Se afișează postările cu eticheta Industrial. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Industrial. Afișați toate postările

1 feb. 2024

SPRINTS - Letter to self

 


Albumul de debut al formației irlandez SPRINTS este fără nicio îndoială una din marile surprize ale acestui început de 2024, fiindcă cvartetul din Dublin care o are ca solistă pe Karla Chubb reușește să amestece bucățele babane de punk și grunge în ambalajul alternative – rock atât de trendy în zilele noastre cu un talent care te lasă mască.

Încă de la primele acorduri ale piesei de deschidere numite Ticking, e clar că oamenii aceștia știu cum să creeze acea tensiune muzicală care separă muzicile mișto de cele din categoria așa/și/așa. Obsesivul Am I Alive? repetat până la epuizare înaintea refrenului piesei are o conotație aparte iar după cele trei minute în care grupul construiește o introducere cât se poate de meseriașă, urechea este inundată de o altă compoziție care abuzează de o energie contagioasă. Heavy este una din cele mai bune bucăți din discul ăsta de debut. Nu doar pentru că ești întrebat de mai multe ori dacă ai simțit vreodată cât de grea este...camera? Ci mai ales fiindcă...piesa asta respiră prin toi porii ei . Combinația repetitivă de Do you ever feel like the room is heavy?Like the air is hot, and the air is sweaty? plus chitările nervoase și tempo-ul corect dau acestei piese un aer aparte, de nota zece plus. 
Vagi arome de goth sunt sesizabile pe Cathedral iar Shaking Their Hands liniștește oarecum tempo-ul , exact la fix pentru ca melodia Adore, Adore, Adore să pună punctul pe i cu constatrea conform căreia They never called me b-b-beautiful/They only called me insane. După atâtea mostre de energie de nestăvilit ai avea impresia că albumul are parte și de părți mai liniștite, însă "Shadow Of A Doubt" are delay-uri și distorsuri care amintesc pe alocuri și de Sonic Youth, iar rezultatul este unul admirabil.  

Una din cele mai interesante și experimentale compoziții de aici este "Can't Get Enough Of It", care se depărtează oarecum de ideea de noise – rock și intră pe tărâmul unor acorduri de doom – rock. Un alt moment de senzație de pe acest debut este 'Up and Comer', care devine pe parcurs o compoziție frenetică ce cuprinde un țipăt de disperare subliniat și de versurile "Here we go the devil's knocking at my door".

Indubitabil, scrisoarea asta turbo/punk/grunge a irlandezilor care-și spun SPRINTS merită atenția fiecărui ascultător de rock. De accea, multă lume spune că albumul cu pricina este unul din cele mai interesante apariții din 2024. Pe bună dreptate. Luați și ascultați la volum corespunzător.  



17 feb. 2015

Viet Cong - Viet Cong

Cele mai convenabile etichete pentru debutul canadienilor care alcătuiesc formaţia Viet Cong ar fi fără îndoială cele de post punk sau noise. Spre deosebire de multitudinea de alte trupe care activează în aceeaşi branşă formaţia alcătuită din doi foşti membri ai trupei Woman reuşeşte să navigheze elegant între mai multe stiluri, printre care se întrezăresc desigur şi câţiva stropi de industrial.

Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor.

„Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul de 11 minute care poartă titlul de Death, este cât se poate de noisy şi va face deliciul urechilor care gustă acest gen. Pe ici pe colo canadienii merg şi pe drumul creaţiilor de la început ale celor de la Public Image Limited, ca de exemplu în Silhouettes. Piesa aceasta descrie cât se poate de bine feeling-ul pe care ţi-l lasă în general acest album discografic: acela pe care îl ai când te afli într-un tren şi întrezăreşti pe ici pe colo câteva siluete umane în gări prin care treci cu viteză. Cele şapte piese ale acestui debut sunt ciudate şi sălbatice, iar debutul canadienilor e un must have pentru cei care s-au plictisit de tonele de trupe alternative – rock care-şi fac veacul prin muzica modernă.


