Ascultand un interviu acordat de Sarmalele Reci unui site de muzica romanesc cu ocazia lansarii acestui album, mi-am adus aminte de inspiratul viral al lui Adi Despot, cel care se termina cu “trei…in …mea“. Si asta, pentru ca in interviul acesta, un reporter profund „muzical“ era mega – curios sa afle „cum e albumul nou, compact…omogen“? Raspunsul baietilor de la Sarmalele Reci este cat se poate de misto: „E compact disc…Noi cantam pe Compact Disc….“. Lasand chestiile amuzante deoparte, cel de-al optulea album al baietilor care au stralucit intotdeauna mai ales prin versurile lor inspirate (isi mai aminteste cineva de „Violeta duce galeata la gunoi / Toti baietii o privesc cu jind“?) are in linii mari aceleasi coordonate cu care ne-au obisnuit baietii pana acum. Textele teribil de inspirate sunt completate de instrumentatii rock (spre punk pe alocuri), bucatele reggae – ska si incursiuni jazzy. Nu e deloc haios, desi haos.ro are momente cat se poate de sagalnice (Haos Punct Ro/Esti ce urasc mai rau/Dar mor de dragul tau), iar amatorii de balade vor regasi aici cateva track-uri demne de a fi incluse in compilatiile Kuschelrock. Probabil ca atunci cand au conceput acest album, baietii al caror solist vocal este Zoltan Andras n-au luat in calcul faptul ca Haos a fost prima trupa de punk din Romania, infiintata in 1991 in Timisoara, dar alegerea acestui titlu este una cat se poate de inspirata pentru vremurile in care traim, iar faptul ca oamenii acestia mai au curajul sa iasa cu muzica “de protest” este cat se poate de laudabil.
Dintre cele trei piese de dragoste de aici, Durerea e ca un alint (care a aparut de fapt de ceva vreme, dar n-a fost inclusa pe niciun material discografic) este unul din cele mai interesante momente ale albumului, atat prin usoara aroma de rock a la Smashing Pumpkins cat si gratie versurilor (Durerea e un alint/numai tu ma faci s-o simt/doar tu ma saturi si-apoi ma faci s-o doresc mai mult/Durerea e un balsam/numai tu ma ajuti s-o am/doar tu-mi dai viata si-apoi tot tu ma omori incet). Piesa care deschide albumul, Vreau o viata, are toate atributele pentru a fi promovata ca un viitor single si beneficieaza de un profund mesaj actual (Nu sunt generatia ta de sacrificiu/La casinou s-o arzi din nou/Si eu la ospiciu/Nu mai vreau sa aud hau hau despre speranta/Sa te ascult nu mai pot demult cum scuturi din clanta/N-are rost nici bancu cu sa traiti bine/Nu pun botul, nu-ti dau votul, n-ascult de tine), iar printre celelalte puncte de atractie de aici se numara si Bara-n bara. O alta melodie care e deja cunoscuta fanilor trupei este Lasati-ma sa invat!, care a fost inclusa intr-o campanie TV in care din nou versurile sunt de nota zece si scoase din actualitate: „Liber in pareri, liber in idei, nu-mi dau votul pe o sticla de ulei/ Cu paine si cu circ, nu pot fi prostit, nu pot fi mituit“. Melodia are si niscaiva referiri la un disc mai vechi al trupei (Am mai spus candva /ca tara chiar te vrea prost...), care din pacate sunt cat se poate de valabile si-n 2012. L-au ucis pe Bula e un banc agreabil iar sound-urile reggae/ska din Cocktail Molotov adauga o aroma stilistica interesanta discului, in care se regasesc si usoare asemanari cu baladele celor de la Iris, in piesa Nu mai fac. Una peste alta, Zoltan Andras (voce), Emil Viciu (chitara), Gabriel Dragan (tobe), Mircea Laszlo Horvath (clape) si
Vlady Sateanu (bas) au pus la cale un album dragutel, care are toate atributele sa fie devorat pe-ndelete in saracacioasa scena pop – rock de pe la noi din tara.
Respect TM, respect trupele de acolo, 2 thumbs pt. trupa Haos... dar respect si pt. pionierii punk-rock din anii 80 din Buc. (Krypton, Ad-Hock, Gong, pe alocuri si Timpuri Noi)... fara suparare, prietene... si 10x pt. cronica!
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Ascultand un interviu acordat de Sarmalele Reci unui site de muzica romanesc cu ocazia lansarii acestui album, mi-am adus aminte de inspiratul viral al lui Adi Despot, cel care se termina cu “trei…in …mea“. Si asta, pentru ca in interviul acesta, un reporter profund „muzical“ era mega – curios sa afle „cum e albumul nou, compact…omogen“? Raspunsul baietilor de la Sarmalele Reci este cat se poate de misto: „E compact disc…Noi cantam pe Compact Disc….“. Lasand chestiile amuzante deoparte, cel de-al optulea album al baietilor care au stralucit intotdeauna mai ales prin versurile lor inspirate (isi mai aminteste cineva de „Violeta duce galeata la gunoi / Toti baietii o privesc cu jind“?) are in linii mari aceleasi coordonate cu care ne-au obisnuit baietii pana acum. Textele teribil de inspirate sunt completate de instrumentatii rock (spre punk pe alocuri), bucatele reggae – ska si incursiuni jazzy. 
Respect TM, respect trupele de acolo, 2 thumbs pt. trupa Haos... dar respect si pt. pionierii punk-rock din anii 80 din Buc. (Krypton, Ad-Hock, Gong, pe alocuri si Timpuri Noi)... fara suparare, prietene... si 10x pt. cronica!
RăspundețiȘtergere