Şi fiindcă nu e frumos să amintim doar laudele,  unul din minusuri ale acestui album de debut îl reprezintă „sound“-ul. Masterul. „Şlefuirea“ inginerilor de sunet, dacă vreţi. Spun asta pentru că în 2017 (sau mă rog, sfârşitul anului 2016, când a apărut acest disc) sound-ul unei trupe rock ar trebui să sune updatat la vremurile noastre. Cam la fel cum face Dan Auerbach, de exemplu. Desigur, problema asta se regăseşte la foarte multe trupe din România. Un şi mai mic minus ar fi faptul că discul are doar 38 de minuţele şi 47 de secunde. Dincolo de asta, băieţii de la  I’m the Trip au ieşit cu capul în lume cu un album surprinzător de satisfăcător, plin de idei şi cu multe compoziţii adorabil de întortocheate. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Gabriel Bucurstan, Adrian Ban, Dragoș Zaplitnei și Sardaki Gabriel, iar pe băieţi îi găsiţi aici.



29 iun. 2015

Muse - Drones

Chiar dacă pe ici pe colo mai „şchioapătă“, cel de-al şaptelea album al celor de la Muse nu are cum să fie catalogat cu eticheta „merge ş-aşa“. Mulţi s-au grăbit să comenteze asupra faptului că discul ăsta are un concept aiurea, uitând că în istoria muzicii au mai existat opere de acest gen, pe felia Science Ficition. Am să amintesc doar 2112 al celor de la Rush sau The Electric Lady-ul scos cu doi ani în urmă de Janelle Monae. În lumea melomanilor există destui cetăţeni care fac parte din categoria oamenilor „cu gusturi altfel“. Carevasăzică iubesc chestiile mai puţin populare. Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, urmaţi de acest val, oamenii respectivi judecă totul din prisma popularităţii. Drept urmare, dacă un disc devine No.1 în topul american, nu are cum să fie bun. Cu părere de rău (şi bucurie deopotrivă) vă anunţ că subsemnatul nu face parte din categria amintită. E drept,  multe din numele despre care citiţi în aceste recenzii nu ocupă locuri fruntaşe în clasamentele internaţionale. Dar asta nu înseamnă că dacă un disc pică cu tronc, îl declar naşpa doar pentru că a fost cumpărat de milioane de oameni. Dar, gata cu lamentările şi hai să trecem la lucrurile bune, căci acestea predomină în acest Dromes. 

Ca de obicei, Matt Bellamy şi gaşca reuşesc şi de această dată să vină cu nişte compoziţii mega – interesante. Multe din piesele astea se dezvoltă oarecum haotic, dar chestia asta este una cât se poate de deşteaptă fiindcă piesele celor de la Muse nu sunt predictibile. Discul curge cât se poate de bine, nefiind o simplă înşiruire de piese compuse alandala, fără legătură între ele. Ca şi minus, aş remarca unele versuri, care scoase din context într-adevăr pot fi dubioase. Albumul începe în forţă cu Dead Inside, un electro – pop simpatic în care percuţia are un rol hipnotic, urmat de Drill Sergeant, intr-ul perfect pentru fantastica Psycho, care cu un riff extras parcă din visteria celor de la Depeche Mode are toate atu-urile pentru a fi ascultată la maxim. Pe repeat, evident. „Mercy“ nu se redică defel la înălţimea primelor două compoziţii de aici, dar nu e defel nelalocul ei, căci vocea e exact acolo unde trebuie şi chiar dacă ai au aer de deja – vu când asculţi această piesă, track-ul nu e de neglijat. 

Desigur riff-ul de chitară din „Reapers“ nu are cum să nu-ţi amintească de AC DC, dar dincolo de asta avem de-a face cu una din cele mai „nervoase“ piese de aici. Pe The Handler băieţii merg undeva în zona Black Sabbath din care nu lipseşte „semnătura“ vocală specifică a lui Bellamy. După speech-ul JFK melomanii au parte de un alt episod în care băieţii „o ard“ undeva în zona Queen. Puţin prea dramatic, dar „teatrul“ ăsta muzical a fost prezent dintotdeauna în Muse. Urmează două dintre cele mai slabe momente ale discului. Întâi, Revolt, o piesă care e insipidă şi incoloră, după care „Aftermath“, o baladă scrisă parcă pentru Shania Twain (să nu uităm că producătorul discului este  Robert John "Mutt" Lange) care concurează lejer la titlul cel mai penibil moment al acestui Drones. Din fericire, băieţii revin cu The Globalist. După un start bazat pe Ennio Morricone şi sound-uri Pink Floyd, piesa capătă culoare şi devine spre mijlocul ei o explozie necontrolată de bunătăţuri muzicale, ca mai apoi să se liniştească ca momentele de după furtună. 

Finalul e cât se poate de surprinzător, căci ne devăluie o faţă ciudată a băieţilor. Nu e neapărat cea mai interesantă piesă de pe disc, dar cu siguranţă e o bună alegere pentru finalul unui disc. E exact ceea ce trebuie ca să te lase în ceaţă la final. Desigur, pentru cei care caută un disc cu versuri academice, noul Muse nu e alegerea cea mai potrivită. Căci pe ici pe colo, mai dai şi peste ceva de genul „Your ass belongs to me now“ (în piesa Psycho). Dar, once again, Muse sunt maeştri pentru compoziţiile lor, nu neapărat pentru „drone“. Dincolo de toate, Muse rămâne una din cele mai interesante trupe de mainstream rock din lume la ora actuală. Spre necazul unora. Şi bucuria altora....

