Se afișează postările cu eticheta Electronic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Electronic. Afișați toate postările

31 dec. 2021

Cele mai mișto albume ale anului 2021

 


Mocky – Overtones For The Omniverse

Ce poate ieși atunci când un producător canadian adună o orchestră de 16 persoane și înregistrează un album în numai 36 de ore? Ceva mișto, care merită ascultări succesive…




Nils Frahm - Old Friends New Friends

Un an nebun merită să fie încheiat într-un calm desăvârșit. Asta promite dubul album al maestrului Nils, care e de mare finețe. Un unguent de suflet pentru niște vremuri bizare…


Jana Rush – Painful enlightment

Dacă știți ce e footwork, atunci v-ați prins că albumul ăsta apărut la Planet MU vine din Chicago. Dincolo de etichete, p-aici sălășluiesc în pace un amalgam de genuri care par a nu avea nimic în comun. 




Jazzbois - Jazzbois Goes Blunt II

Un disc din țara vecină, unde niște băieți maghiari navighează în apele instrumentale ale jazz-ului din care nu lipsesc evident nici alte stiluri mai mult mai mai puțin trendy.


Floating Points, Pharoah Sanders & The London Symphony Orchestra – Promises

Categoric intră la categoria ciudățeniile anului. Nu e un album ușor de digerat, la prima ascultare nu m-a surprins nimic. Dar, dacă ai tăria de a-l asculta ș-a doua oară...descoperi niște comori. 




Viagra Boys – Wellfare Jazz

Cel de-al doilea album al trupei suedeze de post punk are toate ingredientele pentru o audiție cu urechile ciulite...



Pauline Anna Strom - Angel Tears in Sunlight

Pentru că discul ăsta e altceva. Autoarea albumului a murit la sfârșitul anului trecut, la vârsta de 74 de ani și a cochetat cu chestii electronice de pe vremea Kraftwerk-ului. Un soi de Vangelis, Enya și Aphex Twin amestecat în doze optime. 


Torres – Thirstier


Dacă cineva te pune să descrii ce înseamnă alternativ rock în 2021, discul ăsta e definiția perfectă. 




Vitalic- Dissidaence Ep. 1

Pascal Arbez-Nicolas are toate motivele să fie în oricare clasament de final de an cu al său album. Pentru că francezii sună întotdeauna într-un mare fel, în aproape orice stil muzical. 


Sons of Kemet - Black To The Future

Nu e coloana sonoră a filmelor Back to future, dar e un material discografic care-ți încântă urechile într-un mod cât se poate de lovely...




Thy Catafalque: Vadak

Ce se întâmplă când amesteci trash, progressive rock, muzică populară maghiară, sintetizatoare și fusion jazz? Albumul ăsta e the answer....


Sophia Kennedy – Monsters

Din nou un album din categoria acelora în care genurile muzicale se topesc pe măsură ce asculți piesele. Un talmeș - balmeș de bun simț între electronica experimentală și balade acapella.  




Makthaverskan - För Allting

E clar după nume că piesele astea vin din zona rece. Un soi de shoegaze,  cu tentă nordică. Post – punk cu iz de The Cure plus alternative rock de anii 90, și alte bunătățuri frumos ambalate. 


Illuminati Hottie - Let Me Do One More

Indie – punk și tot ce există mai bun pe felia asta alături de Sarah Tudzin, o fată care vine tocmai din Los Angeles. Și totuși nu sună deloc made in US....




TEKE::TEKE: Shirushi

Trupa asta a luat naștere ca un tribut band pentru Takeshi Terauchi (o legendă a muzicii surf și garage din Japonia), iar discul ăsta are toate motivele să te facă să bei bere de unul singur în fața oglinzii. În timp ce cânți niște chestii psihadelice, normal! 


Nubia Garcia - Source ⧺ We Move


Niște jazz așezat cu bun gust pe niște beat-uri electronice din categoria celor cu bun gust, n-are cum să strice urechilor, nu-i așa?




Sleaford Mods – Spare Ribs


Fiindcă băieții ăștia n-au cum să te lase indiferent. Love it or hate it, dar muzichia lor e valabilă. Și cover-ul lor după Yazoo, e mai mult decât valabil...


Badbadnotgood – Talk Memory

Cu cinci ani în urmă băieții ăștia canadieni au concertat la Timișoara la festivalul Jazz TM. Între timp au scos cel de-al 5-lea material discografic care e jazz fusion psychedelic și multe alte ingrediente de bun augur. 




L'Rain - Fatigue

Oare există experiemntal pop? Dap, ăsta e. Sunete americane încătușate într-o energie greu de descris. 




Mouse on Mars - AAI


Definiția exactă a noțiunii de futuristic. Via Berlin….



Polo & Pan – Cyclorama

Tropical house de calitate, nu ceea ce ni se servește sub această etichetă de radiourile comerciale din întreaga lume. 


Robert Plant and Alison Krauss - Raise The Roof

O posibilă continuare a albumului „Raising Sand” , cu americana care dă pe afară, captivant prin delicatețea pieselor.



Idles - Crawler

Hardcore și psycho – punk într-o realizare care n-are cum să lipsească din discografiile amatorilor de asemenea chestii. 



Loraine James – Reflection

Oricât aș reflecta, nu-mi vine nicio etichetă cu care să descriu acest album. Deci…e IDM. Gustos. 






Mdou Moctar - Afrique Victime

După cum îi spune și titlul albumul ăsta e din continentul care ne surprinde adeseori cu niște bunătățuri de neegalat. 



Nala Sinephro - Space 1.8

Cosmic jazz de 45 de minute musai de ascultat cu perdelele trase și telefonul mobil oprit. La boxe vintage, dacă se poate…..


Dave Gahan &  Soulsavers –Imposter

Nu mă omor eu după albumele cu cover-uri și nici Depeche Mode nu mai e atât de fantastic cum era odată. Și totuși felul în care sună albumul acesta e….de bun augur.  




Koreless – Agor

În 2021 e desuet să spui despre un album că e electronic. Carevasăzică aș îndrăzni să-l cataloghez progressive electronic. Dincolo de asta, e ca o limonadă de mentă în miez de vară, refreshing….





Feu! Chatterton - Palais d'argile

Mais oui, Franța are o bogată istorie atunci când vine vorba de combinația între rock și electronic. Tres bien!




Parquet Courts - Sympathy for Life

Post – punk în straie de  old school . Egal calitate!



Gaspard Augé - Escapades

Din sertarul Justice chestia asta e un electro disco din anii 70 retușat cu niște armonii moderne. 




Altin Gün - Yol

 

Fiindcă o porție de psycho turcesc prinde bine în orice vremuri. Oamenii ăștia vin din Amsterdam și amestecă într-un soi de nota zece crâmpeue de folk rock cu bucăți de disco de anii 80 într-un talmeș balmeș pur și simplu delicios. 


ACTORS Acts of Worship


Cel de-al doilea album al trupei candiene care reușește să aducă sound-ul celor de la The Cure în zilele noastre are toate motivele pentru o audiție propice...




Nuovo Testamento - New Earth


O ciorbă interesantă de dark disco....Pentru că Los Angeles și Italia întotdeauna fac casă bună atunci câd vine vorba de muzică



2 apr. 2019

Snapped Ankles - Stunning Luxury




Un soi de Șuie Paparude amestecat cu Joy Division și nebunia celor de la The KLF. Cam asta te așteaptă în momentul în care îți faci timp să asculți în liniște cele zece piese incluse pe albumul „Stunning Luxury“ al britanicilor care alcătuiesc trupa Snappes Ankles. Nu te încumeta să faci asta dacă nu ești pus pe descoperiri noi. S-ar putea să te frigi. Și asta pentru că nu e defel genul acela de piese care rulează în background în timp ce te îndeletnicești cu trimiterea unui email oficial și nici genu ăla de muzică de lift care te ajută să îți omori timpul pe la birou așteptând ora când ești gata s-o zbughești spre casă. E nebunie combinată cu paranoia, e flux și reflux în același val, e giga - mișto. 

Lucrurile debutează cât se poate de confuz căci ‘Pestisound (Moving Out)’ este tipul ăla de piesă care te face să te întrebi cât se poate de serios, „dar ce am ascultat eu p-acilea“?. Probabil că intenționat, cei de la Snapped Ankles au introdus un start cât se poate de fals, „bucata“ cu pricina părând a fi mai degrabă un jam – sesion executat de o formație a cărei componenți tocmai au îngurgitat o porție subsatnțială de alcool sau alte substanțe menite să trezească euforia. Din fericire, materialul se schimbă radical odată cu „Tailpipe“, care te parașutează în mijlocul unei păduri canadiene în care cineva tocmai a aruncat o sumedenie de sintetizatoare provenite de la o fabrică de instrumente muzicale. Stilistic, oamenii ăștia te surprind cu ceva greu de definit, aflat la răscrucea dintre legendarii Can și nu mai puțin faimoșii Utah Saints, nebunia“ degajată de chestiunea asta fiind greu cuantificabilă.  Iar dacă ai cumva curizoitatea să vezi cum sună piesa asta interpretată live....fii pregătit...vei vedea că Snapped Ankles nu-s tocmai la locul lor atunci când vine vorba de performance-uri. 

Urmează o altă doză de exhibiționism audio, căci Letter From Hampi Mountain „curge“ în cele 4 minuțele ale ei cât se poate de ciudat amestecând sound-uri orientale cu atitudini post – punk a la B 52s. Pe „Rechargeble“ oamenii experimentează alte năzbătii cât se poate de reușite și dau impresia că tocmai au reușit combinația perfectă între Cabaret Voltaire și LCD Soundsystem, la care au adăugat arome serioase de krautrock. „Delivery Van“ pare a fi un jam – session needitat niciodată din repertoriul celor de la Blondie, iar când asculți Three Steps of Development ai impresia că tocmai ai ascultat deodată Mr. Oizo și Joy Division. Cele cinci minute care se regăsesc în „Skirmish In The Suburbs “ au darul de a trece registrul sonor din nou mai mult către „underground“, iar „Dial The Rings On A Tree“ pare a fi scrisă special pentru coloana sonoră a unui film SF din anii 70. Penultima piesă „Drink and Glide“ este un alt moment puternic al acestui disc, care demonstrează că indivizii aceștisa știu să compună și melodii ceva mai comerciale. Era și clar că după un start fals discul se va termina în aceeași notă de suspans, iar „Dream And Formaldehyde“ are toate atu-urile pentru a fi declarată una din cele mai ciudate compoziții de aici. Și asta pentru că sound-urile de The Doors combinate cu aromele de Vangelis reușesc să surprindă într-un mod cât se poate de plăcut orice ureche sensibilă la experimente.

Snapped Ankles reușește să impresioneze cu un album în care amestecă la marea artă genuri muzicale considerate de mulți incompatibile. Și pentru asta merită admirație. În plus, oamenii ne aduc aminte că indiferent de Brexit, United Kingdom a fost și este țara în care muzica are alte valențe.. De neratat pentru cei deschiși la minte, de ocolit pentru urechile care încă mai cred că amestecul de genuri muzicale este bullshit. 

19 mar. 2018

Nils Frahm - All Melody


E greu să aplici o etichetă noului album semnat Nils Frahm. La o ascultare simplă ai fi tentat să afirmi că cele 12 piese din All Melody se înscriu în aria muzicii clasice. La o privire şi mai atentă toată chestia asta ar putea intra lejer şi în cutiuţa numită „ambiental“. Iar dacă asculţi suficient de mult încât să „prinzi“ toate subtilităţile mai mai că îţi vine să consideri că discul ăsta are şi-un feeling de techno în el. Adevărul e undeva la mijloc, căci All Melody e câte puţin din fiecare. Nici nu e de mirare, căci Nils Frahm nu e un tip câtuşi de puţin convenţional: a pus la cale această excursie sonoră într-un studio amenajat în celebrul Funkhaus din Berlin, clădirea – simbol din fosta Republică Democrată Germană.

E foarte greu să alegi piesele de rezistenţă din acest disc. Şi asta pentru că track-urile curg cât se poate de natural atunci când le asculţi cu atenţie. Nu e un album pe care să-l asculţi în maşină la un drum lung sau în fotoliul din dormitor butonând televizorul. All Melody e musai de ascultat în tihnă, fără factori perturbatori externi. În acest fel s-ar putea să descoperi îmbinări senzaţionale între sound-uri melancolice şi electronice, cum ar fi cele care colorează atât de izbutit piesa care dă titlul albumului. Există posibilitatea să descoperi şi răsturnări de ritmuri spectaculoase din Sunson sau minunatele trompete jazzy din Human Range. Sau momentele ambientale amestecate cu beat-uri acide de pus în ramă din piesa “#2”. Ca să nu amintesc de My friend the forest, care are o magie aparte. La fel ca şi tot discul ăsta.

Nils Frahm a scos un disc care emană o abordare unică şi care ne prezintă un artist aflat undeva între muzica clasică şi cea electronică. La fel ca şi Philip Glass sau Karlheinz Stockhausen, omul acesta umple golurile între două genuri muzicale total diferite, iar magia pieselor izvoreşte pur şi simplu din abilitatea de a combina sunete de avangardă cu aranjamente muzicale populare. 



