Se afișează postările cu eticheta Pop Rock. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pop Rock. Afișați toate postările

10 ian. 2023

Jurjak - Hoții de vise

 


Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent. 

După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima supriză de proporții este „Jocuri de noroc“ care se lăfăie într-o instrumentație modernă cât se poate de spațioasă care-I permite solistului o intepretare vocală de nota zece, iar „Un tip norocos“ revine la aranjamentele clasice în care o chitară abia perceptibilă din fundal adaugă o mostră de originalitate. 

 În cronica dedicată precedentului album al lui Jurjak remarcam faptul că una din cele mai inspirate piese de pe „Bluesberry“  a fost colaborarea cu Bucharest Jazz Orchestra la piesa „Nicio șansă“. Care erau șanșele ca la acest disc să avem parte de o altă colaborare cu Bucharest Jazz Orchestra și rezultatul să fie la fel? Ei bine, de data asta sub numele de „Orașul nostru“ (cu al ei text „Ce oraș frumos/ Dar e cam jegos“) avem parte din nou de un featuring inspirat care duce albumul undeva în zona compozițiilor incluse în soundtrackurile filmelor lui Quentin Tarantino. 

Dealtfel singurul minus al lui Jurjak este că se simte pe ici pe colo că toate compozițiile merg pe un anumit calapod sau șablon. Lipsesc variațiile care se simt atunci când piesele sunt scrise de mai mulți. Asta nu înseamnă că discul ăsta ar putea fi încadrat în categoria albumelor plictisitoare, ci doar faptul că poate pe viitor Jurjak ar face bine să apeleze cu încredere și la alți muzicieni la compoziții. 

Dacă piesa care dă titlul acestui album se învârte undeva în zona rock/reggae-ului abordat uneori și de The Police pe vremuri, „Fiecare“ reușește să iasă și ea în evidență printr-o armonicitate aparte. „Calul de luptă“ aduce o interesantă combinație de acorduri din rockul hardcore cu câteva arome de country și este fără îndoială „cel mai zgomotos moment“ al discului iar sample-ul vocal care face referire la bătălia din 1877 de la Plevna este cât se poate de bine închegat în peisaj : "Să arătăm ca suntem români și ca nu ne temem de vrăjmași/Nu trageți, nu va opriți până ce nu ajungeți pe parapetul redutei". 

Și ultima piesă a discului, „Un răspuns neterminat“  se înscrie în aceleași momente gustoase de aici și face referire la „visul de argint“ care îți evocă vorbe care mint și te lasă cu multe întrebări, gânduri și frământări.

Una peste alta, într-o țară în care preferințele muzicale ale majorității ascultătorilor nu sunt îndreptate spre manele, trap și pop cu refrene demne de pelicula Teambuilding, albumul lui Jurjak ar putea fi inclus lejer printre cele mai interesante apariții discografice ale anului trecut. Dacă nu rezonați la hiturile autohtone repetate la nesfârșit de radiouri vă recomand să ascultați Jurjak, pentru o porție de pop cu blues și rock care nu se înscrie în muzica superficială românească. 



3 ian. 2023

Nasip Kismet – Live from SuperSize Recording

 


Dacă nu știați încă, aflați de aici: Nasip Kısmet este unica trupă din Ungaria care interpretează muzică turcească. Albumul de debut al formației a fost înregistrat live - după cum îi zice și titlul - într-un studio celebru din țara vecină. Să vă mai spun că discul ăsta are un gust aparte ? Din mai multe cauze, dar pe scut hai să rămânem la faptul că aici se găsesc cântece populare turcești vechi și compoziții proprii interpretate undeva la granița dance/psihadelic/etno-jazz. 

Povestea e scurtă: Nasip Kısmet a fost fondată în 2019 de Arif Erdem Ocak, care locuiește la Budapesta de câțiva ani. Chitaristul uneia dintre cele mai cunoscute trupe de rock turcești, Seksendört, a strâns în jurul său o echipă fantastică. Fiindcă concertele au fost puse pe hold din cauza pandemiei, oamenii au intrat în studio și au înregistrat din fiecare melodie două variante, alegând la final lozul câștigător. Și apropos, la SuperSize Recording Studio au înregistrat și timișorenii de la  JazzyBIT ....