19 mai 2015

Robin and the Backstabbers - Arhangelsk

După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“. Şi asta pentru că atâta timp cât gaşca lui Andrei Robin Proca rămâne în coordonatele rock-ului în care navighează, nu contează ce scrie pe coperta discului. Iar dacă pe viitor RATB – prin absurd – ar scoate un featuring cu Antonia, ar fi bine să ascultaţi piesa. Şi numai apoi să vă daţi cu părerea. Desigur, consideraţiile astea sunt cât se poate de filozofice, căci nu trebuie să uităm nicio clipă în ce ţară trăim. Una în care haterii au ajuns să îşi reverse năduful pe toate canalele media posibile, în timp ce oamenii cerebrali preferă să se retragă fiecare în carapacea lui, evitând amestecul cu elementele „noroioase“.

Revenind la Arhangelsk, albumul acesta nu e nici genial, dar nici varză. E un disc decent, care deşi nu rupa gura târgului, îi aşează pe cei de la RATB în linia trupelor care au ceva de spus în rock-ul românesc. Nu am folosit nici underground şi nici alternative în deplină cunoştinţă de cauză, căci muzica asta e rock. Cu influenţe diverse. La capitolul lucruri plăcute nu am cum să nu menţionez conceptul albumului. Se ştie, Arhanghel’sk e a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive începută atât de bine cu Stalingrad. Avem 14 piese despre scafandri, mirese şi îngeri, case în flăcări şi cântece duse de vânt. Un alt lucru de apreciat la băieţii ăştia este acela că oamenii nu merg pe idea altor trupe din branşă, care fac băşcălie de unele lucruri care merg anapoda în ţara noastră. Nu cad în derizoriu cu texte scrise pentru indivizii care şi-au format IQ-ul în urma talk – show-urilor geniale ale vedetelor TV din ţara noastră, dar nici nu forţează nota, inventând compoziţii din seria „atât de complicate încât numai noi le înţelegem“.

După cum îi şade bine unui disc cu cojones, prima piesă a albumului, Scafandru, are toate ingredientele unei compoziţii solide, atât la capitolul versuri cât şi la instrumentaţie. Pe nişte sound-uri a la Smashing Pumpkins pe alocuri, aflăm că „liniştea nu înseamnă lipsa muzicii/să ai umor nu înseamnă să spui bancuri/dragostea nu înseamnă flori şi mai târziu copii“. Track-ul următor, Regizor nu reuşeşte să se ridice la înălţimea debutului de disc, dar „Cosmonaut“ emană din nou porţiuni de explozie asezonate cât se poate de şugubăţ cu momente calme, iar pentru „Eu fac brazii tu faci apa“, băieţii o dau pe ceva sound-uri mai puţin „agresive“ optând pentru o compoziţie oarecum mai „comercială“ în care aflăm că „facem numai ce vrem în intimitatea ţării noastre“. Desigur, rupt din context acest citat ar putea fi straniu pentru unii cârcotaşi, dar trebuie să recunoaştem că oamenii ăştia şi-au creat o „potecă“ în care adeseori textele lor te pun pe gânduri. O chestiune cât se poate de pozitivă, if you ask me. Una din surprizele plăcute ale acestui disc este „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“, un interludiu de vreo 70 de secunde care demonstrează că RATB ar putea evolua pe viitor şi undeva în zona experimentală a celor de la Radiohead, de exemplu, lucru care n-ar fi deloc rău, în opinia subsemnatului. De foarte bun simţ este şi cover-ul la piesa La Domenica Delle Salle. Pentru cei care ştiu originalul acestei compoziţii italiene, reorchestrarea celor de la RATB li se va părea cât se poate de interesantă. Restul, pot rămâne cu impresia că băieţii nu au avut destule compoziţii pentru acest disc. Varianta corectă e cea cu orchestraţia izbutită. O spun asta chiar dacă nu sunt adeptul cover-urilor. Dar, chestiile astea făcute cu bun simţ şi cu măsură pot fi mega – interesante. Cum este cazul aici. Chiar dacă pe plan instrumental, „Minciună mai mare nu am“ nu spune mare lucru, piesa e salvată din nou de versurile extrem de izbutite ale lui Robin: „Generaţia mea e-o statuie furioasă/Dacă-ncerci să mişti, se complică tot/ Generaţia mea e-o minciună frumoasă/Dacă-ncepi să crezi, ţi se iartă tot/Mi-am pus costumul de scafandru, m-am aruncat în patul tău“. Iar acel „boierule“ aruncat undeva la refren e din categoria zicalelor cu tâlc. Imperatrix e un alt moment reuşit al acestui disc. Nu am înţeles raţiunea pentru care „Muzică în cântece“ a devenit single-ul care beneficează şi de un videoclip oficial, căci există cel puţin alte 3-4 piese de aici care ar fi meritat mult mai mult să fie „ancora“ acestui disc. Din păcate, hidden – track – ul de la final nu reuşeşte să fie atât de interesant precum ar fi trebuit. Era mult mai bine ca băieţii să opteze pentru o nebuneală experimentală, poate chiar de genul interludiului „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“.

Una peste alta, cu bune şi rele, discul numărul doi al celor de la RATB e decent. Nu sunt de acord cu atât de uzitata sintagmă a „sindromului albumului numărul doi“. Discul ăsta nu e mai prejos decât debutul băieţilor. E mai degrabă sindromul cu muzica românească. Desigur, se putea şi mai mult. Dacă aş fi fost producătorul celor de la RATB aş fi insistat ca instrumentaţiile să sune niţel mai updatate la anul 2015. Clapa aş fi văzut-o cu un rol mult mai pregnant (poate chiar niţel a la Django Django style), iar unele efecte de chitară le-aş fi scos niţel din aria grunge. Dincolo de toate,  albumul ăsta e unul important pentru muzica rock românească. Pentru muzica românească actuală, Arhangelsk e un album reuşit. Ştiu, sună patetic veşnica lamentare cu „muzica românească“, dar ăsta e adevărul gol – goluţ...