31 oct. 2016

Nicolas Jaar - Sirens

                                                

Chiar dacă în vremurile noastre tot mai puţini artişti pun preţ pe coperţile discurilor (mai ales în muzica electronică), Nicolaas Jaar nu face parte din această categorie. Dealfel, tânărul american cu origini din Chile este foarte greu de categorisit. Deşi se inspiră cât se poate de sănătos din house şi techno, piesele lui au parte de sound-uri misterioase, loop-uri de chitară, pian şi multe alte asemenea bunătăţuri sonore care fac ca muzica lui să fie „ambalată“ undeva la capitolul muzică experimentală. După un prim album cât se poate de bine primit în întreaga lume şi câteva colaborări cu chitaristul Dave Harrington în proiectul Darkside, Jaar a revenit cu Sirens, un disc la fel de misterios ca debutul său, dar care oferă o paletă cât se poate de largă de emoţii pozitive oricărui meloman open – minded. Revenind la coperta acestui album, “YA DIJIMOS NO PERO EL SI ESTA EN TODO” se traduce prin „Am spus deja nu, dar da-ul e în toate“, o referire la activiştii din Chile  şi referendumurile dictatorului  Augusto Pinochet.
Albumul porneşte la drum foarte întortocheat cu o piesă care-ţi zice „Killing Time“ şi care nu oferă mai nimic preţ de 120 de secunde. Melodia prinde viaţă cu sample-uri inedite, sound-uri ambientale şi sunete de pian deosebite şi devine undeva pe la mijlocul ei o baladă superbă, care etalează şi un mesaj. Şi asta pentru că versurile “I think we’re out of time/Said the officer to the kid/Ahmed was almost 15 and handcuffed,”, reprezintă o referire la incidentul de anul trecut din America, unde un băiat de 14 ani a fost arestat pentru că a dus la școală un ceas, pe care îl realizase de unul singur acasă, pentru a i-l arăta unui profesor. Lucrurile devin foarte interesante în piesa "The Governor" care amestecă într-un mod ingenios tobe distorsionate cu sound-uri naturale de pian, iar „Leaves“ e o piesă ambientală care are darul de a-ţi aduce cele mai frumoase sentimente în suflet. Pentru amatorii de „hituri“ există aici piesa "No,", în care Jaar cântă în spaniolă şi care este brăzdată de câteva efecte sonore care merită să fie ascultate la căşti, pentru o savoare completă. Total ieşită din contextul acestui album este "Three Sides of Nazareth", un electro – punk care aduce pe alocuri a Suicide, iar „History Lesson“ alunecă în zona romantică a muzicii electronice.

Cu acest al doilea album solo, Nicolas Jar demonstrează că muzica electronică din zilele noastre poate oferi surprize cât se poate de plăcute oricărui meloman, iar uşurinţa cu care amestecă diverse stiluri fac din acest tânăr în vârstă de doar 26 de ani un nume de referinţă.



20 oct. 2016

Acid Arab - Musique de France

                                          


Fiindcă trăim în nişte vremuri numite mai mult sau mai puţin şugubăţ „polittically correct“, atunci când în mass – media apare cuvântul „arab“, lucrurile tind să devină extrem de sensibile. Şi-n lumea muzicală, unde unul din exemplele cele mai elocvente a fost cel creat de primul single al grupului The Cure. Numit „Killing an arab“ şi inspirat dintr-un roman al lui Albert Camus, single-ul a avut parte de reacţii cât se poate de controversate, care au dus până acolo încât în unele concerte ale trupei, piesa să fie cântată cu titlul „Kissing an arab“.

Conform descrierii proprii, Acid Arab este un duet din Paris al cărui ţel este să amestece tot felul de muzici est – europene (din Nordul Africii, Liban, Egip, Turcia sau Mumbai) cu sunete elctronice, de la acid house la techno. De-a lungul vremurilor, nu puţini au fost care au pornit pe aceeaşi abordare şi în multe cazuri, rezultatele au fost mai mult sau mai puţin dubioase. Spre deosebire de multe abordări ale acestei „felii“ francezii care-şi spun Acid Arab reuşeşsc să iasă-n evidenţă cu abordări „fresh“ şi artificii sonore electronice izbutite presărate în momentele „cheie“. Multe din albumele astea care amestecă electronica cu muzica africană sunt „nebalansate“. Fie au prea multe efecte electronice, fie abundă în tradiţionalisme. Acid Arab reuşesc să păstreze balanţa exact la mijloc, astfel încât cele zece piese incluse aici sunt un real deliciu sonor atât pentru cei îndrăgostiţi de word – music cât şi pentru cei acaparaţi de acid şi techno. Este un album „sălbatic“, dacă e să ne luăm după recenzia făcută de revista britanică Mixmag, dar cât se poate de interesant, dacă e să îl raportăm la ceea ce se ascultă în zilele noastre.


Desigur, unul din motivele pentru care acest album sună cât se poate de „corect“ este  faptul că la realizarea acestuia au contribuit o armată de artişti, cunoscuţi în lumea arabă. Printre care se numără  Kenzi Bourras,  Rizan Said, Cem Yıldız, A-WA şi alţii. Drept urmare, track-urile abundă în diversitate muzicală. Printre momentele de glorie ale discului se numără “Buzq Blues” (un mix demenţial de electronice cu groove-uri nord africane), „Le Disco“ sau “La Hafla“. Din fericire, discul nu este un mix de vest şi est ci cuprinde o gamă largă de crâmpeie din multe stiluri muzicale, în care putem aminti disco, rock, electro (de partea vestică) şi world – music din mai multe părţi ale Globului. În secolul nostru divizat în principal între est şi vest, albumul acesta creează o punte de legătură între cele două civilizaţii şi reuşeşte să înlăture declaraţiile politice, scoţând la suprafaţă magia muzicii. Din orice colţ geografic ar proveni ea.


14 sept. 2016

Mungolian Jetsound - A City So Convenient


                                         

Indubitabil, în materie de muzică electronică, oferta este cât se poate de generoasă. Într-atât de bogată, încât este tot mai greu să „cerni“ chestiile faine de refulările unor indivizi care-şi spun of-ul cu ajutorul nenumăratelor softuri menite să compui vreun track în zilele noastre. Drept urmare, numărul producţiilor dubioase creşte nepermis de mult, iar „filtrul“ fiecăruia este tot mai greu de setat. Desigur, un bun punct de plecare este casa de discuri sub umbrela căreia apare câte ceva. Iar atunci când este vorba de Smalltown Supersound, poţi băga mâna-n foc că produsul pe care îl pun pe tapet este unul valabil. Nu doar pentru că aici au văzut lumina zilei producţiile celor trei sfinţi ai muzicii space – disco (Lindstrom, Prins Thomas şi Todd Terje), dar mai ales pentru că discurile de aici au substanţă. Şi fiindcă am ajuns la capitolul descoperiri noi, astăzi e timpul pentru Mungolian Jetset. Wikipedia ne spune că trupa asta e formată din Pal "Strangefruit" Nyhus şi Knut Sævik. Deşi nu am auzit cele patru albume discografice scoase până în prezent de maeştrii ăştia ai Norvegiei, am dat peste cel mai recent E.P. al lor care conţine patru piese. Una şi una. Feeria disco debutează cu "Quintessential Trips To Bergen.", un track mega – funky cu arome de disco care poate fi ascultat la maxim în timp ce stai la nenumăratele semafoare plantate mai nou în mijlocul Timişoarei. Sau poate fi soundtrack-ul ideal în căşti în timpul unei călătorii cu CFR-ul nostru de toate zilele. „A City So Convenient“ – care dă titlul acestui E.P. – oferă o paletă stilistică impresionantă, iar „San Frisco Speedhall" navighează în jurul unui space – disco de nota zece îmbibat exact cât trebuie şi cu accente techno. În ceea ce priveşte ultima piesă a acestui E.P. „San Disco Speedhall", cuvintele nu-şi prea au rostul, melodia reuşind să-ţi însesnineze ziua cu groove-urile ei prietenoase. Deşi motto-ul acestei ultime piese ar putea fi „keep it simple“, melodia cucereşte din prima şi te face să te încarci cu emoţii pozitive. Exact ceea ce ne dorim de la muzică, dealtfel. Sunt sigur că unii vor strâmba din nas şi vor comenta că acordurile astea sunt prea simpliste pentru urechile lor sofisticate. Nu mă încumet să contrazic această percepţie, dar pot pune pariu că sound-ul ăsta te încarcă cu good vibration. Şi oleacă de sweet sensation, vorba unui cântec al celor de la Marky Mark. Drept pentru care, vă sfătuiesc să ascultaţi piesele astea cu volumul pornit bine. Merită!