Deloc surprinzător, prima piesă a discului, Kara, aduce cu ea și prima surpriză. O ștruțo-cămilă de funky jazz cu o improvizație de saxofon n-are cum să te lase indiferent, unde mai pui și faptul că titlu piesei înseamnă în limba turcă culoarea neagră. O altfel de splendoare se dezlănțuie în Kendim Ettim (o piesă interpretată în original de celebrul turc Neset Ertas) care  e genul ăla de melodie care îți oferă tot ce vrei, de la savoarea aranjamentelor tipice rock-ului la groove-urile pulsante care nu te lasă indiferent. Fără îndoială, cea mai energică compoziție este  Zonguldak’ın Yolları, care pe lângă elementele exotice care se regăsesc în mare parte și-n celelalte piese reușește să iasă în evidență prin niște percuții electronice care îi adaugă un plus de valoare. 

Ankara’nın Bağları (Büklüm Büklüm) te duce cu gândul la prelucrările disco ale muzicii turcești și strălucește prin aranjamente iar Ninna este o altă prelucrare după o piesă veche care surprinde și prin faptul că este construită pe măsuri muzicale impare. Efectele electronice aplicate peste clarinetul din piesa Dilo Dilo Yaylalar este mai mult decât remarcabil iar „Mih“ este din nou o mostră a măiestriei de care dau dovadă oamenii aceștia în aranjamentele muzicale complexe. Muzicienii scot din joben un aer turcesc cu elemente psihadelice care creează un aer aparte, la fel ca și-n „Mihriban“. Unica piesă care iese oarecum din tiparele mai sus amintite este o prelucrare după un binecunoscut hit pop din anii 80 din Turcia interpretat în orginal de Barış Manço, intitulată  Hal Hal.  

Platon spunea că muzica însuflețește universul, dă aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor. Nu pot să adaug decât faptul că Nasip Kısmet este definiția perfectă a cuvintelor rostite de figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei. 




28 oct. 2015

Holograf - Life Line

Cronica disc Holograf
E o mare şmecherie ca în ciudata industrie muzicală românească, o trupă să ajungă să scoată albumul cu numărul 17. Mai multe decât Phoenix, dacă e să rămânem la cifre. Doar că arta numită muzică nu se învârte doar în rândul cifrelor. Muzica celor de la Holograf e la fel de previzibilă ca şi constatarea că politicienii români sunt corupţi. Asta n-a fost tocmai dintotdeauna aşa, dar în ultimii ani formaţia şi-a găsit un drum bătătorit care a dus exact în inimile populaţiei. Şi uite aşa, s-a născut fenomenul Holograf. Pentru persoanele care n-au fost atinse de virusul „Ţi-am dat un inel“, am o veste bună: situaţia rămâne neschimbată şi de acum încolo. Căci, pussy – rock- ul bazat de texte pline de dulcegării ale trupei conduse de Dan Bittman e acelaşi. Şi dacă până acum nu ai rezonat cu compoziţiile de acest fel, e clar că n-ai niciun motiv să-ţi iroseşti aproape o oră din viaţă cu audiţia LifeLine. 

Stilistic, piesele astea gen „Bine ai venit în viaţa mea“ nu se deosebesc cu nimic de creaţiile anterioare ale muzicienilor care reuşesc şi în anul 2015 să umple săli de spectacole în întreaga Românie. Nu am cum să nu remarc faptul că spre deosebire de mulţi alţi cântăreţi  populari în ţara noastră, băieţii de la Holograf nu cântă rău. Adică nu falsează, show-urile lor live sunt bine pregătite, iar oamenii care se înghesuie să plătească bilete de intrare la recitaluri,  primesc exact ceea ce se aşteaptă. Adică un soi de pop – rock insipid, incolor şi inodor, în opinia unora. Sau „muzici frumoase“ în opinia milioanelor de fani care le-au ascultat melodiile pe Youtube, de exemplu. O simplă trecere în revistă a pieselor care alcătuiesc cel de-al 17-lea album Holograf e edificatoare pentru a deduce tematica discului. Avem aici „Deschide-mi inima“, „Eu îi spun iubire“ sau „Şi îngerii au demonii lor“. Textele uşurele ale băieţilor au darul de a merge la sufletul multora, de la coafeze până la bloggeriţe care se chinuie să ne explice care sunt secretele unei căsnicii reuşite.

Discul debutează în forţă cu nişte versuri care stabilesc încă de la-nceput coordonatele „afacerii“ Holograf: „Nu mă întreba dacă te mai iubesc/ Încrederea încerc s-o regăsesc/Nu mai aud un cuvânt potrivit/Parcă am uitat cât de mult ne-am iubit“. Rând pe rând, se dezlănţuie compoziţii emoţionante. De piesele astea te poţi bucura fie la un picnic în sptele blocului, fie la o ieşire cu familia la Şag. Cum să nu te emoţionezi la auzul unor noi piese atât de frumoase din repertoriul celora care au spuus prima oră răspicat şi tare adevărul ăsta cu „Şi băieţii plâng“?. Doar ascultând refrenele pieselor, ţi-l şi imaginezi pe Dan Bittman cum îndedamnă întâi „fetele“ şi apoi bărbaţii din sală, să cânte „bucata cu pricina“. 