14 ian. 2015

The Smashing Pumpkins - Monuments to an Elegy

Povestea americanilor The Smashing Pumpkins se-nvârte periculos de mult în jurul liderului formaţiei, Billy Corgan. Şi asta fiindcă de-a lungul anilor, prin formaţie au avut loc o sumedenie de schimbări. Atât de multe, încât la ora actuală alături de Corgan din trupă mai face parte un singur membru oficial, chitaristul  Jeff Schroeder. Descris de foştii colegi şi de mulţi cunoscuţi drept un „tiran“, Corgan – sau mai exact The Smashing Pumpkins – a devenit cunoscut în 1991 cu albumul Gish. Adevărata consacrare avea să vină însă doi ani mai târziu, odată cu senzaţionalul Siamese Dream, un album care ocupă un loc fruntaş în clasamentele all-time de rock alternativ ale tuturor timpurilor. 

Contactul meu cu Smashing Pumpkins s-a întâmplat în anul 1993,  când pe MTV am zărit un videoclip „ieşit din tipare“, care a rămas din acele vremuri unul din cele mai „şmechere“ realizări de acest fel. E vorba bineînţeles de „Today“, un clip care-ţi aminteşte de Zabriskie Point, în care un negustor de îngheţată le oferă copiilor în mod gratuit această delicatesă. Adeseori comparaţi ba cu Nirvana, ba cu Pearl  Jam, ba cu Jane s Addiction, americanii de la Smashing Pumpkins au reuşit să-şi creeze un sound distinct. 

Revenind la zilele actuale, Monuments to an Elegy face parte dintr-un concept Teargarden by Kaleidyscope şi e un soi de comeback la vremurile de început ale trupei. Cele nouă track-uri inserate pe acest disc au parte de prezenţa celebrului tobar Tommy Lee (Motley Crue), iar din primele momente ale piesei de deschidere „Tiberius“ ascultătorul e asaltat cu sound-ul acela de rock american specific pentru anii 90. Chiar dacă piesele astea au pe ici colo un iz de deja – vu, compoziţiile lui Billy Corgan sunt cât se poate de directe. Ceea ce înseamnă că o singură piesă trece de patru minute “Run2Me”. În rest, urechile sunt răsfăţate cu piese scurte, în care se regăsesc arome de noise rock (One and all), grunge autentic (Monuments) şi chiar şi niţel electro – pop (Anaise!). Cele mai inspirate momente ale discului sunt sound-urile de distrors din Anti – Hero, Being Beige şi Tiberius, dar nici celelalte compoziţii de aici nu-s de lepădat. 

Una peste alta, e un disc solid, dar care nu îi va aduce prea mulţi fani noi lui Billy Corgan. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea capodoperei Siamese Dream, noul disc al trupei americane este pe placul acelora care au prins noţiunea de rock alternativ din anii 90. De ascultat pentru toţi cei îndrăgostiţi de grunge, dar nu numai, căci pe ici pe colo chitările seamănă şi a Velvet Underground, de exemplu. 

25 mar. 2014

Grimus - Emergence

Parafrazând celebra zicală de la televizor care ne spune că „pentru o viaţă sănătoasă consumaţi minim doi litri de apă zilnic“, am putea inventa un nou imbold, de această dată pentru auz. De genul „pentru a avea urechi sănătoase. consumaţi minim un album de ascultat, zilnic“. Odată cu acest cel de-al treilea album din carieră, clujenii de la Grimus au intrat definitiv şi irevocabil în liga mare a rock-ului românesc. Am ocolit cu bună ştiinţă sintagma de „alternativ“, căci definiţia actuală a rock-ului înglobează fără tăgadă şi această particulă. Dincolo de mâna producătorului Adam Whittaker (răspunzător şi pentru creaţiile anterioare ale băieţilor), Emergence e mult mai divers stilistic decât precedentele realizări ale trupei care il are ca solist vocal pe Bogdan Mezofi. Lucrurile încep cât se poate de bine, căci intro-ul „Tunguska“ e unul cât se poate de inspirat. Desigur, inevitabila paralelă dintre explozia din 1908 de la Tunguska şi piesa care deschide acest material are menirea de a sublinia faptul că muzicienii clujeni s-au specializat în „explozii controlate“, iar singura nemulţumire este aceea că piesa este instrumentală. Cu un text deştept, Tunguska putea deveni unul din hiturile acestui disc, i guess. Următorul track – cel care dă şi titlul discului – e un soi de Song 2. Sau Blur a la Cluj, dacă preferaţi. O linie melodică inspirată, explozii de „one two three four“ bine plasate şi interpretarea fără cusur fac ca această piesă să fie una din cele mai reuşite momente ale discului. După un început atât de furtunos, atmosfera se mai linişteşte odată cu Legends. Care e urmată de domola “The Hell I’m In”, în care ai impresia că auzi o combinaţie de The Smiths sau R.E.M.. Graţie faptului că solistul Bogdan are mai mult „spaţiu“, melodia te duce într-o lume a misterelor, în care pe acorduri care îţi amintesc când de Morrisey când de Radiohead, te simţi confortabil. E acel moment de linişte interioară, de care ai nevoie pentru a rezista cu brio exploziilor de zi cu zi. Revenirea din reverie se produce brusc cu Weird Disco, un soi de „Started“ updatat la zi, care poate concura şi ea la statutul de „single“ sau poate deveni preferata fanilor în concerte. În ceea ce priveşte High, sincer nu pricep care este motivul pentru care e nevoie să o vedem în videoclip pe Laura Coşoi. Îmbrăcată. Dincolo de videoclipul slăbuţ, piesa se înscrie în registrul obişnuit Grimus: simpatică, plină de energie şi care te îndeamnă la ţopăială. Spuneam totuşi că pe acest disc băieţii sunt mult mai diverşi, iar în sprijinul acestei afirmaţii vă invit să ascultaţi cu atenţie Sattelites, un alt moment în care Grimus calcă pe urmele celor de la Radiohead. O reală surpriză o constituie şi Crashing To Earth, nu doar fiindcă seamănă sensibil de mult cu sound-ul Muse, ci pentru că aduce în ecuaţie un track scurt, dar care exprimă exact ceea ce trebuie în doar două minuţele: demenţă pozitivă. Deşi am citit pe undeva că băieţii cred despre Vitriol că ar fi piesa cu potenţial de pe disc, nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Nu fiindcă piesa cu pricina n-ar fi O.K. din toate punctele de vedere, dar Emergence are alte momente şi mai inspirate.  Titlul de „cea mai surpinzătoare piesă de pe disc“ merge fără îndoială către Peregrine. Unde clăparul Lehel Kiss îşi face de cap în cel mai pozitiv mod cu putinţă, iar sound-urile sunt cât se poate de moderne. Singura nemulţumire e că piesa are sub două minuţele. Cu vreo 3 minute în plus, Peregrine putea fi momentul Arcade Fire al acestui Emergency. Deşi nu te vrăjesc din prima, Pale Hands şi Haze reuşesc să rămână în zona decentă a clujenilor.  Singura piesă în limba română, Priveşte-mă, e oarecum „nice“, dar nu face parte din momentele cele mai reuşite ale acestui disc. Şi-n plus, poziţionarea ei ca ultimul track nu e tocmai fericită, căci după un început ca Tunguska ar fi mers mult mai bine o altă nebunie din categoria „experiment“ ca finish. Dincolo de toate, Emergence este un album matur al unei trupe aşijderea. Care merită ascultat, indiferent de ce etichetă de rocker ai pe frunte. 