3 mai 2016

Otherside - Neverending


                                          


Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat. 

27 apr. 2016

Ceu - Tropix

                                             
Cel de-al patrulea material discografic al cântăreţei braziliene Ceu face parte din discurile acelea „nebunatice“, în care influenţele tradiţionale se împletesc cât se poate de fericit cu armoniile unor stiluri muzicale cât se poate de moderne din gama trip – hop, reggae sau chiar „electronice“. Fără îndoială,  „ghiveciul“ acesta între tradiţional şi modern se regăseşte în destul de multe cazuri în zilele noastre, dar şarmul combinaţiei de faţă este asigurat de echipa de producători (printre care se numără şi clăparul Hervé Salters, cunoscut ca şi General Elektriks) şi de vocea inconfundabilă a artistei. 

Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".

Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare. 


16 mar. 2016

Club Cheval - Discipline

                                                
Prima audiţie a albumului de debut al francezilor care-şi spun Club Cheval te lasă cu oarecare nelămuriri. Şi asta, pentru că, aparent, amestecul de voci folosite preponederent în R & B-ul tipic american cu ritmurile „merveilleux“ ale house-ului tipic franţuzesc creează un talmeş – balmeş. La prima audiţie, căci pentru cei care au răbdarea să deguste întreg meniul, se aleg cu o  „ciorbă“ cât se poate de gustoasă. Poate din cauza că majoritatea compoziţiilor incluse pe acest disc sunt adevărate explozii de energie. Sau poate că îmbinarea asta de stiluri muzicale „trendy“ este făcută cu mare băgare de seamă. Diversitatea stilistică nu ar trebui să mire pe nimeni, căci cei patru componenţi ai acestui echipaj care s-au cunoscut în oraşul lor natal Lille, au preferinţe muzicale „culese“ din genuri cât se poate de diferite. Sam Tiba, MYD, Canblaster şi Pantero666 contribuie fiecare în egală măsură la acest conglomerat muzical. Dincolo de piese, fiecare dintre ei are câte un interludiu care subliniază pe deplin personalitatea celor patru artişti. Un alt fapt demn de remarcat este acela că oamenii aceştia „respiră“ şi prin proiecte proprii şi de-a lungul ultimilor patru ani au colaborat printre altele şi cu Brodinsky. Şi nu în ultimul rând, un alt amănunt interesant este că vocea care se aude pe majoritatea pieselor îi aparţine unui muzician de studio pe numele lui Rudy, care a colaborat printre altele cu nume ca The Weeknd sau Jason Derulo.

Discul porneşte cu piesa intitulată „Debut“, care creionează misteriosul Univers sonor inventat de Club Cheval. Young Rich and Radical e primul moment de excepţie al albumului, în care sound-urile moderne se întrepătrund cât se poate de inspirat cu un cor de copii şi o voce trecută prin multe efecte, care conferă o autenticitate deosebită compoziţiei. Următoarea piesă, From The Basement To The Roof te duce în sfera adevăratului deep – house, unde beat-urile de sorginte britanică sunt amestecate ingenios cu influenţele franceze ale muzicii electronice.  Nothing Can Stop Us Now şi Legends sunt alte momente cât se poate de reuşite ale acestui material discografic, iar interludiile dintre piese conferă un aer cât se poate de „fresh“. Desigur, cireaşa de pe tort este „Discipline“, una din piesele care descrie pe deplin „ghiveciul“ stilistic. Chiar dacă conţine şi unele elemente mai puţin gustate de semnatarul acestor cronici – în speţă efectele de voce a la The Weknd – per ansamblu, muzica celor de la Club Cheval e ingenioasă. Spre deosebire de alte albume din zona electronică care încearcă să îmbine diverse subgenuri ale muzicii actuale, „Discipline“ reuşeşte să-ţi dea această impresie fără a se folosi de trucurile folosite din plin de producătorii din zona asta. „Discipline“ e muncă de echipă din start până la final şi emană un aer de originalitate demn de remarcat. Cu influenţe variate din zonele Daft Punk, Laurent Garnier, The Weeknd, Timbaland sau Justice, oamenii aceştia au pus la cale un album interesant. Dincolo de concepte sau experimente, Club Cheval are „acel ceva“ al lui care diferenţiază adevăratele talente de restul lumii. Sunt sigur că dacă se vor păstra în aceeaşi zonă, Club Cheval au şansa să devină un nume de referinţă pentru muzica electronică.  


3 mar. 2016

Essaie Pas - Demain Est Une Autre Nuit

                                         
Scena canadiană de muzică reflectă cât se poate de exact diversele influenţe care au cizelat naşterea acestei ţări. Alături de rădăcinile americane şi franceze, aici se regăsesc o sumedenie de alte „arome“, iar de-a lungul vremurilor acest fapt a fost demonstrat de o serie de nume care au devenit cunoscute worldwide, cum ar fi Guy Lombardo, Paul Anka, Neil Young, Rush, Celine Dion sau Michael Bubble. Dincolo de scena „mainstream“, Canada oferă o serie de delicatese sonore şi-n zone mai puţin vizibile la export, dar care alcătuiesc o scenă underground cât se poate de solidă. Alături de Austra sau Trust, scena „electro“ din această ţară e reprezentată şi de Essaie Pas, un nume relativ nou pentru melomanii europeni, dar care a editat în ultimii cinci ani câteva release-uri remarcabile. Marie Davidson şi Pierre Guerineau au debutat pentru DFA Records cu acest material discografic care nu trebuie să lipsească din colecţia niciunui meloman îndrăgostit de soundscape-uri post – industrial şi cold – synth – wave. Desigur, posibilele etichete care se pot lipi de acest produs sunt multiple. Aş putea spune că familia Essaie Pas (cei doi sunt căsătoriţi) compune o filă aparte în minimalismul muzicii electronice. Sau că unele piese amintesc de electro – disco sau de frumuseţea beat-urilor etalate printre alţii de Factory Floor. Frumuseţea pieselor este completată şi de armonii care amintesc pe alocuri de synth – pop –ul anilor 80, atât de bine creionat de Human League, de exemplu.

Discul acesta este unul remarcabil mai ales datorită faptului că încalcă cu bună ştiinţă graniţele stilistice ale muzicii. Are porţiuni de EBM, nebunii din epoca „early techno“, picături de post – industrial şi doze serioase de muzici de film specifice producţiilor „noir“. „Demain Est Une Autre Nuit“ deschide acest material cu o odisee spaţială care îţi aminteşte de filmele lui Stanley Kubrick sau Andrei Tarkovsky. Următorul moment al acestui disc “Depassee par le fantasme” continuă linia „rece“ a synth-urilor care îţi provoacă fiori, dar adevăratul moment de graţie în această primă parte a albumului este Retox, unde vocea solemnă a lui Pierre reuşeşte să creeze o atmosferă cât se poate de interesantă. Sound-ul este completat cu vocea solistei şi piesa „prinde“ încă de la prima audiţie. „Carcajou“ - prima piesă compusă de cei doi artişti - are un groove cât se poate de cosmic şi arome de Vangelis pe alocuri. Cu totul alte sound-uri apar în „Le Port du Masque Est de Rigueur“, un electro – pop hipnotizant. Diversitatea influenţelor este prezentă şi în Facing The Music, cea mai experimentală piesă a albumului, o combinaţie superbă între minimalismul celor de la D.A.F. şi experimentele celor de la LCD Soundsystem. Revenind la momentele niţel mai catchy, merită să amintim debordanta Lights Out, care te cucereşte din prima. Şi pentru că orice disc „misterios“ trebuie să beneficieze de un final aprte, piesa „La Chute“ are menirea să te teleporteze într-o cameră unde diapozitivele de pe ecran îţi creează un sentiment aparte. „Demain Est Une Autre Nuit“ este un disc de colecţie, care constituie un adevărat tiramisu pentru urechile celor care gustă synth-urile minimale. Singurul minus al acestui album este faptul că cele opt piese însumează numai 36 de minute de audiţie.


9 dec. 2015

Cobzality - Paparuda 2.0

Cronica album Cobzality
De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif. Cobzality este proiectul muzical fondat în 2012 de doi dintre foştii membri Sistem, Florin Romaşcu şi timişoreanul Robert Magheţi, cărora li s-a alăturat, ca solist vocal, Bianca Purcarea. Pentru realizarea discului, cei trei artişti au îmbinat instrumente tradiţionale precum cobza, caval, nai, fluiere şi taragot cu sound-uri moderne şi elemente ambientale.


Printre lucrurile care fac ca acest album să fie interesant este faptul că pe lângă piese arhicunoscute din folclor, există şi „bucăţi“ mai puţin „rulate“ (şi ştiute). Cum ar fi Mîndra de la Jiu, care e prezentă aici în două variante absolut memorabile. Desigur, dintr-un asemenea album nu avea cum să lipsească „De la căpâlna“, o melodie care a fost preluată de atâtea ori încât cred că nimeni nu mai ştie exact varianta originală. Printre altele piesa asta a fost inclusă ca sample de rapperul american Jay Z în piesa lui Murder To Excellence. Cobzality reuşeşte să îmbrace această compoziţie în straie cât se poate de inedite. O altă compoziţie care a fost adaptată în nşpe mii de variante este „Până cân nu te iubeam“. Una din variantele magice pe care mi-a fost dat să o aud la această piesă este aceea „furmizată“ de americanii de la Pink Martini, cu aportul solistei Storm Large. Revenind la Cobzality, îmi place faptul că oamenii aceştia acordă o importanţă deosebită atât filonului folcloric cât şi elementelor moderne. De fapt, acesta e şi unul din secretele pentru care Cobzality merită sincere felicitări: echilibrul perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism. Chiar şi „Aseară ţi-am luat“, o altă piesă arhicunoscută sună cât se poate de bine în versiunea lor, iar „Pamentu Caval“ este un alt exemplu de melodie care pur şi simplu îţi pică cu tronc de la prima audiţie graţie balansului perfect dintre orchestraţiile actuale şi porţiunile de instrumente tradiţionale atât de bine aşezate în compoziţie. Mi se pare surprinzător faptul că unele din melodiile cântate prin concerte în aceşti trei ani de Cobzality nu şi-au găsit loc pe acest album de debut.

Invariabil, vor exista voci care simt nevoia să explice diverse paralele între proiectul Cobzality şi Subcarpaţi. Există voci care chiar au sugerat un featuring între cele două proiecte. Din fericire – sau din păcate, după caz – colaborarea asta nu a avut încă loc. Deocamdată. Şi e mai bine aşa, căci Cobzality „umblă“ la folclorul românesc într-un mod mult mai natural şi subtil decât cei de la Subcarpaţi. E o abordare mai finuţă – dacă vreţi - fără prea multe E-uri şi ingrediente artificiale. Deşi e mult diferit faţă de „Cantofabule“ - le celor de la Phoenix, albumul ăsta merge pe o linie iniţiată de legendele rock-ului românesc, îmbrăcând versiunile originale ale pieselor într-un „dress – code“ de bun gust. Una peste alta, sfatul meu este să puneţi mâna pe acest album, fiindcă merită din plin. Faceţi-l cadou de sărbătorile de iarnă, fiindcă e mult mai mişto să asculţi varianta Căpâlna la gura sobei cu Cobzality, decât să rememorezi de mii de ori acelaşi Last Christmas sau tonele de „White Christmas“ care apar în fiecare an în preajma sărbătorilor de iarnă pe diverse compilaţii. Cobzality au reuşit să pătrundă cu acest disc în selecta categorie muzicală ce poartă eticheta de „world – music“, iar piesele de pe acest disc de debut emană prin fiecare por al lor, un sentiment de „good job“. Se prea poate ca abordarea propusă de ei să nu „prindă“ atât de bine la cei obişnuiţi cu music for the masses, dar cu siguranţă va bucura pe deplin urechile melomanilor adevăraţi.

2 dec. 2015

Odezenne - Dolziger Str. 2

Odezenne
Cred că sunt în asentimentul mutora atunci când subliniez – pentru a nu ştiu câta oară – faptul că muzica fabricată în Franţa are un iz aparte, pe care cu greu îl găseşti în culturile altor ţări de pe continentul nostru. Un nou exemplu care vine să confirme afirmaţia enunţată anterior este trio-ul francez Odezenne. Formaţia alcătuită din Alix, Jaco şi Mattia a scos recent cel de-al treilea material discografic numit Dolziger Str. 2, un album care merită să intre în atenţia tuturor melomanilor indiferent de „orientare“ stilistică, din mai multe motive. Presa franceză i-a numit pe cei trei muzicieni „exponenţii unui nou curent rap“ al Franţei. Alţii s-au aventurat să îi descrie drept exponenţii unui nou stil muzical francez. Ca de multe ori şi de această dată etichetele nu-şi prea găsesc rostul atunci când vine vorba să caracterizezi produsul Odezenne. 