E foarte clar, melodiile astea vor declanşa în continuare reacţii prompte ale reprezentantelor sexului frumos, care ţipă şi aplaudă non-stop pe parcursul concertelor Holograf. Şi care, din când în când, se uită cu o dragoste neţărmuită în ochii partenerului aflat pe scaunul de lângă. Există aici şi două piese mai vechi reorchestrate: “Mafia” și “Sunt un balkanik”. În plus, mai e şi Antonia, pe aici. Pe scurt, discul ăsta e atât de plictisitor şi previzibil încât e greu de digerat pentru urechile obişnuite cu aranjamente sonore complexe.

28 ian. 2015

Beck Corlan - Poduri de pace


Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“. 

Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved). Un proverb zen spune ceva de genul „Cu cât doreşti mai multe, cu atât ai mai multe dezamăgiri“. Sincer, fiindcă albumul ăsta mi-era asociat cu „christian music“, înainte de audiţia lui, nu m-am aşteptat la multe. Dar mi-a oferit câteva surpize. Am să le iau pe rând, căci aşa e frumos. 

În primul rând, stilistic vorbind, albumul de debut numit „Poduri de pace“ oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur. Căci printre cele 12 piese care însumează 52 de minute şi 19 secunde de muzică se regăsesc crâmpeie diverse de funk, soul, pop sau chiar alternativ – rock. Primele două piese ale discului, „De ce ne războim“ şi „Curaj“ pot fi incluse lejer în categoria „pop – rock inspirat“, în care Beck are ocazia să-şi dovedească calităţile vocale presărate peste nişte aranjamente decente şi bine ansamblate. Odată cu „Harababura“, lucrurile se schimbă, căci urechile melomanilor fac cunoştinţă cu un reggae de bun augur. Sound-ul se schimbă din nou la piesa „Poem de sunete“, realizată alături de D.D.Z., căci în ecuaţie apar efecte de chitară din zona „indie“ şi un beat electronic cât se poate de modern. Adevărata surpriză vine însă în a doua parte a piesei, când intervin armonii a la Limp Bizkit şi distors-uri încadrabile în ceea ce înseamnă nu metal sau hardcore în zilele noastre. Următoarea piesă „Pleacă“, debutează cu un pian acompaniat cu nişte păcănituri de vinil şi devine pe parcurs un soi de Dont speak a celor de la No Doubt. 

Unica piesă de aici care-ţi dă impresia că asculţi un disc special creat pentru a fi ascultat în compania unor lemne care trosnesc în şemineul din faţa ta este Toate pânzele sus. N-are nicio legătură cu celebrul serial realizat în vremurile de odinioară de TVR, dar prestaţia caldă a solistei (mai ales când repetă obsesiv „du-mă în larg“) aduce un plus de şarm melodiei. Piesa „Am să zbor“, care are parte şi de videoclip, nu mi se pare a fi punctul forte al acestui debut. Ea reprezintă mai mult latura „pop“ a solistei. Odată ce ajungi la piesa numită „Cu dragoste“ ai impresia că asculţi una din multele trupe americane care ocupă locuri fruntaşe în Billboard Christian Songs. Sau, dacă vreţi, aici e momentul când realizezi că Beck Corlan e un soi de Carrie Underwood de România. Deşi piesa „Dreptate“ se vrea a fi un amestec de pop cu hip hop şi chitări rock, rezultatul nu este unul deosebit de inspirat, colaborarea aceasta cu rapper-ul Pumn de Ţărână fiind încadrabilă touşi în sertarul cu piese decente.  „Zi cu cearcăne“ debutează ca un soi de baladă de Red Hot Chilli Peppers, iar „Prietenia“ urmează un fir a la Paula Seling. Cum îi şade bine oricărui disc, finalul este unul neaşteptat. Fiindcă dincolo de „Proverbe“, melomanul află esenţa acestui disc: „cu dragoste“. 

Una peste alta, albumul de debut al solistei timişorence este un disc pozitiv. Cu şi despre dragoste. Nu de genul baladelor pe care le întâlneşti pe compilaţiile Kuschelrock şi nici din categoria melodiilor compuse pentru Adeline de către Clayderman. Nu e perfect, dar transmite căldură. E un disc onest, în care nu simţi nimic „prefabricat“. Şi pentru că am vorbit atâta de mult despre „love“, în final daţi-mi voie să citez o definiţie a dragostei dată de scriitorul francez Maurice Leblanc: „Dragostea fericită nu e un bloc impecabil şi dur. Impurităţi, pete şi umbre plutesc în acea transparenţă îngheţată. Dar privirea îngheţată a iubiţilor nu le disting, ea nu vede decât perfecţiunea, unitatea şi lumina insondabilă“.