14 feb. 2014

Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere

Înainte de a asculta cel de-al şaselea material discografic al celor de la Kumm, am fost oarecum surprins de descrierea acestuia în comunicatul de presă oficial, care pomeneşte faptul că „albumul poate fi considerat mai progresiv în abordarea sonoră“. Graţie acestui amănunt m-aş fi aşteptat ca printre compoziţiile noului disc să regăsesc influenţe a la Jethro Tull, The Moody Blues, King Crimson sau Emerson, Lake & Palmer. Da-ţi-mi voie să nu fiu defel de acord cu această titulatură, căci deşi cei de la Kumm au pe ici pe colo şi nişte reminescenţe de Pink Floyd, prog – rock – ul nu e tocmai o etichetă care li se poate aplica. O eventuală categorisire a clujenilor care au revenit cu un material discografic după patru ani de pauză poate include diverse „label“-uri, unul din cele mai îndemână fiind acela de melancolic – rock. Cel puţin până acum, căci – după cum îi zice şi titlul – noul disc e un exerciţiu reuşit de „hai să fim misterioşi“. Cele 13 piese oferă urechilor avizate un amalgam reuşit de influenţe, excursia sonoră a trupei care îl are ca solist vocal pe Oigăn fiind una captivantă. Marea surpriză a discului se dezvăluie încă din start, căci “Everybody’s Watching” e o explozie de sound-uri „rough“, mult mai zgomotoase decât melancolic- rock- ul etalat în ultima vreme de Kumm. Chiar dacă voi fi acuzat de patriotism local, trebuie să menţionez din capul locului că urechile subsemnatului simt absenţa fostului solist - timişoreanul Cătălin Mocan – dar dincolo de acest mic amănunt, startul este unul cât se poate de viguros, care demonstrează că oamenii aceştia se simt în largul lor şi-n felia grunge-ului.  Tocmai când te-ai obişnuit cu aceste acorduri, te trezeşti „in the middle of nowhere“, căci încă de la primele acorduri ale track-ului următor - “Sun Strip” – îţi readuci aminte de melancolia emanată de compoziţiile anterioare ale celor de la Kumm. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar trecerea asta bruscă de la „nebunia“ unor Smashing Pumpkins la sonorităţile mai aşezate gen R.E.M. e cât se poate de bruscă. Sound-ul rămâne în aceleaşi coordonate şi pe “Each Part of  You”, o melodie care sunt sigur că va fi „cireaşa de pe tort“ în concertele Kumm. Melodia asta are de toate şi într-o ţară normală ar putea deveni un hit la posturile de radio rock, căci e cât se poate de catchy. Strawberry Soul şi Time Machine sunt două compoziţii în care notele şi interpretarea vocală amintesc destul de serios de brit – pop – ul celor de la Oasis, iar momentul cel mai apropiat de „progresive“-ul cu care au fost etichetaţi în comunicatul de presă cei de la Kumm este The Dark side of the mind. Dincolo de trimiterea evidentă la Pink Floyd, piesa asta e specială şi graţie îmbinării la marea artă a vocilor mascline şi feminine, iar riff-urile „aspre“ din refren reuşesc să creeze o melodie care va fi fără îndoială preferata albumului, pentru melomanii care adoră aranjamentele muzicale complexe. One in a million e un alt track care sună a la R.E.M., vioara aducând un plus de şarm, iar „Sugar Hill” schimbă niţel registrul. Cu un sound a la Ugly Kid Joe şi „opriri“ inspirate, melodia iese din tiparele melancolic rock-ului. Deşi e cât se poate de energică, Bubbles nu reuşeşte să ţi se întipărească în minte, dar un alt moment izbutit al discului este The Last Man. Deşi emană melancolie prin fiecare notă a sa, piesa asta demonstrează încă o dată faptul că cei de la Kumm ştiu să fie misterioşi şi să amestece diverse influenţe în acelaşi „aluat“. Iar prăjiturica rezultată, deşi are un gust previzibil, e întotdeauna bună. O altă piesă care nu-şi regăseşte locul în tracklist este “That’s Right”, iar "Almost 7 Minutes Late" te face să te simţi ca şi cum ai asculta orice album al unei trupe din Seattle din anii când grunge-ul rupea tot. Piesa bonus, Să nu spui nimănui – care beneficează şi de un clip – nu poate fi inclusă în punctele forte ale acestui disc. E mai mult Byron decât Kumm, şi nu are acel „vino-ncoa“ pe care ar trebui să-l emane o asemenea compoziţie. Fără îndoială, la plusurile acestui disc nu am cum să nu amintesc prestaţia fără cusur a lui Iordache şi sound-urile rafinate ale clăparului Kovács András. Deşi are momente cât se poate de previzibile, noul album Kumm este unul interesant. Şi pentru amatorii de chick rock care degustă melodiile languroase şi pline de melancolie şi pentru urechile obişnuite cu sound-uri mai aprige. Exact cum îi spune şi numele, e o călătorie misterioasă pe un tărâm aflat „undeva“. În care dai peste deja – vu – uri dar şi peste momente care îţi colorează sufletul cu gânduri pozitive. Şi dacă vă place Kumm şi sunteţi prin Timişoara, azi, 14 februarie, mergeţi la concertul lor din clubul Daos. 