1 apr. 2014

Gabi Delgado - 1

După 28 de ani de pauză, Gabi Delgado revine pe scena muzicală cu un album solo care are toate şansele să devină unul dintre cele mai interesante albume ale anului 2014, pentru cei care au auzit vreodată de D.A.F. sau de muzica EBM. Deşi după apariţia albumului său solo Mistress în 1986, Gabi a mai cochetat cu proiectele Delkom şi DAF/DOS materialul acesta discografic este „ceea ce trebuie“ (dacă-mi permiteţi o expresie „de stradă“) fiindcă reuşeşte să updateze cât se poate de meseriaş sound-ul minimal al perioadei de aur Deutche Amerikanische Freundschaft (mă refer aici la discurile Alles is gut şi Gold und liebe) cu ritmurile folosite în diversele stiluri ale muzicii din zilele noastre. Deşi trecerea asta a lui Gabi spre beat-uri moderne s-a produs încă din mijlocul anilor 80 (puţini ştiu că vocea proiectului D.A.F. a organizat alături de Westbam prima patrecere house din Germania, în 1986!) şi a continuat şi în proiectul DAF/DOS (cu memrorabila piesă Ich glaub ich fick dich später), de această dată artistul reuşeşte să vină în faţa fanilor cu un produs cu adevărat  fresh. Nu vă speriaţi, nu e nici dreamhouse, nici bass, nici post dubstep: e electronic cu E mare. Pentru cei neiniţiaiţi, paleta sonoră se învârte undeva între EBM, old school techno şi punk (acesta din urmă mai mult prin atitudine, decât prin sound). Frumuseţea constă în felul în care diversele direcţii muzicale sunt amestecate. În melanjul bine structurat care provoacă stări de bine urechii. Desigur, nostalgicii D.A.F. n-au nevoie de nicio recomandare pentru a savura acest disc. Care poate fi devorat şi de urechile obişnuite doar cu track-urile inventate cu ajutorul unei tone de VST-uri, care populează spaţiul muzicii electronice contemporane. După această audiţie, urechile curioase de aprofundare pot sălăşlui şi pe discografia D.A.F. şi vor avea surpriza să descopere câte proiecte din zilele noastre s-au inspirat din acele vremuri. Fiindcă lucrurile bune încep întotdeauna cu un Waw, prima piesă, Neosexy, reuşeşte să te acapareze din primele acorduri. Uşurel te acomodezi cu nişte texte primitive dar de efect ( „Neues deutche madchen in der neuen stadt“... Du bist so schön und virtuell, neosexuell!") şi începi să visezi cu ochii deschişi. În care unele pasaje îţi amintesc de Kraftwerk.  Piesa secundă te face să rămâi în aceeşi stare, cu menţiunea că melodia „Traum“ (Visul) este un exemplu concludent al simbiozei dintre vechi şi modern pe care o îmbrăţişează acest disc. E, dacă vreţi o combinaţie fericită între avangardismul muzicii minimal şi incolorele ritmuri prezente din plin în sound-urile electronice de astăzi. Vei constatat şi o referinţă la albumul Alles ist gut al celor de la D.A.F. căci „ich will das du mir sagt....das alles gut ist“. Fiecare cu visul lui. Aşa cum la un moment dat britanica Florence Welsh a declarat că visul ei este să apară pe scenă la vârsta de 60 de ani îmbrăcată într-un robot, „traum“-ul lui Gabi Delgado gravitează în jurul acestui enunţ simplist: totul e bine. Una din piesele care seamănă destul de mult cu D.A.F. este Sexkamikaze, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Science Fiction Liebe, o piesă cât se poate de atipică, în care sound-ul e mult mai apropiat de Giorgio Moroder decât de Front 242. Odată cu Nebelmaschine, ascultătorul este târât cu sau fără voia sa în beat-urile care alcătuiesc marea majoritate a curentului techno din zilele noastre, esenţa acesteia fiind sintetizată prin ultimele cuvinte din text: „tanzt fur mich“. Un alt moment cât se poate de inspirat al discului este Puppen, care însă are o urmare mai puţin fericită, Alles gute zum geburstag, fără îndoială cel mai slab moment de aici. Printre compoziţiile care te cuceresc din prima se mai numără Die zukunft şi Lippenstift, aceasta din urmă fiind genul acela de melodie care nu are cum să te facă să stai locului în cazul în care nu eşti imobilizat. Spre deosebire de legănarea aceea fără noimă care se numeşte dans în zilele noastre, „Tanzen brutal“ e un pogo pe ritmuri electronice, o piesă care cu siguranţă îţi dă aripi. Pe ici pe colo, sesizezi şi momente în care îţi aduci aminte de vremurile în care The Prodigy erau pe cai mari cu Firestarter, ca de exemplu în The neuen barbaren sau Langweilig. Desigur, mult mai altfel, mai EBM style. Făcând abstracţie de cele două remixuri de la final (piesele 19 şi 20), discul ăsta se termină cu Barbarella. Un experiment de mare efect, care are ceva din „Der Räuber Und Der Prinz“, dar şi niţel ceva din nebunia unor experimente electronice de genul Caribou din zilele noastre. E un final glorios, care te face să dai repeat la întregul Eins. Dincolo de temele care gravitează în jurul dragostei neîmpărtăşite, a sexului sau a Science Fiction-ului, muzica lui Gabi Delgado e încântătoare prin energia pe care o degajă. Fiecare notă a pieselor sale are ceva de spus iar compoziţiile degajă tensiuni şi răsturnări de situaţie. E un album grenadă, gata să explodeze. Fiţi pregătiţi să-l savuraţi aşa cum se cuvine. 