3 iun. 2014

Byron - Melancolic

Încă de prin 2006, byron şi-a asigurat un loc aparte pe eşichierul muzical al patriei noastre. Primele două albume ale trupei, Forbidden Drama şi A kind of alchemy (acesta din urmă are parte de una din cele mai originale coperţi de disc de prin ţara noastră) i-au propulsat undeva în aşa – numitul „underground“ de pe la noi, iar primul material discografic realizat în întregime în limba română (Perfect) a reuşit să le deschidă „calea“ şi spre publicul ceva mai mainstream. Ştiu, termenii ăştia de comercial şi necomercial nu mai au nicio relevanţă în zilele noastre, dar adeseori eşti nevoit să te raportezi la ei, mai ales într-o ţărişoară ca a noastră unde industria muzicală lipseşte cu desăvârşire. După ce anul trecut băieţii au aruncat pe piaţă 30 de secunde de faimă şi 30 seconds of fame (material discografic editat în două variante distincte), de această dată muzicienii şi-au surprins fanii cu un nou disc ieşit din tipare. Desigur, toată lumea ştie că piesele incluse pe discul Melancolic sunt incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Şi dacă n-aţi ştiut, nu-i niciun bai, aţi aflat acilea. Mi se pare perfect natural ca atunci când cineva îţi cere să compui muzica pentru un serial care este vizionat de multă lume (bănuiesc), compoziţiile să fie „ „for the masses“. Cu toate că expresia asta poate avea alt înţeles p-altundeva. Şi aici, îmi vine doar un exemplu în minte, aşa la repezeală. Piesa celor de la The Brian Jonestown Massacre - Straight Up and Down, care a fost folosită în serialul Bordwalk Empire. Revenind la tărâmuri şi muzici autohtone, Melancolic e cu siguranţă cel mai accesibil album al celor de la byron. Afirmaţia este valabilă atât pentru instrumentaţiile celor 18 track-uri de aici, cât şi pentru textele melodiilor. Dincolo de titulatura discului, e clar că un album care începe cu versurile „o cafenea, ascunsă pe un colţ de stradă/o masă mică, cu un aer adormit/avem două ceşti, în jurul vieţilor noastre absurde/viitorul e scris, pe fundul mării, în nisip“are un soi de lipici aparte mai ales în rândul sexului frumos. Piesa care dă titlul albumului are parte de alte cuvinte meşteşugite cu mare har de liderul trupei şi se înscrie în categoria baladelor gen Kushelrock. „De dimineaţă“ are parte de o instrumentaţie ceva mai vivace care pune în evidenţă prestaţia artiştilor, dar este – la fel ca multe alte momente de aici – niţel prea scurtă pentru urechile subsemnatului, care ar fi preferat să fie delectat cu mai multe porţiuni instrumentale. Primul moment cu adevărat „zgomotos“ care iese din sfera malancolică este piesa Cu sânge rece, construită pe nişte acorduri subtile de clape. Odată ajuns la piesa „Fără obligaţii“, invariabil îţi trec prin cap eventuale comparaţii cu muzica celor de la Vama (Veche). Faptul că piesele astea au fost compuse în mod special pentru a se „potrivi“ în coloana sonoră face ca multe din piesele de aici să fie prea scurte, practic „radio – edit“-uri. Desigur, unul din principalele atu-uri ale acestui material discogarfic este dat de textele meseriaşe ale lui dan byron, ca de exemplu „Rătăcind prin absurdul labirint/Picioare desculţe târând/Prin nisipuri mişcătoare spre tine/Un cântec uitat fredonând“ (Prin labirint). Finalul discului, „Din când în când“ reuşeşte să te ducă cu gândul la perioada de prohibiţie descrisă cu atâta farmec şi-n mai sus amintitul Boardwalk Empire. Trebuie să recunosc, cronica asta poate fi niţel subiectivă, căci n-am urmărit niciun minuţel din serialul pentru care a fost compus acest disc. Deşi cele 18 piese de aici sunt niţel prea melancolice pentru gusturile subsemnatului, trebuie să recunosc că byron a reuşit din nou să mă surprindă cu un album „curat“, bine realizat, cu „cap şi coadă“ şi un story închegat. Personal aş fi apreciat şi porţiuni mai „nebunatice“ din felia celor de la byron, dar chiar ş-aşa Melancolic e un disc solid, care merită ascultat pe-ndelete. Dacă nu i-aţi descoperit până acuma pe byron, e momentul să vă reparaţi greşeala. Iar după discul ăsta, sunt sigur că vreţi vrea să ascultaţi şi creaţiile anterioare ale băieţilor.