15 ian. 2014

La Femme - Psycho Tropical Berlin

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu care oamenii ăştia amestecă stiluri care au făcut istorie în muzica modernă. Cele 16 track-uri incluse pe acest debut prilejuiesc urechilor atente un melanj mirific de Velvet Underground, Krafwerk, B 52s, Beach Boys, stilurile care-şi fac prezenţa simţită fiind de la surf music la punk – rock, cu arome de synth – pop şi chiar şi cold wave. Desigur, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale se regăsesc şi mostre de bubblegum rock. Cum ar fi de exemplu Amour Dans Le Motu, o compoziţie care conţine doze serioase de glam rock dar şi acorduri punk extrase parcă din visteria oricărei trupe psychadelice care a activat de-a lungul vremurilor în spaţiul britanic. Antitaxi, pe de altă parte, e o explozie de sound-uri dark care poate aminti de un soi de Sigue Sigue Sputnik meets The Cure and The Beach Boys, efectele sonore deosebit de interesante conferindu-i piesei un iz aparte.  Paleta deosebită a influenţelor face ca discul ăsta să fie unul de ascultat pe îndelete. În ‘It’s Time To Wake Up 2023’ ai impresia că oamenii încearcă o revigorare a krautrock-ului celor de la Can, iar în ‘Sur La Planche 2013’ ascultătorul e delectat cu un surf – rock amestecat cu goth din zona 80s a celor de la Sisters Of Mercy. Dincolo de latura energică, se regăsesc şi momente lirice deosebite, cum ar fi ‘Le Blues de Francoise’ o melodie construită pe o orgă cinică, peste care voci feminine pline de efecte recită tot felul de „problemes“. Muzica celor de la Le Femme este întocmai ca şi o femeie, cât se poate de misterioasă şi acest atribut conferă un plus de originalitate acestui debut. 'From Tchernobyl With Love', piesa care închide acest album are un farmec aparte, iar la Nous etions deux ai impresia că asculţi una din piesele de început ale celor de la Depeche Mode. Desigur, în mare parte, sound-urile prezente pe aici se pot încadra în categoria vintage. Doar că „femeia“ imaginată de artiştii ăştia francezi are o personalitate modernă, chiar dacă printre influenţele de aici nu se regăsesc nimic din „electronicele“ de azi. De ascultat cu mare încredere, un debut cât se poate de promiţător.

4 dec. 2013

Toulouse Lautrec - Extraordinar

Toulouse Lautrec - Extraordinar
Cea mai interesantă piesă de pe cel de-al doilea material discografic al celor de la Toulouse Lautrec este fără îndoială Burn, o compoziţie care reuşeşte pe alocuri să sune a Arcade Fire (mai exact cu piesa care dă titlul noului lor disc, Reflektor). Din nefericire, o bună parte din cele 14 piese incluse aici sunt cât se poate de previzibile, mai ales pentru urechile care au savurat mai mult sau mai puţin debutul celor trei băieţi, despre care am comentat aici. Deşi sună binişor, Extraordinar e un disc în mare parte previzibil, care continuă de deplin linia trasată de „Heroes“. Mi-aş fi dorit mai mult, căci oamenii-s talentaţi şi şozi. De menţionat este mixul şi masterul executat de Adam Whittaker, de mare efect. Piesele „respiră“, instrumentele se aud într-un mare fel şi-n general există „spaţii“ mişto în compoziţii. Cei de la Toulouse Lautrec navighează într-un soi de rock „modern“, uşor hipsteresc dar cu armonii interesante, dar din ecuaţie lipseşte acel „ceva“ care diferenţiează „decentul“ de „extraordinar“, scânteia aceea care naşte capodopere. Prima piesă a albumului - care totodată serveşte drept titlu – e promiţătoare, „curge“ binişor şi anunţă o nebunie pozitivă. Un exemplu care certifică faptul că oamenii ăştia-s pe drumul cel bun e „Nopţi albe“, care dincolo de instrumentaţie  beneficiează de o voce care merge pe ideea de rap francez. Haile Gebresslaise – o melodie cu text francez al cărei titlu face trimitere la atletul egiptian omonim care a câştigat mai multe medalii olimpice - e un alt punct care reuşeşte să-ţi capteze atenţia, mai ales în cea de-a doua parte când „nebunie“ de efecte de chitară explodează într-un mod fericit. Maniera în care solistul Apartman îşi mulează vocea pe „My neighbour“ te poate duce cu gândul la Matthew Bellamy (Muse) şi dacă tot am ajuns la acest capitol, da-ţi-mi voie să vă mărturisesc că în anumite pasaje ale acestui album Apartman pare să fie un soi de Billy Corgan (Smashing Punpkins) de România. Pe lângă versurile izbutite („Lumea-i un sat de vacanţă/Femeie fardată/un băiat şi o fată/un cadru murdar/ un vestiar sau un bar/un decor pentru noi, pentru voi“), oamenii ăştia reuşesc să se debaraseze de sound-ul acela de rock românesc cu care urechile noastre s-au obişnuit de atâta timp. Greenman şi You sunt două piese care ar fi putut fi lăsate lejer pe afară, iar pe parcursul melodiei Where was my mind, involuntar mintea-ţi zburdă spre vremurile de aur ale celor de la U2.  Printre nebuniile de final se numără „Wild Crocodile“, cu al ei aer de Sonic Youth şi o melodie numită hilar „House Trance Disco Dance“, care dincolo de voce seamănă multişor cu Grimus. Şi finalul e promiţător, căci melodia cu pricina are cojones şi text izbutit: „Poetul mecanic/trăia pe Titanic/scria versuri lipite/în jurnal învelite/a trăit ca să scrie/gânduri pe hârtie/o muncă titanică/poezie mecanică“. Per ansamblu, pentru România (vai cât pot să urăsc expresia asta), discul ăsta e unul cât se poate de decent. Nu e nici pe departe extraordinar, dar cei trei băieţi care-şi spun Toulouse Lautrec sunt pe drumul cel bun. Mai am două cârcoteli de final. Prima: cum se poate ca un CD scos în 2013 să nu cuprindă versurile pieselor?  Desigur, nu m-aş fi aşteptat la un booklet de zeci de pagini, dar o foicică subţirică cu versuri ar fi mers, pe bune. A doua: chiar dacă desele „Uh Uh Uh Oh Oh Oh“-uri prind bine-n concertele live, repetarea lor obsesivă pe disc nu e tocmai de bun augur. Dincolo de astea, Extraordinar e un disc care cu siguranţă poate fi inclus într-un eventual top ten cu discuri rock made in Romania în 2013.