11 mar. 2014

Laibach - Spectre

Mi-e greu să imaginez ce reacţie ar putea provoca noul videoclip al celor de la Laibach în cazul în care eşti unul dintre oamenii care n-au auzit niciodată de celebrii sloveni înfiinţai în 1980. The Whistleblowers a fost filmat de regizorul norvegian Morten Traavik în Lituania cu o cameră de filmat sovietică şi acompaniează o melodioară atipică pentru Laibach. Chiar dacă în zilele noastre folosim cu mult prea mare uşurinţă termenul de „cult“, cei de la Laibach cu siguranţă merită etichetaţi cu această particulă. Slovenii care adeseori au fost în centrul unor acuze mai mult sau mai puţin fondate, fiind inclusiv catalogaţi fascişti (şi care au declarat la un moment dat că „suntem doar atât de nazişti precum a fost Hitler pictor“) revin după opt ani de pauză de la ultimul lor material de studio cu Spectra, un disc interesant, care deşi nu poate fi aşezat alături de capodoperele lor, emană bun gust. După căderea comunismului în Europa de Est, mulţi au prevăzut vremuri grele pentru celebra trupă slovenă, dar lucrurile nu s-au derulat aşa, căci oamenii demonstrează că şi-n vremurile noastre au ceva de spus. Pe plan melodic lucrurile-s mai aşezate, dar mesajele rămân în aria lor specifică. E şi cazul piesei Eurovision cu al ei refren „Europe is falling apart“, în care oamenii ne spun că în lipsa războiului punem la îndoială pacea (In the absence of war/We are questioning peace/In the absence of god/We all pray to police). Actul artistic al celor de la Laibach s-a situat dintotdeauna în zona protestului, chiar dacă compoziţiile lor nu sunt neapărat protest – songs aşa cum le ştim de la alţii. Amestecul lor de EBM cu industrial te duce cu gândul la Rammstein, dar comparaţia se opreşte aici. Sau ca să-i citez pe sloveni: „Rammstein sunt un fel de Laibach pentru adolescenţi“. Printre compoziţii se regăseşte şi  “Resistance is futile“, în care oamenii ne atenţionează în stilul lor specific că  „we suck your culture, brains, energy… we are Laibach, and you will be assimilated… existence as you know it is over!”. Marea artă în cazul celor de la Laibach este aceea că  la ei totul este important. Text, muzică, „image“.....Alături de începutul atipic, ascultătorul e vrăjit şi cu un final care te pune pe gânduri. „I believe in a better world/I believe in a better place/I believe in brotherhood, equality and freedom/I believe in happiness for all“ nu e tocmai un text „obişnuit“ din visteria trupei, dar descrie perfect noţiunea Laibach. E o melodie care îţi lasă întrebări, te face să gândeşti. Iar la lăsarea serii, cauţi semnificaţiile acestor versuri.După cum zic şi ei în aceeaşi Koran: „When the sun goes down again/And the moon is shining bright/There are all these questions on our mind“. Ca şi în cazul restul creaţiilor, şi acest material discografic e prea complicat pentru a fi degustat „pe fugă“. Nu e destinat defel celor care caută exprimări muzicale facile, căci pentru a-l înţelege, trebuie să-i acorzi atenţie sută la sută. Nu e chiar cel mai bun album din cariera Laibach, dar cu siguranţă e unul din acele discuri care merită ascultate pe-ndelete. Iar Laibach rămân şi-n 2014 nişte oameni care ocolesc cu bună ştiinţă clişeele şi pun „pe masă“ în faţa celor interesaţi un disc interesant. Pentru fanii trupei, o informaţie utilă ar fi aceea că discul se va lansa şi-n apropiere de Timişoara, pe 16 aprilie. La Budapesta, la celebrul A38.