15 ian. 2014

La Femme - Psycho Tropical Berlin

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu care oamenii ăştia amestecă stiluri care au făcut istorie în muzica modernă. Cele 16 track-uri incluse pe acest debut prilejuiesc urechilor atente un melanj mirific de Velvet Underground, Krafwerk, B 52s, Beach Boys, stilurile care-şi fac prezenţa simţită fiind de la surf music la punk – rock, cu arome de synth – pop şi chiar şi cold wave. Desigur, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale se regăsesc şi mostre de bubblegum rock. Cum ar fi de exemplu Amour Dans Le Motu, o compoziţie care conţine doze serioase de glam rock dar şi acorduri punk extrase parcă din visteria oricărei trupe psychadelice care a activat de-a lungul vremurilor în spaţiul britanic. Antitaxi, pe de altă parte, e o explozie de sound-uri dark care poate aminti de un soi de Sigue Sigue Sputnik meets The Cure and The Beach Boys, efectele sonore deosebit de interesante conferindu-i piesei un iz aparte.  Paleta deosebită a influenţelor face ca discul ăsta să fie unul de ascultat pe îndelete. În ‘It’s Time To Wake Up 2023’ ai impresia că oamenii încearcă o revigorare a krautrock-ului celor de la Can, iar în ‘Sur La Planche 2013’ ascultătorul e delectat cu un surf – rock amestecat cu goth din zona 80s a celor de la Sisters Of Mercy. Dincolo de latura energică, se regăsesc şi momente lirice deosebite, cum ar fi ‘Le Blues de Francoise’ o melodie construită pe o orgă cinică, peste care voci feminine pline de efecte recită tot felul de „problemes“. Muzica celor de la Le Femme este întocmai ca şi o femeie, cât se poate de misterioasă şi acest atribut conferă un plus de originalitate acestui debut. 'From Tchernobyl With Love', piesa care închide acest album are un farmec aparte, iar la Nous etions deux ai impresia că asculţi una din piesele de început ale celor de la Depeche Mode. Desigur, în mare parte, sound-urile prezente pe aici se pot încadra în categoria vintage. Doar că „femeia“ imaginată de artiştii ăştia francezi are o personalitate modernă, chiar dacă printre influenţele de aici nu se regăsesc nimic din „electronicele“ de azi. De ascultat cu mare încredere, un debut cât se poate de promiţător.

13 mai 2013

Public Service Broadcasting - Inform Educate Entertain

Public Service Broadcasting - Inform Educate Entertain
Cu un nume cât se poate de ciudat pentru un duo şi o muzică ce e total atipică vremurilor noastre, cei de la Public Service Broadcasting au reuşit să pună „pe roate“ un album cât se poate de interesant, care deşi ocoleşte cu bună ştiinţă trendurile actuale e cât se poate de „fresh“. Cei care se ascund în spatele acestui concept se numesc Wrigglesworth, răspunzător cu live drums şi ritmuri şi J. Willgoose Esq. care se ocupă de tot ceea ce se mai aude pe parcursul celor 11 piese incluse pe acest material discografic. După un intro cât se poate de misterios cu piesa care dă titlul discului, lucrurile devin cât se poate de catchy cu Spitfire, o melodie care conţine câteva sample-uri extrase din filmul „The First of the Few“, un film britanic din 1942, peste care sunt adăugate cât se
poate de ingenios acorduri post – punk.

6 mar. 2013

Granville - Les Voiles

Granville - Les Voiles
Et voila! Asta numesc eu originalitate. Cam pe aici se situează noţiunea de pop – rock pertinent pentru subsemnatul. Ceea ce e destul de departe de lălăielile topurilor din zilele noastre, sunt perfect conştient. Dar mai e ceva. Oamenii ăştia din Normandia demonstrează „once again“ că pentru a ieşi pe piaţă cu ceva valabil, nu trebuie să ai nici „pile“ şi nici să fii „pe felie“ cu mahării din industria muzicală. Nu e nevoie nici să ai domiciliu de UK sau US. Desigur, muzica made in France are o vrajă aparte, şi asta nu de ieri sau de azi. Iar atunci când din neant apare câte o trupă ca Granville, îţi vine să îţi reaminteşti că muzica este o artă. Nu e nevoie să fii deloc perspicace ca să-ţi dai seama încă din primele clipe ale piesei Jersey că oamenii aceştia au crescut undeva la malul mării. Nu la Techirghiol, căci Granville este numele unei staţiuni din Normandia.

18 feb. 2013

Foals - Holy Fire

Foals - Holy Fire
Unele melodii reuşesc să ţi se strecoare sub piele şi implicit îţi zbârnâie instanaeu în lobul urechii, aşa tam – nesam, fără nicio pregătire preliminară. Aşa am păţit eu cu My number, noul single extras din al treilea material discografic al celor de la The Foals, numit Holy Fire. Chiar dacă de o vreme încoace aşa numitul indie ce se revarsă din zona Marii Britanii nu are darul de a-mi provoca oareşce emoţii, discul ăsta al băieţilor din Oxford este unul cât se poate de izbutit fiincă atinge într-un mod cât se poate de adecvat diverse zone stilistice ale muzicii actuale. Desigur se regăsesc rădăcinile unor nume britanice care au făcut istorie de genul Stone Roses, lucrurile astea fiind evidente încă din primul single scos din acest disc, Inhaler. Bad habbit te duce cu gândul undeva în zona Talking Heads, dar nu conteneşte să surprindă urechea şi cu niscaiva armonii mai des întâlnite în muzica dance decât în aceea în care chitările sunt în prim – plan.

4 dec. 2012

Robin and the Backstabbers - Bacovia Overdrive Vol.1 Stalingrad

 Robin And The Backstabbers
Am auzit destule lucruri cat se poate de bune despre Robin si „cei care te injunghie pe la spate“, dar nu am reusit niciodata sa-I vad “la treaba”. Poate e mai bine asa, caci spre deosebire de cei carora considera albumul asta un soi de greatest – hits (datorita intarzierii cu care a aparut pe piata acest album), pentru mine compozitiile astea sunt cat se poate de fresh.  E drept, am prins franturi ale unor piese inventate de ei pe Radio Guerilla, dar per ansamblu dupa auditia asta s-a produs un „love at first sight“. Sau ca sa fiu mai exact, si mai in ton cu accentul romanesc al pieselor, e mai degraba „ simpatie la prima vedere“, caci alaturi de incontestabilele plusuri pe care le poseda debutul bucurestenilor, ar mai fi fost loc si de mai bine. Categoric, un mare plus e faptul ca gasca asta are parte de niste texte mai mult decat meseriase. Care te subjuga pe de-antregul. Desi muzica lor atinge tangential si asa – numitul “pop - rock“, textele se mentin la ani – lumina de “bucati” de genul „Pleaca maine o sa-mi treaca“ (Vunk) sau „Sa facem sex e tot ce ne-a ramas/Sa facem sex sa ne-ngropam greselile-n orgasm“ (Vama). Am luat doar doua exemple aleatoare din creatiile discografice romanesti 2012, caci exemplele sunt cu duiumul.

22 nov. 2012

Vunk - Nu scapa nimeni (fara emotii)

Vunk Nu scapa nimeni
Trebuie sa recunosc ca dupa traiectoria urmata in ultima vreme de baietii de la Vunk, , n-aveam nicio emotie inainte de auditia noului album.  Si asta fiindca orice pamantean care-si duce existenta in spatiul mioritic si care a auzit vreodata „Pleaca, maine o sa-mi treaca/Ce daca, durerea a venit si nu, mai pleaca/Lasa-ma sa mor, De dor/Fericirea mea, la naibaPleaca!“ a sesizat ca oamenii s-au cantonat in taramurile conventionale ale pop – rock – ului romanesc. O reala emotie as fi avut doar in cazul in care Cornel Ilie si trupa lui ar fi cochetat cu noile tendinte ale muzicii pop de azi, dar din fericire baietii n-au luat-o nici pe dubstep si nici pe downtempo, cu atat mai putin pe glitch – house sau cine stie ce noua „directie” stilistica. Prostul obicei al unor artisti de a-si incepe materialele discografice cu piese care poarta numele de „intro“ e amendat cat se poate de finut de acesti vajnici muzicieni care uneori stau pe spate si aprind artificii pe tavan cu o piesa care se numeste „Gata“.

11 oct. 2012

No Doubt - Push and shove

No Doubt Push and shove
Indubitabil, No Doubt au pierdut trenul. Si asta fiindca au trecut nu mai putin de 11 ani de la albumul lor anterior. In ceea ce se numeste music showbusiness e o perioada mult prea mare. Chiar asa, la ce te-ai putea astepta daca ai afla ca Genius scot un album de comeback? Dincolo de asteptari, Push and shove e un disc pe care-l poti judeca dupa doua standarde. In cazul in care te conectezi la vremurile noastre, in care e foarte trendy sa scoti un disc cu doua – trei piese reusite si restul „umpluturi”, materialul asta discografic e acceptabil. Daca ai eticheta oldschool pe frunte si te astepti ca un album sa spuna o poveste (cu intro, cuprins si epilog) sustenabila si prin compozitii, e de rau. Story-ul discului e “Everything’s changed, I’ve changed a lot,” – afirmatie pe care o auzim de la Gwen Stefani in piesa Heaven.

