The Best Albums Of 2016

                          Cele mai bune albume ale anului 2016

1.    David Bowie – Blackstar

În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album David Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadrat în acelaşi film, căci este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity). 

Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.


2.    Christine and the Queens - Chaleur Humaine
Încă din primele armonii ale piesei de deschidere „iT“, ascultătorul e avertizat că lucrurile nu-s deloc „ordinare“, atât datorită construcţiei sonore cât şi graţie versurilor care ies din traiectoria pop- ului care ne inundă în clasamentele din zilele noastre: „She is a man now, and there’s nothing you can do to make her change her mind,”. Spre deosebire de artiştii care se chinuie să „provoace“ cu orice preţ, artista nu încearcă să demonstreze nimic, textele fiind de un hedonism pur, cât se poate de „lovely“. Varianta franceză a discului cuprinde excelenta piesă „Christine“, iar momentele mai „slow“ ale albumului – cum ar fi de exemplu Paradis Perdus – au un rafinament aparte fiind un amestec genial între muzica chanson din Franţa şi acordurile unor artiste din zilele noastre cum ar fi Lorde. Dealtfel „Paradis perdus“ este o îmbinare genială între un hit din 1973 cântat de Christophe şi un sample scos din unul din hiturile lui Kanye West. Un 70s meets zilele noastre – dacă vreţi - cu topping de creativitatea aceea specifică perioadei muzicale din anii 80. „Science Fiction“ posedă arome de Depeche Mode, iar „Half Ladies“ îţi poate aminti pe alocuri de începuturile Madonnei. Şi chiar niţel de Laura Pausini, în caz că asculţi exclusiv vocea. Versiunea originală (din 2014) a discului nu cuprinde excelenta „Jonathan“, adusă la lumină alături de Perfume Genius. Printre momentele de reală graţie se numără şi Saint Claude, iar lista momentelor reuşite poate fi extinsă practic la fiecare track al discului. Puţine discuri apărute în ultima vreme în muzica pop internaţională oferă atâtea motive de satisfacţie melomanilor care nu caută banalitatea. Din acest motiv, Chaleur Humaine merită toată atenţia, fiindcă e un pop colorat cu multă fantezie.


3.    Nick Cave & The Bad Seeds - Skeleton Tree
Mai e nevoie de explicaţii pentru orice vine din „aripa“ lui Nick Cave?



4. Anna Meredith – Varmints

Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capitolul delicatese, din mai multe posibile motive. Unul ar fi acela că Anna Meredith se simte bine în ambele ipostaze. Artista a devenit cunoscută prin participarea ei în din BBC Scottish Symphony Orchestra şi Sinfonia VIVA. Pe lângă asta, a compus diverse chestii clasice, dar a cochetat adesea şi cu sound-urile electronice. Carevasăzică, ştie să facă switch-uri superbe între cele două stiluri. Dar asta nu e tot. Căci, Varmints are arome de folk. Ba chiar şi de rock. Presărate cu beat-uri folosite îndeobşte de artişti de genul Caribou. Toate acestea adăugate într-un aluat de muzici clasice copt cu mare grijă în laboratorul personal al artistei. Poate ar mai fi de adăugat şi faptul că muzica asta e undeva între casual şi haute couture. Are destule perle şi pentru cei care caută cu tot dinadinsul originalitatea dar nu poate fi neglijată nici de către aceia care caută lucrurile mai simple şi relaxate.

5. Ceu – Tropix

Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".

Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare.


6. Junior Boys - Big Black Coat

Aromele de 90s electronica se fac prezente din plin în prima piesă a discului „You say that“, după care ascultătorul e tratat cu unul din cele mai reuşite momente pop de aici, „Over it“, cu un ritm care pur şi simplu te face să te zbenguieşti. E genul acela de electronic – pop cu suflet care nu prea se mai practică în zilele noastre, dar care e de-a dreptul euforic. C'mon Baby e un alt exemplu în care influenţele „tradiţionale“ se împletesc cu sound-urile moderne. "Baby Give Up On It"' are serioase accente de electro – funk fiind parcă un remix după hiturile anilor 90 editate de Prince. Unicul moment mai neinspirat de aici este "No One's Business" , un midtempo care nu reuşeşte să transmită eenergia celorlalte piese incluse aici. Una din cele mai mari surprize ale acestui disc este „What You Won't Do For Love“ un remake de mare clasă după hitul lui Bobby Caldwell apărut în 1978. Varianta canadienilor păstrează cât se poate de exact vibe-ul original dar adaugă sound-uri cât se poate de actuale. Sunetele devin cât se poate de techno pe "Love Is A Fire," o piesă care s-ar potrivi de minune celor de la Pet Shop Boys în zilele noastre. Discul se încheie cu cele şapte minute ale piesei care dă titlul acestui material, piesa aceasta redând din plin şarmul de experiment versus pop cu care canadienii jonglează din plin pe parcursul celor 50 de minute cât însumează acest disc. Chiar dacă Junior Boys înoată în etichtetele electronic şi pop – music, Big Black Coat e cu totul altceva faţă de tonele de muzici made in 2016 care apar cu aceste particule. Carevasăzică, avem de-a face cu muzică compusă atât pentru creier cât şi pentru trup. E de ascultat cu atenţiune sporită.