La prima vedere, compoziţiile lor ar putea fi încadrate în rap. Lucrurile nu-s chiar aşa simple, căci dincolo de „flow“-ul caracteristic hip hop – ului oamenii aceştia se folosesc de câtevas negative complet diferite faţă ceea ce se petrece deobicei în această zonă muzicală. Muzica celor de la Odezenne e caracterizată de un eclectism notabil, fiind o combinaţie de electro, rock alternativ, jazz dar şi chanson francaise. Peste care sunt turnate picături de rap parizian, aşa doar cât să dea un gust deosebit acestui ghiveci extrem de gustos.

Un corps à prendre este piesa care deschide într-un mare fel acest disc, cu un negatic care pare a fi un amestec de electronică cu accente cât se poate de dubioase. Unul din cele mai reuşite momente este Bouche à lèvres, un single care exprimă pe deplin magia aparte a artiştilor francezi care repetă obsesiv „Souvent la tête dans la cantine, je dessine, je dessine / Le gout amer de ta cuisine, mes babines, mes babines“. Cu unele chitări care amintesc pe alocuri de conaţionalii lor de la Ratat şi un „pam pam“ cât se poate de bine structurat, piesa asta merită ascultată „encore, encore“. E pur şi simplu una din acele piese „vraiment incroyables“ şi lucrurile continuă în aceeaşi notă pozitivă, căci track-ul numărul trei de aici e un alt „boom“ cât se poate de reuşit. Dincolo de cuvintele reuşite (Vi-vilaine comme une chienne dans une bouche dégueu
Vo-vodka dans la tête, y'a d'la house de goût Va-vas-y dans la fête, cet étrange négo Doudou se dégoûte, doudou doute), ascultătorul are parte din nou de un negativ cât se poate de inspirat. 

„Cabriolet“ are parte de o orchetraţie care pare a fi o combinaţie reuşită între Pink Floyd şi Radiohead, iar „Vodka“ e un alt moment în care chitările psihadelice îşi fac simţită prezenţa cât se poate de evident. Dacă e să asculţi Boubouche ai impresia că tocmai ai dat peste un experiment electro în care synth-urile sunt scoase parcă dintr-o navă extraterestră. Asta până undeva până spre mijlocul melodiei, căci mai apoi în ecuaţie intervin din nou efecte de Twin Peaks. Satana e un alt punct de atracţie al acestui disc, iar pentru final artiştii au apelat la o altă piesă ...enigmatică. On nait on vit on meurt are de toate: percuţie din categoria „de ascultat cu urechile ciulite“, efecte electronice „împrumutate“ parcă din visteria unor artişti experimentali şi bineînţeles mesaj.

Indiferent cum categoriseşti acest album, cei trei francezi care alcătuiesc formaţia Odezzene reuşesc să surprindă cu ceva fresh. „Nu ştim ce cântăm. Nu pentru că nu avem influenţe, ci pentru că nici noi nu știm ce să facem. Pur şi simplu, iese aşa. Facem muzică, fără a încerca să definim lucrurile“, spuneau membrii formaţiei într-un interviu. Şi dacă tot am amintit de influenţe, oamenii aceştia citează nume ca Radiohead, Bjork,  Rage against the machine, Dead Prez , Pearl Jam,  Korn,  Grandaddy,  Smashing Pumpkins, Akhenaton, The Pharcyde Serge Gainsbourg, Gonjasufi, Death Grips,  Grauzone,  David Bowie,  The Clash sau  Lee Scratch Perry. Adică un talmeş balmeş. Interesant este faptul că discul acesta s-a născut după o perioadă în care membrii trupei s-au autoexilat în capitala Germaniei. Poate de aici vine şi diversitatea care se regăseşte din plin în cele zece piese. Şi pentru final, merită să mai citez din vorbele francezilor. „Discul ăsta e Berlin. Văzut de la fereastră, cu un Currywurst în mână şi cu ochii concentraţi pe păsări“. Dolziger Str. 2 e de ascultat cu atenţie, căci conţine bunătăţuri cum numai „les francais“ ştiu să creeze.

25 nov. 2015

Floating Points - Elaenia

Floating Points
Nu mai e un secret pentru nimeni că etichetele muzicale cu care se catadicesc unii artişti în zilele noastre, frizează uneori absurdul. Graţie faptului că graniţele dintre stiluri au cam dispărut, tot mai des avem de-a face cu muzici care nu pot fi băgate într-o cutie anume. La fel stă treaba şi în cazul britanicului care-şi spune Floating Points. Dacă e să dăm crezare etichetelor puse de site-ul Resident Advisor, ceea ce „scoate“ omul ăsta e un amestec de jazz, house, techno, disco şi bass. În spatele acestui pseudonim se ascunde Sam Shepherd, un tip care a cântat ceva vreme în Manchester Cathedral Boys Choir înainte de a se muta la Londra, unde a devenit cunoscut graţie producţiilor sale. Şi care are o impresionantă colecţie de discuri vinil, de peste 10.000 de bucăţi. Cele mai îndemână comparaţii ar fi Four Tet sau Caribou. Dar, Floating Points e niţel altceva.


Excursia muzicală începe cu Nespole, o adunătură de synth-uri care par cât se poate de bizare în primele două minute ale piesei prin repetivitatea lor, dar care mai apoi capătă o nuanţă deosebită prin introducerea unor elemente demne de filmele lui Hitchcock. După un start cât se poate de reuşit şi misterios deopotrivă, ascultătorul este „bombardat“ cu o piesă structurată în trei părţi (Silhouettes). Din loc în loc, instrumentele folosite aici îţi dau impresia că tocmai asişti la un jam session executat de cea mai obscură trupă de psihadelic kraut – rock din Turcia care a existat vreodată. Asta din punctul de vedere al structurilor melodice, căci instrumentele folosite te duc cu gândul la un jazz de improvizaţie cu puternice accente de „fusion“. Şi asta nu e tot, căci desele momente de acalmie care se regăsesc între cele zece minute ale acestui track adaugă un şarm deosebit. Percuţiile discrete şi orga hipnotică te duc cu gândul la Weather Report. Sau Pink Floyd. Sau Can. Sau orice altceva, căci de fiecare dată când asculţi  această piesă ţi se pare că dai de influunţe cât se poate de variate sau neverosmile. Elaenia debutează cu două minuţele de „nomansland“, susceptibilă de zona The Orb, sau orice din categoria new age. Lucrurile se schimbă pe parcurs, iar odată cu Argent, apare şi un uşor iz de dance music. E un fel de a spune căci întreaga construcţie are un aer misterios iar arpegiile de synth care se revarsă în urechi sunt de mare efect. Thin Air demonstrează încă o dată faptul că omul acesta e cât se poate de atipic. Şi asta fiindcă sound-uri moderne de bass music sunt aşezate ingenios peste sunete de pian de abia perceptibile în fundal, iar diversele efecte adăugate „mult în faţă“ reuşesc să coloreze într-un mod mirific această piesă.