4 oct. 2012

Pink - The truth about love

Cronica album Pink
Desi nu ma dau in vant dupa melodii slagaroase si track-uri dement de catchy, nu pot spune ca cel de-al saselea album de studio al celei care-si zice Pink nu e reusit. Daca jumatate din personajele care-si fac veacul in rafturile cu „pop“- music din vremurile noastre ar reusi sa se apropie oarecum de compozitiile Pink, cu siguranta topurile ar avea un look mai decent. Dincolo de toate, e pop decent care nu-ti insulta defel IQ-ul. E genul acela de disc compus special pentru toata lumea, cu constructii sonore menite sa ti se intipareasca in minte. E bubble – gum, fara indoiala, dar face parte din zona acelei gume de mestecat care nu-ti provoaca greata dupa ce ai consumat-o. Piesele astea au toate sansele sa fie pe buzele teenageritelor care-si exerseaza miscarile la orele de aerobic, dar „prind” bine si-n club, e hunder prozent comert. De calitatea intai, insa, chiar daca nu esti un consumator obisnuit al pop-ului.

22 mai 2012

Peter Heppner - My heart of stone

Album my heart of stone
Daca va spun ca Peter Heppner are cea mai memorabila voce din showbiz-ul muzical german, are cineva curajul de a ma contrazice? Cel de-al doilea album solo al fostului membru al trupei Wolfsheim reuseste sa-ti creeze niste stari cat se poate de diverse, croite desigur in randul acelui aer de melancolie care pluteste peste toate creatiile germanului. Ca si-n alte cazuri, e greu de zis ce muzica face domnul acesta care a colaborat cu Schiller, Paul van Dyk sau Nena. E clar ca e synth – pop, caci in vremurile noastre orice formatie care foloseste synth-uri fara sa fie penibila poate fi incadrata in aceasta palarie. Pe de alta parte e si darkwave, pentru ca foloseste – cu cap si talent – elemente specifice muzicilor „intunecate”. Daca as zice ca omul acesta face un synth-pop optzecist care aduce pe alocuri a Depeche Mode sau Sisters of Mercy si alte bunataturi din aceeasi categorie n-as fi probabil departe de adevar.

21 mai 2012

Sarmalele Reci - Haos.Ro

Album Haos.ro
Ascultand un interviu acordat de Sarmalele Reci unui site de muzica romanesc cu ocazia lansarii acestui album, mi-am adus aminte de inspiratul viral al lui Adi Despot, cel care se termina cu “trei…in …mea“. Si asta, pentru ca in interviul acesta, un reporter profund „muzical“ era mega – curios sa afle „cum e albumul nou, compact…omogen“? Raspunsul baietilor de la Sarmalele Reci este cat se poate de misto: „E compact disc…Noi cantam pe Compact Disc….“. Lasand chestiile amuzante deoparte, cel de-al optulea album al baietilor care au stralucit intotdeauna mai ales prin versurile lor inspirate (isi mai aminteste cineva de „Violeta duce galeata la gunoi / Toti baietii o privesc cu jind“?) are in linii mari aceleasi coordonate cu care ne-au obisnuit baietii pana acum. Textele teribil de inspirate sunt completate de instrumentatii rock (spre punk pe alocuri), bucatele reggae – ska si incursiuni jazzy.

3 mai 2012

Unheilig - Lichter der stadt

Album Unheilig
V-ati intrebat vreodata cum ar suna Unheilig in engleza? Ei bine, atunci si curentul Neue Deutsche Härte (NDH) ar trebui sa se numeasca New German Hardness. Revenind la realitate, cel de-al 8-lea album al trupei care e inclusa in curentul ce poarta numele de Neue Deutsche Härte e complet in germana, dar acest fapt n-ar trebui sa sperie pe nimeni. Chiar daca nivelul meu de cunostinte in limba lui Gothe e „eine kleine“, melodiile celor de la Unheilig reusesc dintotdeauna sa beneficieze de o rezonanta aparte in urechi. Oricat te-ai invarti, atunci cand asculti Unheilig nu ai cum sa nu faci referire la Rammstein. Iar echipajul acesta e cel putin pe picior de egalitate cu mult mai cunoscuta trupa condusa de de Till Lindemann.