11 nov. 2013

Arcade Fire - Reflektor

Arcade Fire - Reflektor
Spre deosebire de o bună parte a albumelor scose în zilele noastre, după audiţia Reflektor-ului, rămâi cu o impresie bine conturată. E exact sentimentul acela pe care îl ai după ce termini de citit o carte, pe care o pui deoparte pentru a o citi mai târziu. Cel de-al patrulea album discografic al canadienilor consideraţi de mulţi critici drept una din cele mai mari trupe ale lumii are destule motive pentru a primi o sumedenie de „magna cum laude“. Însă, are şi un minus. E sentimentul ăla de mega - grandoare pe care îl întâlneşti pe alocuri şi la Muse sau alte trupe „din liga mare“. În timp ce asculţi piesele în subconştient ţi se impregnează un sentiment că oamenii ăştia „se dau prea mari“, mesajul lor fiind unul de genul „Vezi cât de meseriaşi şi complicaţi putem fi?“. Desigur, în 2013 orice „normal person“, ca să citez una din piesele acestui dublu - disc, ştie că alături de compoziţii, orice disc are nevoie de vâlvă. Care în zilele noastre se creează cu campanii deştepte de marketing, menite să inducă starea de „aşteptare“ a consumatorului. Discul ăsta nu face excepţie de la regulă. Printre „brizbriz“-urile care au reuşit să creeze un interes deosebit pentru Reflektor s-a numărat apariţia lui David Bowie într-una din melodii. Sau faptul că discul a putut fi ascultat la stream „colorat“ cu secvenţe din Black Orfeus, filmul lui Marcel Camus, care alături de filozoful danez Søren Kierkegaard şi muzica din Haiti au constituit surse de inspiraţie. Printre altele, mai e şi fantasticul videoclip regizat de Anton Corbijn, un nume cât se poate de respectat printre fanii Depeche Mode sau Joy Division. Exemplele ar putea continua, dar ideea e: Reflektor este cumva albumul anului? Greu de spus, deşi materialul ăsta merită cuvinte de laudă cu nemiluita.

Făcând abstracţie de muzică, canadienii ne servesc nişte texte din categoria aia care nu-ţi insultă IQ-ul. De mare efect este You Already Know, care începe cu un speech al vedetei de televiziune britanice Jonathan Ross sau simpaticul "Do you like rock and roll music? ‘Cause I don’t Know if I do“, care se face auzit în debutul piesei Normal Person. Şi tot aici, Arcade Fire punctează: „If that's what's normal now/I don't want to know“. Desigur, principala atracţie a Reflektor-ului este muzica. Care în acest caz are parte de idei interesante şi instrumentaţii deosebit de ingenioase, acestea din urmă datorându-se în mare parte lui James Murphy, „creierul“ LCD Soundsystem, care şi-a pus amprenta pe Reflektor în calitate de co – producător muzical. Printre cele 13 piese incluse pe cele două discuri se regăsesc de toate pentru toţi: bucăţele a la Rolling Stones, riff-uri din epoca White Stripes, coruri copiate parcă din Queen, porţiuni de Talking Heads şi nu în ultimul rând nebunii electronice, acest ultim amănunt fiind unul care adaugă multe plusuri acestei creaţii. Flashbulb eyes e unul din momentele atipice de aici, fiind un soi de reggae amestecat cu ritmurile ascultate de planete îndepărtate. Nu e deloc de mirare existenţa acestui moment, căci cuplul Win Butler şi Régine Chassagne au făcut o excursie de documentare pentru acest disc tocmai în Haiti. Pe parcursul piesei We exist, ai impresia că tocmai te-ai teleportat undeva în trecut, unde funk-ul era „în cărţi“. O adevărată nebunie în sensul cel mai frumos al cuvântului este “Here Comes the Night Time”, în care se exploatează aceeaşi temă din Haiti şi-n care desele schimbări de ritm creează o originalitate aparte. “You Already Know” şi “Joan of Arc” abordează nişte sound-uri rock extrase parcă din anii 80 îmbunătăţite însă prin artificiile extrem de reuşite create de James Murphy. „Afterlife“ are acel sing – a – long specific şi celor de la Coldplay iar „Porno“, dincolo de numele ei neinspirat e un alt moment care pur şi simplu străluceşte. Involuntar, titlul acestei piese m-a dus cu gândul către scena rock alternative din ţărişoara noastră şi la piesa cu acelaşi nume a celor de la Toulouse Lautrec. Evident, e o distanţă mare între Arcade Fire şi orice produs muzical din România, dar asta e cu totul altă poveste. Revenind la story-ul nostru, judecând strict după acordurile a la Bowie, new-wave, post-punk şi arena rock ce degajă acest Reflektor, ai putea fi tentat să spui că materialul ăsta e ancorat în trecut. Nimic mai flas, căci modalitatea în care sunt combinate aceste ingrediente e una cât se poate de ingenioasă. N-am amintit nimic de superba “It's Never Over (Oh Orpheus)” sau de ingenioasa parte a doua a „Here comes the night time“, dar cred că am descris pe scurt de ce acest album e aproape pefect. Ca o scurtă recapitulare, combinaţia maestrului Murphy cu Arcade Fire dă naştere unui disc spectaculos, colorat cu efecte electronice imprevizibile şi plin de şarm. E aproape perfect, minusul fiind acea grandoare.