Aş fi tentat să spun că omul acesta reuşeşte să adauge arome de jazz şi kraut musik peste structuri electronice, dar ceea ce se aude în cele şapte piese de aici e din categoria „nu o să-ţi  vină să crezi“. La primele secunde ale piesei „For Marmish“ ai impresia că tocmai ai dat peste Nils Frahm. Ideea se schimbă repede, graţie  unui amestec flamboiant de sunete minimale inventate parcă special pentru a sublinia frumuseţea naturii care ne înconjoară. După cum era de aşteptat, finalul Peroration Six e cireaşa de pe tort la capitolul ciudăţenii. E o piesă în care sunetele techno şi jazz par să se amestece cu percuţii folosite parcă în noise rock. Iar finalul piesei, e de poveste. O explozie sonoră de nedescris în cuvinte.

Albumul ăsta are de toate: de la momentele de ambient în care aproape auzi ciripitul păsărilor în pădure şi susurul izvorului de munte până la explozii folosite adesea în ceea ce numim muzică industrial sau synth-uri specifice unor artişti concentraţi în muzica electronică experimentală. Nici nu e de mirare, căci printre influenţele britanicului se regăsesc nume ca William Fischer. Sau Kenny Wheeler, Rachmaninov, Bill Evans sau Debussy. Poate ar mai fi de amintit şi faptul că britanicul a avut recent un set de şase ore în celebrul club Berghain din Berlin. Unde, printre altele, a pus în întregime albumul Harvest Time al muzicianului de jazz Pharoah Sanders. Revenind la acest disc, are momente pline de romantism dar şi porţiuni abrupte. E un album uluitor care traversează cu mare eleganţă genuri.  Pe scurt, e un serios candidat în clasamentul celor mai interesante albume ale anului 2015. Poate ar mai trebui să adaug că albumul acesta merită să fie ascultat la căşti, pentru o experienţă de nota zece. 

29 sept. 2015

New Order - Music Complete


New Order Music Complete
Fac parte din omuleţii care au prins din plin magia celebrei piese Blue Monday. Care între timp a devenit oficial cel mai bine vândut 12 inch single din toate vremurile. Lăsând vremurile de demult deoparte, e clar pentru toată lumea de ce New Order este considerat de specialişti unul din grupurile care au schimbat din plin muzica. Trupa „rock“ formată după sinuciderea lui Ian Curtis (Joy Division) a evoluat mai apoi într-o direcţie post punk amestecată din belşug cu elemente de muzică electronică şi a ajuns la cel de-al zecelea album de studio (aici există câteva controverse, unii fani susţinând că e doar al 9-lea disc!), apărut la nu mai puţin legendara casă de discuri Mute Records. Albumul care vine la doi ani distanţă de precedentul „Lost Sirens“ are toate ingredientele unui disc de neratat al anului 2015, din mai multe motive. În primul rând, gaşca a optat pentru mai multe efecte electronice decât pe precedentele două albume, dar nu a neglijat deloc rădăcinile „dark“. Apoi, spre deosebire de multe albume apărute anul acesta, albumul ăsta are diversitate: nu e o înşiruire de idei muzicale transpuse pe principiul „hai să mai scoatem ceva“. Desigur, mai există multe alte motive pentru care discul ăsta e de colecţie. Inclusiv acela că discul acesta are 65 de minute de madness muzical  cu New Order. Punct.

Încă de la primele acorduri ale single-ului Restless, urechile ascultătorului sunt delectate cu sound-uri simple dar mega – elegante, track-ul fiind unul care aduce aminte de vremurile când oamenii ăştia scoteau capodopere de genul Regret. Din fericire, pe lângă nostalgii, New Order face loc şi sound-urilor fresh. Acest fapt se datorează desigur şi graţie colaboratorilor care au pus umărul la realizarea acestui disc. Cum ar fi Tom Rowland din The Chemical Brothers, care îşi pune amprenta cât se poate de meseriaş în piesa Singularity, o melodie care reuşeşte să îi ancoreze pe veteranii de la New Order în sound-urile moderne ale anului 2015. Lucrurile merg cât se poate de bine mai departe, căci următorul track„Plastic“ e de mare angajament, sau dacă e să ne luăm după refrenul acesteia, e „so iconic“. Iar versurile, de ţinut minte: „Cause you're like plastic, you're artificial/You don't mean nothing, baby, so superficial„ Chitările atât de binecunoscute din piesele trupei sunt ingenios „urcate“ pe câteva beat-uri moderne, iar „Tutti Frutti“ e unul din cele mai reuşite momente ale acestui disc. Şi pentru că pe parcursul piesei avem parte de vocea solistei Elly Jackson (La Roux), care alături de Bernard Sumner face o treabă cât se poate de magnifică. Desigur, magia e desăvârşită de ucigătorul beat italo – disco care pur şi simplu te face să dansezi ca un nebun la auzul sound-urilor, indiferent de locul unde te afli. 

O altă surpriză este apariţia lui Iggy Pop pe piesa Stray Dog, care dincolo de toate are un  sound niţel mai puţin electronic decât restul suratelor sale de pe acest album. Există însă şi momente mai puţin reuşite, dar din fericire butonul fast forward îşi face efectul. Când spun mai puţin reuşite, mă refer la faptul că unele piese din a doua jumătate a discului seamănă destul de tare cu câteva din melodiile care au mai apărut pe precedentele discuri ale englezilor. Adică, suferă niţel de originalitate. 

Chiar şi aşa, piesele astea demonstrează faptul că New Order fac muzică de efect. Finalul discului e şi el surprinzător, căci pe Superheated apare nimeni altul decât Brandon Flowers. Spre deosebire de multe alte piese de aici, bucata asta e mega – orientată spre pop – music şi are un refren cât se poate de previzibil, dar care te acaparează încetul cu încetul. Înainte de final de mai multe ori poţi auzi "Now that it's over...", cântat de Sumner şi Flowers. Fapt care în opinia unora înseamnă practic că excursia New Order e gata pe bune. Ar fi mare păcat, fiindcă New Order merită să meargă mai departe. Dacă au reuşit după 35 de ani de carieră să scoată aşa un album, e clar că oamenii ăştia sunt nişte maeştri, care merită aplauze furtunoase.

6 mai 2015

Cloud 9+ - Supernova

După ce ai ascultat cu atenţie cele 15 piese incluse pe albumul de debut al băieţilor care alcătuiesc formaţia Cloud 9+, nu ai cum să nu rămâi cu oareşce îndoieli. Băieţii ăştia chiar sunt din Ungaria? Răspunsul este cât se poate de afirmativ, deşi nimic din produsul ăsta nu aminteşte de ţara vecină. În primul rând absolut toate piesele sunt în limba engleză. Dar nu asta e motivul pentru care albumul ăsta e pur şi simplu „lovable“. Atât construcţia pieselor cât şi sound-ul (şi aici mă refer inclusiv la producţie, master şi toate chichiţele) e impecabil şi nu trădează nicio clipită faptul că albumul ăsta a fost fabricat în Ungaria. Invariabil, începi să te întrebi, „oare de ce nu avem şi noi aşa o trupă“? 