17 apr. 2012

Hi - Q - Cand zambesti

Hi Q recenzie album
„O mare dezamagire...nu este Hi-Q, sau au fost in pana de idei cand au compus ori si-au schimbat stilul in pop-rock-ballad. Se cunoaste ''mana'' componistica a Danei - stilul pop-rock pe care ea l-a adoptat in cariera solo“. Cum sa nu ramai intrigat cand citesti un asemenea comentariu al unui fan Hi – Q dupa aparitia noului lor album? Drept urmare, curiozitatea m-a indemnat sa ascult si eu cele zece track-uri nou – noute care se regasesc pe cel de-al 8-lea material solo al brasovenilor care dintotdeauna mi s-au parut verisorii timisorenilor de la Genius. Tin sa precizez din start, ca observatia fanului Hi – Q „pescuita“ de pe net nu este deloc reala. Din simplul fapt ca cei trei muzicieni n-au fost deloc in pana de idei. Acestea sunt aceleasi ca-n trecut, cat despre „stil“ e aceeasi ciorba creata pentru a fi servita posesorilor de urechi care rezoneaza cu texte simplute si aranjamente muzicale asijderea.

11 oct. 2010

The Bambi Molesters - As the Dark Wave Swells


Surprinzator este cat poate fi de "catchy“ muzica asta. Desi simpla, desi cantata de o sumedenie de trupe in ultimii 40 de ani, croatii reusesc sa scoate "the best" din surf - rock reusind sa creeze cateva mostre sonore dementiale. E un disc mirific, de consumat pentru bunici, parinti, rockeri si oricine are chef de o auditie cu adevarat meseriasa. E si pentru cei care vor sa auda cum suna trance-ul in anii 60......

In luna decembrie a anului trecut muzicienii croati care alcatuiesc trupa The Bambi Molesters au aniversat 15 ani de existenta. Trupa care se afla sub influenta clara a muzicii surf a anilor 60 au castigat simpatia publicului prin albumul de debut Dumb Loud Hollow Twang aparut in 1997. Cel mai cunoscut material discografic al lor este intitulat Sonic Bullets: 13 From the Hip, care a atras atentia intregii lumi, printre altele beneficiind si de colaborari cu Peter Buck si Scott McCaughey din R.E.M., Chris Eckman din The Walkabouts si Eduoardo 'Speedo' Martinez din The Flaming Lips.

Cele 11 piese instrumentale care alcatuiesc acest album arareori ies din melancolia anilor 60 dar au parte de instrumentatii cat se poate de izbutite si compozitii cat se poate de interesante. Inca de la primele acorduri ale piesei care da titlul albumului ascultatorul este introdus intr-o atmosfera parca copiata din filmele lui Tarantino. Pe parcursul pieselor se simte din plin efectul de "valuri" ale amplificatoarelor Fender din anii 60, intreaga constructie sonora fiind oarecum similara cu cea prezenta in melodii din repertoriul Duanne Eddy sau The Ventures. Exista insa si melodii care desi pastreaza cat se poate de fidel sound-ul acelor ani sunt imbogatite cu partituri din anii mai apropiati de noi. In special Mindbender un rock cat se poate de zgaltait. Pe acelasi calapod e si Thundering Guitars. Asa cum ii sade bine oricarei trupe care se respecta, finalul albumului este unul deosebit. Rising East iese din aria "surf"-ului fiind o piesa de conceptie deosebita in care ascultatorul are parte de o sumedenie de influente. De la rock-ul progresiv la jazz sau la world music, toate ambalate intr-un stil unic, care cu siguranta prinde bine la urechile avide de "altceva". Din cele 11 melodii de aici, cinci sunt pur si simplu zguduitoare: Wrong Turn, Panic Party, Mindbender, Thundering Guitars si As the dark wave swells. Nu e un procent rau, trebuie sa recunoasteti!



Stilistic ascultatorul este plimbat in lumea chitarilor electrice dominate de mult reverb, avand parte de cantecele simple (adesea cu trei acorduri) si de niste efecte menite sa sublinieze spartul valurilor la tarm. E un remember din era Dick Dale sau Duane Eddy. Surprinzator este cat poate fi de "catchy“ muzica asta. Desi simpla, desi cantata de o sumedenie de trupe in ultimii 40 de ani, croatii reusesc sa scoate "the best" creind cateva mostre sonore dementiale. Daca nu pentru altceva, discul merita ascultat si numai pentru ca te teleporteaza pentru aproape 60 de minute pe o  plaja din Croatia, timp in care reusesti sa observi cum se ridica valul negru. E un disc mirific, de consumat pentru bunici, parinti, rockeri si oricine are chef de o auditie cu adevarat meseriasa. E si pentru cei care vor sa auda cum suna trance-ul in anii 60......