20 nov. 2011

Aestethic Perfection - All beauty destroyed

Chiar daca n-ai auzit niciodata de Aestethic Perfection, sunt absolut sigur ca o singura privire pe coperta acestui disc iti da destule indicii visavis de ceea ce se ascunde in constructiile sonore care alcatuiesc acest material discografic. Nu, nu e muzica pentru vampiri, dar daca ramanem in zona etichetarilor chestia asta e un soi de combinatie intre emotronic si aggrotech, niste „verisori“ daca vreti din familia muzicii EBM sau Industrial. Sub haiosul nume de Aestethic Perfection se ascunde un american pe numele lui Daniel Graves care s-a indragostit de acest tip de emulatie sonora (industrial) pe la varsta de 14 ani, cand a auzit prima piesa din acest gen muzical in masina unui prieten. Ca si o curiozitate, desi performantele vocale ale acestui american amintesc mai degraba de Marilyn Manson sau Suicide Commando, preferintele sale in materie de muzica sunt cat se poate de conservatoare, idolii sai fiind cei de la Queen. All Beauty Destroyed este al treilea material discografic semnat Aestethic Perfection, care vine la doi ani dupa precedentul Violent Emotions si contine 12 piese in varianta sa normala, la care se adauga inca sase remixuri in varianta deluxe.


Inca de la primele secunde ale piesei de deschidere - A nice place to visit-  ascultatorul e intampinat cu niste vocalize teribile executate de acest Daniel, care pe alocuri depasesc limita de suportabilitate. In piesele in care nu face abuz de aceasta “tehnica” (Hit the streets sau One and only) lucrurile-s acceptabile iar urechea e bombardata cu acorduri a la Depeche Mode peste care a fost turnat industrial cu nemiluita. Cel mai reusit moment al acestui disc este single-ul Inhuman, care te cucereste din prima printr-o energie notabila si armonii cat se poate de inspirate. In cazul in care dai importanta textelor, discul asta are o mare hiba, nu prea contine nimic notabil, in afara de “I hope you die motherfucker” sau „I know, That you want me/I know,
That you love me/And I hope, When you touch me/ That you know you touch damnation“. Din pacate albumul in sine e foarte previzibil si plin de clisee. Dar contine una bucata de melodie care e total madness in cel mai reusit sens al cuvantului: Inhuman.