7. Nicolaas Jaar – Siren

Albumul porneşte la drum foarte întortocheat cu o piesă care-ţi zice „Killing Time“ şi care nu oferă mai nimic preţ de 120 de secunde. Melodia prinde viaţă cu sample-uri inedite, sound-uri ambientale şi sunete de pian deosebite şi devine undeva pe la mijlocul ei o baladă superbă, care etalează şi un mesaj. Şi asta pentru că versurile “I think we’re out of time/Said the officer to the kid/Ahmed was almost 15 and handcuffed,”, reprezintă o referire la incidentul de anul trecut din America, unde un băiat de 14 ani a fost arestat pentru că a dus la școală un ceas, pe care îl realizase de unul singur acasă, pentru a i-l arăta unui profesor. Lucrurile devin foarte interesante în piesa "The Governor" care amestecă într-un mod ingenios tobe distorsionate cu sound-uri naturale de pian, iar „Leaves“ e o piesă ambientală care are darul de a-ţi aduce cele mai frumoase sentimente în suflet. Pentru amatorii de „hituri“ există aici piesa "No,", în care Jaar cântă în spaniolă şi care este brăzdată de câteva efecte sonore care merită să fie ascultate la căşti, pentru o savoare completă. Total ieşită din contextul acestui album este "Three Sides of Nazareth", un electro – punk care aduce pe alocuri a Suicide, iar „History Lesson“ alunecă în zona romantică a muzicii electronice.

Cu acest al doilea album solo, Nicolas Jar demonstrează că muzica electronică din zilele noastre poate oferi surprize cât se poate de plăcute oricărui meloman, iar uşurinţa cu care amestecă diverse stiluri fac din acest tânăr în vârstă de doar 26 de ani un nume de referinţă.

8. Justice – Woman

„Safe and Sound“ reuşeşte să fie un start mega – captivant din mai multe motive. În primul rând synth-urile care răzbat din această compoziţie sunt uncroyable de catchy. E genul acela de piesă care nu are cum să nu te binedispună, deşi pe alocuri acest psczhadelic disco e prea repetitiv. Dar, hey, asta e unul din trademark-urile celor de la Justice, deci nu avem niciun motiv de complain. După o piesă care reuşeşte mai mult să declanşeze „Plaesure“, discul merge mai departe cu un moment de excepţie, căci Alakazam oferă un amalgam de armonii pozitive care pur şi simplu te copleşesc, iar „Fire“ oscliează oarecum în zona conaţionailor de la Daft Punk. Chorus, în schimb se învârte periculos de tare în zona stăpânită odinioară cu multă măiestrie de Chemical Brothers. În zona pieselor cu lipici se poate încadra şi single-ul Randy. „Piesa a început ca un fel de industrial techno, dar am fost într-o stare de spirit atât de bună încât până la sfârşit a devenit o piesă cât se poate de plăcut. Ca şi cum eşti în maşină cu cei mai buni prieteni ai tăi, sau cu iubita ta sau cu copii tăi. Şi ăsta e feeling-ul întregului album“, spunea  Xavier de Rosnay într-un interviu acordat postului BBC Radio 1. „Heavy Metal“ iese oarecum din tiparul acestui disc, fiind cel mai „nervos“ moment al francezilor. Una peste alta, Gaspard Augé şi Xavier de Rosnay au reuşit să rămână cu acest disc în elita muzicii electronice actuale, menţinând ştacheta la nivel ridicat. Iar dacă faceţi parte din oamenii care nu sunt închistaţi într-un anumit stil anume şi vreţi să mai băgaţi o ureche la muzică bună dance din 2016, puneţi mâna pe Woman. Merită.


9. Savages - Adore Life
Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi   Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de compoziţiile de aici. Cert este că de multişor nu am mai avut parte de un post – punk atât de furios şi concentrat deopotrivă.



10. Three Trapped Tigers - Silent Earthling
Piesele reuşesc să te acapareze de la-nceput şi până la ultimele acorduri, iar desele schimbări de ritm la care sunt adăugate sound-uri de synth cât se poate de futuristice fac ca discul ăsta să fie unul adorabil. Desigur, în termeni de inovativitate, sound-ul celor trei tigri în captivitate nu aduce prea multe noutăţi. E doar fun – rock cu nerv şi determinare, e rock n roll aşa cum trebuie cântat în 2016. În timp ce în prima jumătate a albumului, atmosfera pregnantă este aceea de rock, lucrurile se mai schimbă în a doua jumătate, „pe ţeavă“ fiind lansate şi o serie de sound-uri apropiate oarecum de „electronice“. De efect este felul în care oamenii aceştia combină cele două „direcţii“. Printre cele mai bune momente de aici se numără enigmatica „Engrams“ sau „Tekkers“, aceasta din urmă prilejuind melomanilor o adevărată desfătare sonoră de top. Pe scurt, oamenii ăştia au un disc de rock n roll aşa cum ar trebui să sune acesta în 2016. De ascultat, mai ales pentru muzicienii şi melomanii care-s adepţi ai pieselor încadrate în post, stone, avangard sau „altfel“ de rock.

11. Zucherro – Black Cat
Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce Springsteen, Pearl Jam sau Bob Dylan) şi Don Was (cunoscut din opera unor The Rolling Stones, Iggy Pop sau Bob Dylan). Dacă peste toate acestea mai punem şi faptul că unul din oamenii care apar aici se numeşte Mark Knopfler (pe piesele “Streets of Surrender (SOS)” şi “Ci Si Arrende”, cred că alte explicaţii nu-şi mai au rostul. Şi ca un plus la toate acestea ar mai fi interesant de adăugat şi faptul că printre colaboratorii acestui disc este şi Măria Sa Bono, care a scris împreună cu Zucchero textul piesei Streets of Surrender, după tragedia din luna noiembrie a anului trecut din Bataclan Paris.



12. Leonard Cohen - You Want It Darker

13. Jessy Lanza - Oh No



14. The Rolling Stones - Blue & Lonesome




15. The Lemon Twigs - Do Hollywood



16. ANOHNI – Hopelessness



17. Factory Floor - 25 25


18. Essaie Pas - Demain Est Une Autre Nuit


19. Club Cheval - Discipline


20. Michael Kiwanuka - Love & Hate


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu