De ascultat

  Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent.  După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima s...

  Dacă nu știați încă, aflați de aici: Nasip Kısmet este unica trupă din Ungaria care interpretează muzică turcească. Albumul de debut al formației a fost înregistrat live - după cum îi zice și titlul - într-un studio celebru din țara vecină. Să vă mai spun că discul ăsta are un gust aparte ? Din mai multe cauze, dar pe scut hai să rămânem la faptul că aici se găsesc cântece populare turcești vechi și compoziții proprii interpretate undeva la granița dance/psihadelic/etno-jazz.  Povestea e scurtă: Nasip Kısmet a fost fondată în 2019 de Arif Erdem Ocak, care locuiește la Budapesta de câțiva ani. Chitaristul uneia dintre cele mai cunoscute trupe de rock turcești, Seksendört, a strâns în jurul său o echipă fantastică. Fiindcă concertele au fost puse pe hold din cauza pandemiei, oamenii au intrat în studio și au înregistrat din fiecare melodie două variante, alegând la final lozul câștigător. Și apropos, la SuperSize Recording Studio au înregistrat și timișorenii de la  Jaz...

E o mare şmecherie ca în ciudata industrie muzicală românească, o trupă să ajungă să scoată albumul cu numărul 17. Mai multe decât Phoenix, dacă e să rămânem la cifre. Doar că arta numită muzică nu se învârte doar în rândul cifrelor. Muzica celor de la Holograf e la fel de previzibilă ca şi constatarea că politicienii români sunt corupţi. Asta n-a fost tocmai dintotdeauna aşa, dar în ultimii ani formaţia şi-a găsit un drum bătătorit care a dus exact în inimile populaţiei. Şi uite aşa, s-a născut fenomenul Holograf. Pentru persoanele care n-au fost atinse de virusul „Ţi-am dat un inel“, am o veste bună: situaţia rămâne neschimbată şi de acum încolo. Căci, pussy – rock- ul bazat de texte pline de dulcegării ale trupei conduse de Dan Bittman e acelaşi. Şi dacă până acum nu ai rezonat cu compoziţiile de acest fel, e clar că n-ai niciun motiv să-ţi iroseşti aproape o oră din viaţă cu audiţia LifeLine.  Stilistic, piesele astea gen „Bine ai venit în viaţa mea“ nu se deosebesc cu n...

Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“.  Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved...

Încă de prin 2006, byron şi-a asigurat un loc aparte pe eşichierul muzical al patriei noastre. Primele două albume ale trupei, Forbidden Drama şi A kind of alchemy (acesta din urmă are parte de una din cele mai originale coperţi de disc de prin ţara noastră) i-au propulsat undeva în aşa – numitul „underground“ de pe la noi, iar primul material discografic realizat în întregime în limba română (Perfect) a reuşit să le deschidă „calea“ şi spre publicul ceva mai mainstream. Ştiu, termenii ăştia de comercial şi necomercial nu mai au nicio relevanţă în zilele noastre, dar adeseori eşti nevoit să te raportezi la ei, mai ales într-o ţărişoară ca a noastră unde industria muzicală lipseşte cu desăvârşire. După ce anul trecut băieţii au aruncat pe piaţă 30 de secunde de faimă şi 30 seconds of fame (material discografic editat în două variante distincte), de această dată muzicienii şi-au surprins fanii cu un nou disc ieşit din tipare. Desigur, toată lumea ştie că piesele incluse pe discul Mel...

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu car...

Cu un nume cât se poate de ciudat pentru un duo şi o muzică ce e total atipică vremurilor noastre, cei de la Public Service Broadcasting au reuşit să pună „pe roate“ un album cât se poate de interesant, care deşi ocoleşte cu bună ştiinţă trendurile actuale e cât se poate de „fresh“. Cei care se ascund în spatele acestui concept se numesc Wrigglesworth, răspunzător cu live drums şi ritmuri şi J. Willgoose Esq. care se ocupă de tot ceea ce se mai aude pe parcursul celor 11 piese incluse pe acest material discografic. După un intro cât se poate de misterios cu piesa care dă titlul discului, lucrurile devin cât se poate de catchy cu Spitfire, o melodie care conţine câteva sample-uri extrase din filmul „The First of the Few“, un film britanic din 1942, peste care sunt adăugate cât se poate de ingenios acorduri post – punk.

Et voila! Asta numesc eu originalitate. Cam pe aici se situează noţiunea de pop – rock pertinent pentru subsemnatul. Ceea ce e destul de departe de lălăielile topurilor din zilele noastre, sunt perfect conştient. Dar mai e ceva. Oamenii ăştia din Normandia demonstrează „once again“ că pentru a ieşi pe piaţă cu ceva valabil, nu trebuie să ai nici „pile“ şi nici să fii „pe felie“ cu mahării din industria muzicală. Nu e nevoie nici să ai domiciliu de UK sau US. Desigur, muzica made in France are o vrajă aparte, şi asta nu de ieri sau de azi. Iar atunci când din neant apare câte o trupă ca Granville, îţi vine să îţi reaminteşti că muzica este o artă. Nu e nevoie să fii deloc perspicace ca să-ţi dai seama încă din primele clipe ale piesei Jersey că oamenii aceştia au crescut undeva la malul mării. Nu la Techirghiol, căci Granville este numele unei staţiuni din Normandia.

Unele melodii reuşesc să ţi se strecoare sub piele şi implicit îţi zbârnâie instanaeu în lobul urechii, aşa tam – nesam, fără nicio pregătire preliminară. Aşa am păţit eu cu My number, noul single extras din al treilea material discografic al celor de la The Foals, numit Holy Fire. Chiar dacă de o vreme încoace aşa numitul indie ce se revarsă din zona Marii Britanii nu are darul de a-mi provoca oareşce emoţii, discul ăsta al băieţilor din Oxford este unul cât se poate de izbutit fiincă atinge într-un mod cât se poate de adecvat diverse zone stilistice ale muzicii actuale. Desigur se regăsesc rădăcinile unor nume britanice care au făcut istorie de genul Stone Roses, lucrurile astea fiind evidente încă din primul single scos din acest disc, Inhaler. Bad habbit te duce cu gândul undeva în zona Talking Heads, dar nu conteneşte să surprindă urechea şi cu niscaiva armonii mai des întâlnite în muzica dance decât în aceea în care chitările sunt în prim – plan.

Am auzit destule lucruri cat se poate de bune despre Robin si „cei care te injunghie pe la spate“, dar nu am reusit niciodata sa-I vad “la treaba”. Poate e mai bine asa, caci spre deosebire de cei carora considera albumul asta un soi de greatest – hits (datorita intarzierii cu care a aparut pe piata acest album), pentru mine compozitiile astea sunt cat se poate de fresh.  E drept, am prins franturi ale unor piese inventate de ei pe Radio Guerilla, dar per ansamblu dupa auditia asta s-a produs un „love at first sight“. Sau ca sa fiu mai exact, si mai in ton cu accentul romanesc al pieselor, e mai degraba „ simpatie la prima vedere“, caci alaturi de incontestabilele plusuri pe care le poseda debutul bucurestenilor, ar mai fi fost loc si de mai bine. Categoric, un mare plus e faptul ca gasca asta are parte de niste texte mai mult decat meseriase. Care te subjuga pe de-antregul. Desi muzica lor atinge tangential si asa – numitul “pop - rock“, textele se mentin la ani – lumina de “bu...

Trebuie sa recunosc ca dupa traiectoria urmata in ultima vreme de baietii de la Vunk, , n-aveam nicio emotie inainte de auditia noului album.  Si asta fiindca orice pamantean care-si duce existenta in spatiul mioritic si care a auzit vreodata „Pleaca, maine o sa-mi treaca/Ce daca, durerea a venit si nu, mai pleaca/Lasa-ma sa mor, De dor/Fericirea mea, la naibaPleaca!“ a sesizat ca oamenii s-au cantonat in taramurile conventionale ale pop – rock – ului romanesc. O reala emotie as fi avut doar in cazul in care Cornel Ilie si trupa lui ar fi cochetat cu noile tendinte ale muzicii pop de azi, dar din fericire baietii n-au luat-o nici pe dubstep si nici pe downtempo, cu atat mai putin pe glitch – house sau cine stie ce noua „directie” stilistica. Prostul obicei al unor artisti de a-si incepe materialele discografice cu piese care poarta numele de „intro“ e amendat cat se poate de finut de acesti vajnici muzicieni care uneori stau pe spate si aprind artificii pe tavan cu o piesa care ...

Indubitabil, No Doubt au pierdut trenul. Si asta fiindca au trecut nu mai putin de 11 ani de la albumul lor anterior. In ceea ce se numeste music showbusiness e o perioada mult prea mare. Chiar asa, la ce te-ai putea astepta daca ai afla ca Genius scot un album de comeback? Dincolo de asteptari, Push and shove e un disc pe care-l poti judeca dupa doua standarde. In cazul in care te conectezi la vremurile noastre, in care e foarte trendy sa scoti un disc cu doua – trei piese reusite si restul „umpluturi”, materialul asta discografic e acceptabil. Daca ai eticheta oldschool pe frunte si te astepti ca un album sa spuna o poveste (cu intro, cuprins si epilog) sustenabila si prin compozitii, e de rau. Story-ul discului e “Everything’s changed, I’ve changed a lot,” – afirmatie pe care o auzim de la Gwen Stefani in piesa Heaven.

Desi nu ma dau in vant dupa melodii slagaroase si track-uri dement de catchy, nu pot spune ca cel de-al saselea album de studio al celei care-si zice Pink nu e reusit. Daca jumatate din personajele care-si fac veacul in rafturile cu „pop“- music din vremurile noastre ar reusi sa se apropie oarecum de compozitiile Pink, cu siguranta topurile ar avea un look mai decent. Dincolo de toate, e pop decent care nu-ti insulta defel IQ-ul. E genul acela de disc compus special pentru toata lumea, cu constructii sonore menite sa ti se intipareasca in minte. E bubble – gum, fara indoiala, dar face parte din zona acelei gume de mestecat care nu-ti provoaca greata dupa ce ai consumat-o. Piesele astea au toate sansele sa fie pe buzele teenageritelor care-si exerseaza miscarile la orele de aerobic, dar „prind” bine si-n club, e hunder prozent comert. De calitatea intai, insa, chiar daca nu esti un consumator obisnuit al pop-ului.

Daca va spun ca Peter Heppner are cea mai memorabila voce din showbiz-ul muzical german, are cineva curajul de a ma contrazice? Cel de-al doilea album solo al fostului membru al trupei Wolfsheim reuseste sa-ti creeze niste stari cat se poate de diverse, croite desigur in randul acelui aer de melancolie care pluteste peste toate creatiile germanului. Ca si-n alte cazuri, e greu de zis ce muzica face domnul acesta care a colaborat cu Schiller, Paul van Dyk sau Nena. E clar ca e synth – pop, caci in vremurile noastre orice formatie care foloseste synth-uri fara sa fie penibila poate fi incadrata in aceasta palarie. Pe de alta parte e si darkwave, pentru ca foloseste – cu cap si talent – elemente specifice muzicilor „intunecate”. Daca as zice ca omul acesta face un synth-pop optzecist care aduce pe alocuri a Depeche Mode sau Sisters of Mercy si alte bunataturi din aceeasi categorie n-as fi probabil departe de adevar.

Ascultand un interviu acordat de Sarmalele Reci unui site de muzica romanesc cu ocazia lansarii acestui album, mi-am adus aminte de inspiratul viral al lui Adi Despot, cel care se termina cu “trei…in …mea“. Si asta, pentru ca in interviul acesta, un reporter profund „muzical“ era mega – curios sa afle „cum e albumul nou, compact…omogen“? Raspunsul baietilor de la Sarmalele Reci este cat se poate de misto: „E compact disc…Noi cantam pe Compact Disc….“. Lasand chestiile amuzante deoparte, cel de-al optulea album al baietilor care au stralucit intotdeauna mai ales prin versurile lor inspirate (isi mai aminteste cineva de „Violeta duce galeata la gunoi / Toti baietii o privesc cu jind“?) are in linii mari aceleasi coordonate cu care ne-au obisnuit baietii pana acum. Textele teribil de inspirate sunt completate de instrumentatii rock (spre punk pe alocuri), bucatele reggae – ska si incursiuni jazzy.

V-ati intrebat vreodata cum ar suna Unheilig in engleza? Ei bine, atunci si curentul Neue Deutsche Härte (NDH) ar trebui sa se numeasca New German Hardness. Revenind la realitate, cel de-al 8-lea album al trupei care e inclusa in curentul ce poarta numele de Neue Deutsche Härte e complet in germana, dar acest fapt n-ar trebui sa sperie pe nimeni. Chiar daca nivelul meu de cunostinte in limba lui Gothe e „eine kleine“, melodiile celor de la Unheilig reusesc dintotdeauna sa beneficieze de o rezonanta aparte in urechi. Oricat te-ai invarti, atunci cand asculti Unheilig nu ai cum sa nu faci referire la Rammstein. Iar echipajul acesta e cel putin pe picior de egalitate cu mult mai cunoscuta trupa condusa de de Till Lindemann.

„O mare dezamagire...nu este Hi-Q, sau au fost in pana de idei cand au compus ori si-au schimbat stilul in pop-rock-ballad. Se cunoaste ''mana'' componistica a Danei - stilul pop-rock pe care ea l-a adoptat in cariera solo“. Cum sa nu ramai intrigat cand citesti un asemenea comentariu al unui fan Hi – Q dupa aparitia noului lor album? Drept urmare, curiozitatea m-a indemnat sa ascult si eu cele zece track-uri nou – noute care se regasesc pe cel de-al 8-lea material solo al brasovenilor care dintotdeauna mi s-au parut verisorii timisorenilor de la Genius. Tin sa precizez din start, ca observatia fanului Hi – Q „pescuita“ de pe net nu este deloc reala. Din simplul fapt ca cei trei muzicieni n-au fost deloc in pana de idei. Acestea sunt aceleasi ca-n trecut, cat despre „stil“ e aceeasi ciorba creata pentru a fi servita posesorilor de urechi care rezoneaza cu texte simplute si aranjamente muzicale asijderea.

Surprinzator este cat poate fi de "catchy“ muzica asta. Desi simpla, desi cantata de o sumedenie de trupe in ultimii 40 de ani, croatii reusesc sa scoate "the best" din surf - rock reusind sa creeze cateva mostre sonore dementiale. E un disc mirific, de consumat pentru bunici, parinti, rockeri si oricine are chef de o auditie cu adevarat meseriasa. E si pentru cei care vor sa auda cum suna trance-ul in anii 60...... In luna decembrie a anului trecut muzicienii croati care alcatuiesc trupa The Bambi Molesters au aniversat 15 ani de existenta. Trupa care se afla sub influenta clara a muzicii surf a anilor 60 au castigat simpatia publicului prin albumul de debut Dumb Loud Hollow Twang aparut in 1997. Cel mai cunoscut material discografic al lor este intitulat Sonic Bullets: 13 From the Hip, care a atras atentia intregii lumi, printre altele beneficiind si de colaborari cu Peter Buck si Scott McCaughey din R.E.M., Chris Eckman din The Walkabouts si Eduoa...