9 oct. 2010

Assemblage 23 - Compass

In cazul in care nume ca New Order, Fad Gadget, Human League, VNV Nation, Apoptygma Berzerk , Covenant, Depeche Mode si Erasure, va spun ceva, puneti mana fara ezitare pe Compass. E un disc pe care-l recomand cu mare caldura oricarui ascultator din marea familie a stilurilor muzicale electronice. De neratat!
Chiar daca pentru unii pare greu de crezut muzica made in U.S.A. nu este numai Lady Gaga, Bruce Springsteen sau tonele de country. Pe ici colo mai rasar si chestii din domeniul "electronic", una din ele fiind Assemblage 23. Se prea poate ca pentru fanii Depeche Mode si ai genului EBM sa nu fioe nevoie de nici o prezentare  atunci cand rostesti acest nume. Proiectul este de fapt creatia lui Tom Shear, iar Compass este al saselea album al sau de studio. Drumul parcurs de Assemblage 23 este unul interesant. De la un minimal cu influente clare de industrial si EBM (Electronic Body Music) usurel muzica s-a transformat in ceva synth - pop melodios, fara a-si renega insa influentele. Un drum oarecum similar cu cel parcurs de VNV Nation. Se prea poate ca fanii "hardcore" ai genului EBM sa fie nitel dezamagiti de melodicitatea pieselor acestui disc, dar fara indoiala Compass este un pas inainte.

Ostilitatile sonore incep printr-o piesa cat se poate de superba, care aduce a inceputurile celor de la Depeche Mode combinate cu energia unor Front Line Assembly sau Covenant. Cu toate acestea, piesa Smoke este una din cele mai „slagaroase“ momente ale acestei excursii sonore si reuseste sa lipeasca urechile de difuzoare pentru urmatoarele melodii. Care au acea compozitie tipica a anilor 80 dar "updatata: la vremurile noastre care face ca fiecare dintre ele sa-ti dea ceva aparte, care nu are cum sa dezamageasca nici un timpan familiarizat cu muzica electronica. Primul single care a anuntat acest disc, Spark este o combinatie reusita intre "duritatea" sunetelor etalate de Front 242 si muzica dancefloor a zilelor noastre. Desi pe alocuri sunetele de synth sunt extrem de previzibile, acestea reusesc sa umple cat se poate de bine constructia sonora. Leave all this behind are un ritm cat se poate de captivant si poate fi ascultata cu mare incredere si de cei care nu au nimic de-a face cu EBM-ul, fiind o superba melodioara incadrabila in categoria "pop" pentru toata natia. Daca e sa ascultati o singura piesa de aici, va recomand cu cea mai mare placere aceasta piesa, merita!

Evident ca printre cele zece piese se gasesc si momente mai putin reusite. Alive este unul dintre acestea. Desi e "agitata" ea nu reuseste sa se incadreze in trendul albumului, ca si How can you sleep. Chiar daca e usor repetitica, Greed are in schimb sound-ul acela de "underground" mult mai persistent pe primele cinci discuri semnate Assemblage 23 . Angels & Demons are un groove cat se poate de percutant iar The Cruelest Year surprinde prin inflexiunile vocale ale creatorului acestui proiect care reuseste sa puncteze asa cum trebuie o balada minunata. Tot la capitolul interesant se incadreaza si Impermeance. N-as putea spune ca straluceste, dar este o melodie care imbina la fix sunetul robotic al EBM-ului cu pasaje din trance-ul actual. 

De-a lungul carierei sale, Tom Shear - aka Assemblage 23 - a abordat intr-o maniera proprie cover-uri dupa nume ca A Flock of Seagulls sau Psychedlic Furs. Daca mai adaugam aici New Order, Fad Gadget, Human League, VNV Nation, Apoptygma Berzerk , Covenant, Depeche Mode si chiar si niscaiva Erasure, avem profilul ascultatorului caruia i se adreseaza Compass. De fapt, e un disc pe care-l recomand cu mare caldura oricarui ascultator din marea familie a stilurilor muzicale electronice. De neratat!

8 oct. 2010

Nitzer Ebb - Industrial Complex

Sunet de sintetizator "cu muschi", tempo alert, refrene pe alocuri pop, cam asta se gaseste pe Industrial Complex, primul album de studio al celor de la Nitzer Ebb dupa 15 ani de pauza. Fara a se moderniza excesiv, cu faze retro si vintage bine dozate baietii au reusit un comeback reusit, care n-are cum sa dezamageasca fanii EBM, Depeche si multi multi altii...
Categoric, fanii muzicii electronice au asteptat acest disc demultisor. Dupa 15 ani de pauza, britanicii de la Nitzer Ebb au scos un material numit Industrial Complex, al saselea disc de studio. Alaturi de Front 242, cei de la Nitzer Ebb au fost reprezentantii de seama ai EBM (Electronic Body Music). Cu influente declarate ca D.A.F., Bauhaus si Killing Joke, britanicii au reusit sa-si graveze numele adanc in constiinta celor care cunosc fenomenul electronic de la Kraftwerk incoace. Trupa a cantat recent si in deschiderea concertului Depeche Mode de la Budapesta.

Asa cum era de asteptat, discul are inca din start o energie deosebita, cu niste clape cat se poate de accentuate, piesa Promises reusind sa capteze atentia inca de la primele acorduri. Lucrurile iau o intorsatura aparte pe parcursul melodiei Once You Say care datorita prezentei lui Martin Gore din Depeche Mode la partea vocala aduce a I feel you. Sunetele moderne etalate pe incantatia "left - right - left" din piesa reusesc sa fie undeva la mijlocul dintre feeling-ul retro si modern, sfarsitul brusc al piesei fiind un mic neajuns. Never known este una cat se poate de minimala semanand la start cu orice creatie D.A.F. si puncteaza cat se poate de accentuat faptul ca Nitzer Ebb nu si-au pierdut defel din latura dark. Diversitatea acestui disc se revarsa si din piesa Going away, o frumoasa balada, atipica pentru artistii zilelor noastre prin instrumentatie, apropiata oarecum de feeling-ul Depeche cu un moment culminant cat se poate de meserias. Eleganta combinatie intre sound-urile vintage si cele moderne capata o valenta deosebita si pe Hit you back, iar Payroll duce din nou sound-ul undeva in zona agresiva, fiind parca un Rammstein fara chitara, cu multa energie si determinare.

Down your knees are toate caracteristicile unui electro pretabil intr-o discoteca (ma rog, nu in alea in care la putere e Inna!), o combinatie cat se poate de interesanta intre zgomote industriale si ritmuri percutante. Unul din lucrurile care se observa in piesele acestui disc este acela ca trupa incearca sa navigheze prin mai multe feluri de sonoritati si strecoara abil atat chestii dark cat si momente susceptibile de a fi consumate pe ringul de dans. I dont know you este un hibrid intre Front242 si Depeche Mode iar My door is open are nerv cat cuprinde si un vibe care "prinde".
I am undone linisteste un pic treburile printr-un ritm ceva mai lent dar cu artificii sonore preluate parca din bagajul Nine Inch Nails, pentru ca Kiss Kiss Bang sa te trezeasca din nou la realitate printr-un ritm de Die Krupps amestecat cu energia unor Killing Joke. Fara indoiala este una dintre cele mai bune momente ale albumului si o piesa care se preteaza la concerte open - air. Nu stiu daca cei de la Nitzer Ebb si-au ales intamplator sau nu titlul ultimei piese, Travelling. Discul este o calatorie printre sonoritatile electronice de demult si cele moderne, sentimentul pe care il ai la sfarsit fiind acela de relaxare.

Pentru colectionarii adevarati exista si un bonus disc care cuprinde nu mai putin de sase versiuni diferite ale piesei Once you say, una mai soada ca alta. Daca in remixul lui Tom Furse urechile sunt tratate cu un beat hipnotic a la Chemical Brothers, cel executat de Celluloide surprinde prin agresivitate. Iar cel executat de People Theater pastreaza doar elementele moderne. Si Alan Wilder de la Depeche Mode si-a "bagat" mainile la un remix, al piesei I am undone. Inutil de spus ca suna si mai Depeche, nu? My door is open are si ea un remix pus la cale de Terence Fixmer, care poate fi inclus in orice petrecere cu minimal si techno din vremurile noastre. Daca in marea majoritate a cazurilor "bonus"-urile nu se ridica defel la inaltime asteptarilor, de data asta piesele incluse aici chiar au substanta. 