Desigur, răspunsurile pot fi variate şi multiple, dar ideea este că albumul acesta nu sună cu nimic mai prejos decât producţiile unor superstaruri la modă, care au avantajul că nu s-au născut în partea de Est a Europei. Şi mai e ceva. Discul ăsta ne arată încă o dată (dacă mai trebuia) faptul că producţiile româneşti de gen sunt la distanţe astronomice de discurile de profil de afară. Chiar şi cele produse la câteva sute de kilometri de noi. Dar, gata cu lamentările. Discul începe cu un intro şi are parte şi de patru remixuri cât se poate de inspirate. Ca şi stil, oamenii ăştia navighează în aşa numitul drum and bass combinat cu atitudine rock. Piesele „merg“ pe calapodul Pendulum sau Chase And Status. 

Prima lor piesă din carieră, Supernova, a reuşit să creeze ceva vâlvă prin ţara vecină, iar discul ăsta n-a rămas mai prejos, ocupând locuri fruntaşe în clasamentele din Ungaria. Dacă e să dau crezare articolelor scrise în ţara vecină, concertele lor sună mult mai rock decât sound-ul pe care îl are acest disc, dar acest amănunt e oarecum normal pentru o trupă tânără care vrea să-şi facă un nume în anul 2015. Prima piesă a acestui disc, Dirty Century are un iz pregnant de Black Sun Empire, în timp ce pe track-ul numit Amsterdam, oamenii încearcă şi reuşesc să amestece cu succes arome de EDM şi drum and bass. Nimic nu e aici în plus, fiecare piesă sună fresh şi energic, iar single-urile lor scoase la piesele The Way You Are, Lights sau I.N.Y.T. şi-ar găsi oricând locul în topurile din ţări cu tradiţie în aceste genuri muzicale. 

Alături de nelipsitele influenţe dubstep şi drum and bass, ungurii ăştia reuşesc să amestece cu succes şi porţiuni de rock „supărat“, de genul Bring Me The Horizon, formaţie din a cărui repertoriu băieţii cântă în concerte şi un cover, dealtfel. Una peste alta, Cloud9+ sună bine de tot. În plus, mă face să mă gândesc tot mai serios la cuvintele alea cu care aş vrea să nu mai încep niciodată o recenzie, de genul „pentru muzica românească, cutărescu sună bine“. Mi-aş dori sincer ca exprimarea asta să iasă din vocabularul uzual. Căci, se poate bine de tot şi prin zonă.

2 feb. 2015

Ghost Culture - Ghost Culture

Albumul de debut al celui care-şi spune Ghost Culture face parte din seria acelor discuri care te fascinează încă de la prima ascultare, deşi logica îţi spune că sound-ul acesta nu aduce nimic nou în muzica electronică. La fel ca şi mulţi alţi artişti din muzica electronică, James Greenwood reuşeşte să amestece câteva ingrediente arhicunoscute într-o reţetă extrem de savuroasă pentru urcehile avide de bunătăţuri. Printre ingredientele folosite pe parcursul pieselor care alcătuiesc acest debut spectaculos se regăsesc părţi de techno, ambient house, electro şi desigur synth – pop. E – dacă vreţi – un soi de Yazoo updatat la anul 2015, un fel de 80s combinat cu vremurile noastre, un liant între stupizenia multor creaţii electronice ale anilor în care trăim şi melodicitatea exagerată a anilor în care au apărut cele două filme Ghostbusters. De remarcat ar mai fi faptul că Ghost Culture a fost „descoperit“ de Erol Alkan, DJ-ul britanic care prin intermediul label-ului său, Phantasy, a mai propus urechilor avide de electronice interesante şi nume ca Daniel Avery, Connan Mockasin sau Tom Rowlands. 


Cele şase minute şi câteva secunde ale piesei de deschidere numite „Mouth“ trasează destul de precis linia muzicală la care să te aştepţi, căci sound-urile atât de 80s de synth sunt ambalate într-o feerie de beat-uri magice, curcubeul sonor dezvăluit de această construcţie fiind unul care te acaparează din primele secunde. Sound-urile te duc cu gândul la perioada electronică a celor de la New Order, dar pe ici pe colo urechea poate sesiza şi niscaiva Caribou, exact aât cât să coloreze într-o manieră spectaculoasă produsul final. „Giudecca“, pe de altă parte duce spectrul sonor undeva spre zona minimal techno – ului. Interesant este că absolut toate piesele reuşesc să scape din zona aceea „liniară“ cu care ne-au obilşuit marea majoritate a creatorilor de electronic music din zilele noastre. „Arms“ pare a fi o combinaţie reuşită între Kraftwerk şi Depeche Mode, în timp ce „How“ – una din cele mai lini;tite piese de pe disc – pregăteşte terenul pentru superba „Glass“, aceasta din urmă plină de metafore sonore a la Yazoo, care pe parcursul celei de-a doua jumătăţi devine un adevărat exerciţiu de experiemental electronic music. Sunetul ăsta te teleportează undeva într-o hală industrială, unde s-ar putea să fii tratat şi cu ceva inflexiuni din zona belgienilor de la Front 242. 

Mai multe piese de aici seamănă pe ici pe colo cu o sumedenie de muzici făcute în anii 80 din zona The Beloved. Cum ar fi Lying. Şi totuşi, deşi ai acest sentiment, inexplicabil, totul sună foarte actual. Un alt punct de referinţă al acestui disc este Lucky, care începe cât se poate de convenţional, dar devine pe parcurs o explozie de efecte mai mult sau mai puţin distorsionate. Care dau naştere unui track de nota zece. Dincolo de sound-ul dark oferit de instrumentaţie, piesele astea reuşesc să transmită o căldură aparte graţie vocii plăcute ale artistului. De aici vine şi feeling-ul acela de hot and cold, pe care îl emană tot albumul. E şi cazul melodiei Answer, care se dilată şi se comprimă de mai multe ori în decursul celor şase minute. Piesa de final numită The Fog, are darul de a te lăsa oarecum în ceaţă, căci pe parcursul celor patru minute inserturile de Kraftwerk se amestecă destul de dubios. 

Desigur, comparaţiile cu alte nume din branşă sunt inevitabile. La fel şi nelipsitele referiri la muzica 80s. Aia synth – pop. Cert este că felul în care discul ăsta amestecă sound-uri bine ştiute cu efecte potrivite pentru anul 2015 fac din această audiţie un deliciu. Pentru toţi cei care sunt curioşi de o muzică electronică de bun augur, recomand cu căldură Ghost Culture, un album plin de piese care se dilată şi se contractă, exact cât trebuie!