29 oct. 2012

Lescop - Lescop

Recenzie album Lescop
Ca mass – media are nevoie intotdeauna de etichete noi nu mai e o noutate. Dar atunci cand in prezentarea unui artist citesti negru pe alb ca scopul acestuia este acela de a creea „muzica bipolara“, parca e prea de tot. „Suntem interesati in contradictii muzicale, credem ca aici apare magia, vrem sa amestecam muzica populara franceza cu punk-ul si luptam impotriva plictiselii din muzica de azi“, se spune in comunicatul de presa al acestui disc, care a iesit la Noir Pop. Un nume cu grija ales, caci dincolo de faptul ca acest „pop negru“ pus la cale de un tip care odionoara isi facea veacul intr-o trupa punk numita Asyl nu e tocmai atat de revolutionar cum are spune unii, fara indoiala cele 11 piese care s-au strecurat pe albumul lui de debut iti dau impresia ca ai de-a face cu un produs bine definit si slefuit. Cat o sa schimbe chestia asta muzica franceza, ramane de vazut totusi...

23 oct. 2012

The Pixels - TKOVCTRL

The Pixels TKOVCTRL
Excursia sonora in lumea celor de la Pixels incepe cu un intro in care esti sfatuit sa o iei pas cu pas. Primul e unul in care esti atentionat ca ai trei fire, urmatorul e unul in care undeva din neantul dementei spatiale apare un „eleven digit code“, iar la step-ul cu numarul trei esti atentionat sa asculti cu mare bagare de seama orice „acoustic disturbance“. Si dupa atata intro, oamenii dau startul. Carevasazica, Proceed. ACDELCTR e burdusita cu scratch-uri extrem de inspirate. Plus un debit verbal asijderea, un flow care te cucereste, chiar daca la capitolul mixaj and mastering lucrurile nu-s chiar roz. Din pacate, observatia anterioara e valabila pentru intreg tripul sonor al celor de la Pixels. Lasand la o parte micile inadvertente tehnice, sagalnicul sound de orga omniprezent in piesa care da titlul celui de-al doilea album al trupei, TKOVCTRL, coloreaza cat se poate de exact noul trip al muzicienilor. Incepand de anul acesta, alaturi de mai vechiul Catalin Rulea in peisajul Pixels au aparut Andreas Aron (voce & bass) si Tudor Popescu (tobe).

9 mai 2012

Death Grips - The Money Store

Cronica disc Death Grips
Daca industria advertising-ului n-ar fi demonetizat termenul, as fi fost tentat sa etichetez acest album drept unul revolutionar. Oricum, in cazul in care n-ai auzit de Death Grips si implicit de mixtape-ul lor de debut Exmilitary, aparut undeva pe parcursul anului trecut, te sfatuiesc ca inainte de orice sa arunci o privire asupra unuia din cele mai dilii videoclipuri ale lui 2011 extras din acesta: Guillotine (It goes Yah). Am simtit nevoia acestei introduceri destul de stufoase, fiindca Death Grips nu e defel „the usual stuff”. Dupa o asemenea auditie realizezi si mai mult ca marea majoritate a muzicii scoasa in zilele noastre merge pe carari batatorite, iar anti – establishment – ul propagat cu atata tarie in vremurile mai vechi prinde un nou contur. Materialul acesta are un profund aer „anti” de la prima secunda a lui si pana la final.

7 mai 2012

Jack White - Blunderbuss

Album Jack White
Parafrazand seria de compilatii Now! That’s what I Called Music, n-am cum sa-mi incep aceasta cronicuta decat cu banala dar cat se poate de adevarata constatare visavis de debutul solo a lui Jack White care suna „asta e ceea ce numesc eu muzica“. Recunosc, eram gata – gata sa ma lafai in lamentari visavis de decaderea topurilor US si UK din zilele noastre, dar fiindca omul acesta a reusit cu Blunderbuss „dubla“ (direct pe prima pozitie in cele mai valabile chart-uri din lume) voi lasa aceasta dizertatie pentru alta data. Demult n-am mai dat peste un disc atat de variat stilistic, peste un material discografic care „te prinde“ chiar si daca n-ai auzit in viata ta de Seven Nation Army, The Raconteurs sau Dead Weather. Cele 13 piese incluse aici sunt demential de bine croite si reusesc sa creeze o balanta ideala intre „music for the masses“ (citeste compozitii simplute, cu iz de slagar, create special pentru urechile obisnuite cu „bubble – gum“) si „music pour le connaiseurs“ (citeste compozitii fabricate pentru urechile nealterate de gunoiul sonor cotidian).

2 apr. 2012

Lights Out! - Patience

Recenzie disc Patience
Pe clujenii de la Lights Out! am avut ocazia sa-i prind live cu ocazia primului lor concert de sine – statator in afara orasului lor „de bastina“ -  adica in Timisoara my beloved city - ocazie cu care trupa care are in componenta doua prezente feminine a luat multa lume prin surprindere, printr-un sound fresh pentru piata romaneasca reusind sa bifeze un concert mai mult decat onorabil. Spre deosebire de marea majoritate a trupelor din valul „alternative“ autohton, muzicienii merg pe un drum care ocoleste cu buna stiinta mult folosita carare a sound-ului „indie a la anii 90“ osciland la fix intre chestii mai experimentale si „music for the masses“. Pe langa piesele proprii, „copiii“ –muzicienii fiind toti liceeni -   au atacat la acel concert cu mult curaj si piese din repertoriul unor Florence & The Machine, MGMT, Blur, Kings of Leon, Norah Jones sau Noisettes , executate cat se poate de impecabil.

5 nov. 2011

Toulouse Lautrec - Heroes

A fost odata ca niciodata acel ceva care a fost etichetat drept „alternative“. Pe certificatul de nastere era scris „anii 80“, dar a ajuns la maturitate un deceniu mai tarziu. In diverse forme, fie ca a fost etichetat ca grunge, brit pop sau indie. Mastodontul cu pricina continua sa existe si-n zilele noastre prin incarnari de genul Kings of Leon sau Muse iar printre alte 8965 de nume din acest curent i-am putea aminti aici si pe The Strokes, Blur, Radiohead sau The Smiths. Nebunia asta care include portiuni egale de noise si refrene usor cantabile dupa sapte beri la un festival open – air a cam lipsit la vremea respectiva din peisajul autohton. Dar, recuperam. Cu un val in care Tolouse Lautrec isi gaseste un loc bine stabilit. Desigur, carcotasii ar putea comenta ca acest „alternative cu orice pret“ a capatat fatete noi p-afara iar ceea ce se incearca in spatiul nostru autohton e nitel outdated.

31 oct. 2011

The Lords of Altamont - Midnight to 666

Dupa cele 265 de discuri ascultate si etichetate cu label-ul „amestec de stiluri“ anul asta, a fost o adevarata usurare sa dau peste americanii astia din Los Angeles, care-si spun The Lords of Altamont. E drept, si coperta te duce deja cu gandul la ceva, dar dupa primele cinci secunde ale piesei de deschidere rasufli usurat si exclami: yes, yes, asta e goold old punk garage rock. Nu atatea brizbriz-uri, nu atatea interviuri in care oamenii spun “noi nu ne putem eticheta muzica“, nu ghiveci, nu nimic: punk - rock galagios, simplu, direct, straight in your face.  Desigur, e fain sa mai asculti din cand in cand si chestiile atat de twisted din zilele noastre, dar parca din cand in cand e si mai fain sa iei o pauza si sa te intorci la radacini. F.F.T.S. e primul track si care totodata te avertizeaza ca daca nu esti prea prieten cu sound-urile MC5 sau excluzi din start chitarile zgomotoase, n-ai ce cauta in povestea americanilor astia. Care, by the way au debutat prin 2004 cu un disc care poarta neverosimilul titlu de Hell With the Lords on Sympathy For The Record Industry.

24 oct. 2011

Luna Amara - Pietre in alb

In caz ca locuiesti undeva in Idaho sau citesti acest blog cu unealta de traducere, exista posibilitatea sa nu fi auzit inca de clujenii de la Luna Amara. Trupa infiintata prin 1999 si care ne-a reprezentat tara printre altele si la celebrul Sziget de la Budapesta a aruncat pe piata cel de-al patrulea album care poarta numele de Pietre in alb, care insumeaza 13 piese. Nu e deloc o cifra cu ghinion, desi baietii au cam avut parte de asa ceva chiar acum doua zile cand au concertat la Timisoara pentru promotionul discului. Unul din elementele care fac ca acest album sa se ridice la nivelul asteptarilor este cooptarea britanicului Adam Whittaker pentru mixajul acestuia. Pe domnul acesta ar trebui sa-l stiti si pentru ca a facut aceeasi treaba buna cu noul Grimus, iar faptul ca nea Adam s-a stabilit nu demult la Cluj este un lucru cat se poate de benefic pentru muzica romaneasca in general.

13 oct. 2011

Grimus - Egretta

E greu sa „explodezi“ cu un album de debut care sa faca valuri, dar adevarata provocare e discul cu numarul doi. Acela care trebuie sa te „cimenteze“ oarecum in mainstream, care sa multumeasca pe deplin si cohorta de fani care uraste din tot sufletul acest termen dar si publicul „larg“ care nu gusta prea temeinic notiunea de „underground“. Sindormul acesta de „second album“ e unul cat se poate de dificil, mai tineti minte ce au patit The Strokes cu al lor Room on Fire? Evident au fost si cazuri fericite, de genul Nirvana, Oasis sau Public Enemy, dar ideea e ca nu-I tocmai usor sa arunci pe piata discul cu numarul doi din istoria oricarei trupe. Clujenii de la Grimus au rupt gura targului cu Panikon. Alo, vorbeam de targusorul numit Romania, unde au castigat  concursul Battle of the Bands, iar discul amintit a primit recenzii giga – favorabile inclusiv un onorant “album al anului“ din partea celor de la Muzicisifaze.