Sunet de sintetizator "cu muschi", tempo alert, refrene pe alocuri pop, cam acestea r fi pe scurt coordonatele acestui disc. Fara a se moderniza excesiv, cu faze retro si vintage bine dozate baietii au reusit un comeback reusit, care n-are cum sa dezamageasca fanii. Poate unicul minus il reprezinta vocea lui Douglas McCarty care pe alocuri e nitel mai stearsa decat ar trebui. Industrial Complex suna cat se poate de fresh si modern fara a nega insa defel trecutul trupei. Pe langa cei care au auzit de EBM discul poate fi o reala desfatare si pentru urechile indragostite de sound-ul minimal si techno din cluburile de azi. Nici fanii Depeche Mode n-au cum sa fie dezamagiti, evident....Asteptam si concurenta: Front Line Assembly, The Neon Judgement, Skinny Puppy s.a.m.d.

6 oct. 2010

Front Line Assembly - Improvised Electronic Device

Asteptari: Front Line Assembly sunt considerati pe buna dreptate nasii muzicii industrial. Bill Leeb a pus bazele trupei in 1986 reusind sa imbine la perfectie influentele unor trupe ca Cabaret Voltaire, D.A.F. sau Test Dept, SPK, cu sound-ul ElectronicBodyMusic.


Rezultat: Chiar daca are mici inadvertente si nu se ridica la inaltimea unor albume din trecut, Improvised Electronic Device e un must – have pentru oricine care a gustat vreodata din apele muzicilor denumite “industrial” sau EBM. Din nefericire, discul acesta incepe cu un rateu de zile mari. Nu stiu ce a fost in capul lui Bill Leeb atunci cand a compus aceasta piesa, dar este un start cat se poate de ratat, o piesa pe care orice meloman are tendinta s-o “sara”. Inca din primele acorduri ale piesei Angriff e clar pentru oricine ca bucata asta seamana cu Rammstein. Chiar prea mult, as indrazni sa spun, cu toate ca rezultatul nu este deloc neglijabil, fiind unul din momentele izbutite. Cele sapte minute ale melodiei Hostage (care are ca tema petrolul si razboaiele pe care aceasta materie prima le declanseaza) demonstreaza pe deplin de ce oamenii acestia reusesc sa fie valabili si dupa aproape un sfert de secol de existenta in aceasta zona muzicala. Cu niscaiva schimbari de ritm cat se poate de interesante si un sound putintel a la Nine Inch Nails, Hostage se recomanda a fi una din melodiile obligatoriu de ascultat din acest release. Desi nu are acelasi grad de agresivitate ca alte piese de aici, single-ul Shifting Through The Lens este unul cat se poate de percutant. Laws of Deception / Laws to control / Laws to crush those below e un alt strigat de lupta impotriva politicienilor din ziua de azi. Amatorii de sound-uri industrial vor gasi aici si un fel de balada, Afterlife, realizata de Bill dupa moartea tataului sau. Desigur nu trebuie sa fii prea perspicace ca sa-ti dai seama ca dintr-o colaborare FLA si Ministry nu poate iesi un lucru rau. Stupidity, piesa realizata alaturi de Al Jourgensen (liderul Minstry) si este dedicata defunctei case de discuri WaxTrax. E o piesa tipic Ministry, pacat ca FLA nu-si expune punctul de vedere mai cu forta. Din fericire, finalul e mult peste inceput. Desi debuteaza cu o transmisie interplanetara a unor extraterestri, Downfall devine pe parcurs o piesa de atmosfera care creioneaza foarte exact mood-ul sonor al acestui album.

E un disc abraziv, agresiv, de neascultat pentru cei obisnuiti numai cu romante. E o excursie furioasa, cu peripetii a unei trupe care reuseste sa nu se copieze . Nu e cel mai bun album al canadienilor, dar cu siguranta este un material care merita sa sada in colectia oricarui pasionat de industria, EBM si alte asemenea fineturi.

Recomandari: Poate fi ascultat de fanii Rammstein care n-au nici o ura pe sintetizatoare. Dar mai degraba de fani Ministry sau chiar Front 242. In caz ca n-ati auzit de industrial, poate fi o auditie „cu cantec”....